Plen
Ședința Senatului din 2 aprilie 2002
Sumarul ședinței
Stenograma completă
publicată în Monitorul Oficial, Partea a II-a nr.50/12-04-2002

Dezbateri parlamentare
Calendarul ședințelor
- Camerei Deputaților:
2019 2018 2017
2016 2015 2014
2013 2012 2011
2010 2009 2008
2007 2006 2005
2004 2003 2002
2001 2000 1999
1998 1997 1996
Interoghează dezbaterile
din legislatura: 2016-prezent
2012-2016
2008-2012
2004-2008
2000-2004
1996-2000
1992-1996
Monitorul Oficial
Partea a II-a:2019 2018 2017
2016 2015 2014
2013 2012 2011
2010 2009 2008
2007 2006 2005
2004 2003 2002

Transmisii video

format Real Media
Ultimele ședințe (fără stenograme încărcate):
17-04-2019 (comună)
16-04-2019
Arhiva video:2019 2018 2017
2016 2015 2014
2013 2012 2011
2010 2009 2008
2007 2006 2005
2004 2003
Pentru a vizualiza înregistrările video trebuie să instalați programul Real Player
Sunteți în secțiunea: Prima pagină > Proceduri parlamentare > Dezbateri > Calendar 2002 > 02-04-2002 Versiunea pentru printare

Ședința Senatului din 2 aprilie 2002

2. Declarații politice rostite de senatorii:

 

Domnul Nicolae Văcăroiu:

  ................................................
 

Permiteți-mi să deschidem primul punct: Declarații politice.

 
Doru-Laurian Bădulescu

Din partea Grupului social-democrat și umanist, dau cuvântul domnului senator Bădulescu Doru-Laurian.

 

Domnul Doru-Laurian Bădulescu:

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor senatori,

Trăim evenimente care devin, mai repede ca oricând, secvențe de istorie contemporană. După cum vă este cunoscut, în zilele de 25 și 26 martie 2002, s-a desfășurat la București, la Palatul Parlamentului, reuniunea "Primăvara noilor aliați", la care au participat reprezentanții celor zece țări candidate pentru aderare la NATO, constituite în Grupul de la Vilnius. Totodată, lideri politici și militari și-au făcut remarcată prezența la acest summit.

Doi președinți, Ion Iliescu și Alexandr Kwasniewski, și 12 prim-miniștri, împreună cu cei peste 400 de participanți, au conferit reuniunii, prin problematica abordată, prin mesajele transmise, precum și prin cele primite, precum și prin Declarația finală, poziția de eveniment politic internațional major.

"International Herald Tribune" a titrat semnificativ: "Marea Neagră - noul punct focal al expansiunii NATO".

"Financial Times" a lansat ideea că NATO trebuie să accepte România și Bulgaria.

"Washington Post" observa că, după 11 septembrie, importanța strategică a regiunii Mării Negre a catapultat România și Bulgaria în evaluarea de către NATO.

A fost, cu siguranță, pentru prima dată când presa americană s-a aplecat atât de masiv către o analiză atentă asupra cazului românesc. Dar nu numai presa americană, ci, în general, în mass-media din străinătate s-au remarcat numeroase reacții care ne fac plăcere să le amintim:

"Strana. Ru", publicând opiniile a trei din cei mai reputați analiști ai presei ruse privind aderarea României la NATO, exprima părerea că "decizia se ia la Washington și a fost deja luată, veți fi primiți... România are tot dreptul să intre în Alianță, este o necesitate generală, geopolitică, a dezvoltării și formării Europei marilor democrații".

"Deutsche Welle" a considerat summit-ul de la București un "eveniment de importanță centrală", concluzionând: "Mesajul transmis de Armitage pare, în orice caz, să fie cea mai încurajatoare declarație publică făcută până acum în favoarea României."

"La Stampa" constata că la București "România și Bulgaria și-au făcut o intrare triumfală între statele cu șanse la NATO".

Și, în fine, "Europa Liberă" a reamintit acel segment din mesajul lui George Bush, transmis la Varșovia, în vara anului 2001, potrivit căruia se așteaptă "o extindere cuprinzătoare și echilibrată geografic, de la Marea Baltică la Marea Neagră".

Stimați colegi,

Momentul martie 2002, București, ne dă speranțe îndreptățite pentru o decizie favorabilă la summit-ul de la Praga - noiembrie 2002. Dar câte eforturi au fost necesare în ultimul an pentru a demonstra că obiectivul fundamental al politicii noastre de securitate rămâne aderarea la NATO, așa cum am promis, de altfel, cetățenilor care ne-au acordat încrederea?!

La sfârșitul anului 2000, când guvernarea P.S.D. a preluat gestiunea treburilor țării, stadiul reformei interne și credibilitatea externă îndepărtau România de momentul aderării. Acum sunt semnale pozitive potrivit cărora Occidentul înțelege faptul că flancul sudic al Alianței se întărește prin aderarea României și Bulgariei.

Strategia P.S.D., așa cum este cunoscută din Programul de guvernare bazat pe oferta politică electorală a P.D.S.R., și-a confirmat viabilitatea cu prilejul summit-ului Vilnius 10 de la București.

Un alt merit al reuniunii de la București este acela că a evidențiat coerența și fermitatea în solidarizarea celor zece candidați. Principiul anterior al valurilor de aderare la NATO a fost înlocuit cu principiul solidarității de grup, al cooperării, idee remarcată de majoritatea liderilor politici.

Președintele României, Ion Iliescu, remarca faptul că

NATO este organizația construită pe principiul solidarității și al valorilor împărtășite. În ceea ce o privește, România și-a îndeplinit cu consecvență angajamentele și obiectivele din Planul național de aderare la NATO. După atacurile teroriste îndreptate împotriva Statelor Unite ale Americii am acționat ca membri de facto ai NATO.

Premierul Adrian Năstase sublinia: "Suntem la fel de angajați ca Turcia, Grecia, Germania, Portugalia,

Spania, Polonia, Cehia și Ungaria să ne îndeplinim, să ne dovedim angajamentul de a prelua responsabilitățile ca membri NATO."

Președintele S.U.A., George Bush, în mesajul său, aprecia că: "Primăvara noilor aliați este un pas important spre atingerea scopului nostru comun... NATO va face un pas în plus pentru a modifica structurile sale, pentru a realiza o mai bună protecție împotriva pericolelor, oriunde ar apărea acestea."

Adjunctul secretarului de stat, Richard Armitage, prezent la București, a nominalizat participarea României la forțele KFOR, SFOR și pe teren, în Afganistan, și a transmis condoleanțe familiei sublocotenentului postmortem Emanuel Victor Ciobanu, care și-a pierdut viața în Bosnia, chiar în perioada summit-ului V10 din capitala României. Citez: "În România noi vedem un partener extrem de cooperant. America este recunoscătoare pentru ajutorul acordat de dumneavoastră și America nu uită. Atacurile de la 11 septembrie ne-au arătat că noi putem avea mulți aliați, că multe țări împărtășesc valorile noastre."

Adevărul este că până acum România dorea să intre în NATO, din totalul populației opțiunile favorabile aderării însumând circa 85%. Covârșitoarea majoritate a conaționalilor continuă să spere că vom fi invitați, dar acum însă și Alianța dorește România în structurile ei.

Aceasta este o schimbare crucială pentru istoria spațiului sud-est european și trebuie să folosim din plin oportunitățile, cu atât mai mult cu cât noua dimensiune politică a țării cere o asemenea direcție. Se observă că

Alianța însăși devine, pe zi ce trece, o puternică organizație politico-militară cu reguli proprii, utile Europei unite, libere și prospere.

De asemenea, corect este să remarcăm că acest obiectiv capacitează forțele întregului spectru politic. Mai apar însă unele situații când între declarații politice și acțiuni politice sunt diferențe substanțiale, contraproductive. Cum poți să declari că sprijini interesul național de aderare când afirmi că există o psihoză ori isterie NATO, când inciți la grevă generală sau la mișcări de stradă, când stârnești reacții de intoleranță etnică sau religioasă, când întreții un climat de negare a părților bune ale actualei guvernări, de minimalizare sau de interpretare cu rea-voință a unor stări de lucruri?

Astfel de atitudini sunt distructive, descalifică pe promotorii acestora și, în esență, nu slujesc interesul național.

Doamnelor și domnilor senatori,

Pentru a adera la Alianță, pe plan intern sunt necesare, în perioada imediat următoare, mai multe decizii politice:

  • decizii politice pentru ca Executivul și Legislativul să acționeze în consonanță și la standarde europene, să demonstreze că sunt capabile să creeze cadrul politic strict necesar pentru promovarea reformelor, pentru îmbunătățirea climatului intern, inclusiv pentru a-l feri de antisemitism și de cultul unor personalități controversate;
  • decizii politice pentru consolidarea democrației, pentru construirea unei solide societăți democratice, în care proprietatea privată și cea publică să fie bine protejate, legile să fie respectate;
  • decizii politice pentru a deschide și menține eficient Parchetul Național Anticorupție, în vederea asanării societății;
  • decizii politice pentru a asigura resursele necesare integrării prin cei 2,5% din PIB care vor merge spre bugetul militar în următorii cinci ani;
  • decizii politice pentru relansarea dialogului cu celelalte partide parlamentare și cu opoziția, știind că aderarea la NATO este o problemă de interes național.

Toate se vor regăsi în capitolele din Calendarul de acțiuni pe care premierul Adrian Năstase deja le-a anunțat pentru lunile următoare, sub forma graficelor zilnice și săptămânale, cu cele două ținte de interes: lunile mai și octombrie. Săptămâna viitoare, în plenul reunit al Senatului și Camerei Deputaților, primul-ministru va prezenta o Declarație de politică externă privind aderarea la NATO.

Evident, Parlamentul se va afla - împreună cu Președinția și Guvernul - în toate aceste acțiuni, îndeplinindu-și rolul la niveluri de înaltă performanță. În următoarele luni, voința și acțiunile politice ale României trebuie să mențină în Occident un curent favorabil țării noastre, pentru a se recunoaște - în relația cu NATO - trecerea României de la statutul de facto la statutul de jure.

"The Spring of New Allies", "Primăvara noilor aliați", se traduce la noi prin dorința de a aduce, pe lângă aliații externi, alianța tuturor forțelor politice, alianța cetățenilor țării, în scopul concentrării eforturilor și speranțelor comune din ultimii 12 ani într-o decizie favorabilă la summit-ul de la Praga din 2002.

Mulțumesc. (Aplauze.)

 
 

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Da, vă mulțumesc.

 
Ioan Aurel Rus

Din partea Grupului parlamentar România Mare, are cuvântul domnul senator Ioan Aurel Rus.

 

Domnul Ioan Aurel Rus:

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor senatori, "Libertate, te iubim! Ori învingem, ori murim!"

Aceste cuvinte răsunau pe străzile Chișinăului duminică și izvorau din inimile tinerilor ce se îndreptau spre piața ce avea să găzduiască marea adunare populară.

La acest eveniment au participat peste 80 de mii de români, iar alți zeci de mii au fost împiedicați să ajungă.

Spun asta pentru că miliția comunistă a recurs la cele mai diabolice metode, și anume: la peste 400 de autobuze li s-au ridicat numerele de înmatriculare, iar microbuzelor li s-au luat taloanele. De pe ruta Ungheni au fost anulate și trenurile, numai ca să fie împiedicați românii să ajungă la adunare.

Parlamentarii P.R.M. s-au deplasat la Orhei și au constatat cele descrise. Am fost informați de autoritățile locale că adunarea este ilegal constituită, dar am avut surpriza să vedem o scenă solidă, dotată cu aparatură puternică, iar cablurile de alimentare cu energie electrică veneau din clădirea Guvernului. Deci nu era autorizată manifestația.

Sutele de jandarmi comasați în zonă au asigurat liniștea și ordinea care, de fapt, domneau la Chișinău.

Mulțimea, bine organizată, scanda lozinci de genul: "Grea îi viața în străinie, vreau acasă, Românie!" sau "Trăiască, trăiască, trăiască Ardealul, Moldova și Țara Românească!". Multe sloganuri erau înscrise pe pancarte și mulțimea își cerea dreptul de a-și păstra limba, istoria și ființa națională.

Un loc distinct la fiecare vorbitor îl ocupa dispariția deputatului Vlad Cubreacov și solidarizarea cu familia disperată. Toți cereau eliberarea urgentă a acestuia prin implicarea tuturor forțelor, precum și părăsirea teritoriului moldav de către trupele rusești.

Vorbitorii adresau mulțimii îndemnul la unitate și continuarea manifestărilor până la plecarea de la putere a comuniștilor. S-a cerut demisia în bloc a Parlamentului, a Guvernului și a președintelui, precum și organizarea de alegeri anticipate.

Toată noaptea, vorbitorii adresau mesaje pacifiste și chiar rugau mulțimea să nu se lase antrenată în certuri și scandaluri. Luni, în jurul orei 8,30, elevii și studenții s-au prezentat în piață cu aceleași lozinci, asigurând continuitatea manifestărilor care se vor încheia după îndeplinirea cerințelor exprimate în Manifestul către țară și Declarația Marii Adunări Naționale.

Solidari fiind cu frații noștri de peste Prut, ocrotiți de duhul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, voi încheia cu Eminescu: "Suntem români și punctum!"

Vă mulțumesc. (Aplauze.)

 
 

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Vă mulțumesc, domnule senator.

 
Maria Petre

Din partea Grupului democrat, are cuvântul doamna senator Petre Maria.

 

Doamna Maria Petre:

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Doamnelor și domnilor senatori,

Declarația mea politică se intitulează "Senatorul și instituția întrebărilor și interpelărilor" și o să vedeți din conținutul acesteia de ce un asemenea titlu.

La solicitarea salariaților unei societăți comerciale din Fetești, județul Ialomița, care nu înțelegeau în ce modalitate s-a privatizat firma la care munceau de-o viață - este vorba de o fabrică de conserve, cunoscută comercial sub denumriea de S.C. "Horticons" - S.A. - și în calitatea mea de senator de Ialomița m-am adresat ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor Ilie Sârbu, în data de 4 martie 2002, cu o întrebare al cărei scop firesc era acela de a primi cele mai autorizate informații cu privire la privatizarea societății deja menționate.

Cu o întârziere ușor suspectă, aș spune, abia în data de 21 martie 2002 am primit, în scris, răspunsul solicitat și un set de informații anexate acestuia. Am studiat cu atenție răspunsul și m-am întors - deci am primit răspunsul într-o zi de plen, joia - în ziua următoare, vineri, în județ, pregătită să mă întâlnesc cu cei care mi se adresaseră și să le pun la dispoziție răspunsul autorizat.

Potrivit acestui răspuns, semnat, probabil, de altcineva, de un secretar de stat, în locul ministrului e semnat cu "pentru...", societatea în cauză s-a privatizat în luna decembrie 2001 prin metoda negocierii directe, cu preselecție, la care s-a prezentat un singur ofertant, care a și fost selectat, și anume Asociația PAS "Horticons" Fetești, cu care s-a semnat și contractul de vânzare-cumpărare pentru un pachet de acțiuni care reprezintă - din răspunsul ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor - 50,0903% din capitalul social al societății și cu un preț de 3,6 miliarde lei, adică doar 5.225 lei pe acțiune.

Îmi răspunde, de asemenea, domnul ministru, că plata s-a făcut integral, în termen de cinci zile de la semnarea contractului, și anume: semnarea s-a petrecut în ziua de 28 decembrie 2001, cu ordinele de plată nr. 417 din 9 noiembrie 2001 - deci, subliniez, contractul este semnat în 28 decembrie și prima plată s-a făcut în 9 noiembrie 2001, așa scrie domnul ministru în răspunsul dumnealui - cu ordinele de plată nr. 7 din 9 ianuarie 2002 și nr. 8 din 9 ianuarie 2002.

Semnalez aici doar faptul că prima plată, așa cum am accentuat deja, este din noiembrie și că între 28 decembrie și 9 ianuarie, după mine, nu sunt numai cinci zile.

Surpriza însă abia începe. Ajunsă la biroul senatorial din Slobozia, citesc într-una din publicațiile locale, în ziarul "Tribuna Ialomiței", într-o pagină întreagă dedicată firmei "Horticons" - S.A. Fetești, apărută, ca din întâmplare, în aceeași săptămână cu răspunsul ministrului, și nu pot să-mi cred ochilor cu privire la ceea ce citesc.

Declarațiile, pe care o să le citez imediat, aparțin președintelui P.S.D. Ialomița, președinte, în același timp, și al Consiliului Județean Ialomița, care spune: "Pentru că societatea trebuia privatizată și s-a oferit ocazia de a fi cumpărată, nu cu 60 de miliarde, ci cu mult mai puțin, eu, Savu, am pus gaj utilajele mele, am luat credit din bancă și am adus acești bani... Avem în vedere un program SAPARD pentru retehnologizarea fabricii... Dacă vom intra în NATO vom lupta ca o mare parte a produselor Horticons să fie pentru trupele NATO, nu vrem decât să ne extindem și să fie bine tuturor." Citez, în continuare, din aceeași publicație declarația domnului Petre Gaidanov, directorul general al firmei în cauză, cu privire la structura acționariatului: "Acționarii principali sunt domnii Gheorghe Savu și Gheorghe Frangulea, urmez apoi eu, cu 505 milioane, și PAS-ul, care are 11,5% din societate."

În scrisoarea de răspuns a Ministerului Agriculturii,

Alimentației și Pădurilor, PAS-ul are 50%. De aceea nu s-au mai oprit bani salariaților, pentru că fabrica a fost achitată cu numerar.

În încheiere, îl rog pe domnul prim-ministru Adrian Năstase să se pronunțe asupra acestei situații din care eu, ca senator, nu pot alege varianta reală și să utilizeze în acest scop propriul său Corp de control.

Îi aduc Domniei sale la cunoștință faptul că în Ialomița agricultura și privatizarea societăților agricole reprezintă o tentație căreia oamenii puterii nu îi mai pot rezista. De la schimbarea de regim din 2000 mai mulți demnitari din vârful P.S.D. Ialomița, în frunte cu prefectul și președintele consiliului județean, și-au cumpărat la prețuri de nimic societăți agricole, devenind peste noapte moșieri.

Ceea ce semnalez eu în această declarație este doar un aspect, situația de ansamblu este mult mai complicată și mai gravă și, de aceea, solicit sprijinul primului-ministru, nu doar pentru clarificarea acestui caz, ci pentru readucerea la nivelul minimei decențe a instituției de care am vorbit în titlu și a seriozității cu care un ministru sau alt ministru răspunde întrebărilor și interpelărilor unui senator.

Vă mulțumesc. (Aplauze.)

 
Mircea Ionescu-Quintus

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Din partea Grupului parlamentar național liberal, are cuvântul domnul senator Mircea Ionescu-Quintus.

Domnule președinte...

 

Domnul Mircea Ionescu-Quintus:

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Stimate colege și stimați colegi,

Sunt încă surprins și contrariat de faptul că persoane publice, mai mult sau mai puțin îndreptățite, și-au exprimat opinii potrivit cărora românii, adică noi, eram învinovățiți de holocaust, de producerea unor dramatice întâmplări petrecute cu multe zeci de ani în urmă, undeva în Moldova sau în Basarabia.

De la această înaltă tribună s-au luat atitudini demne și s-au rostit proteste, pe care le împărtășesc întru totul, în sensul că asemenea aserțiuni grave nu corespund realității și că datoria de a ne întoarce în timp pentru corecta cunoaștere a trecutului revine în primul rând istoricilor.

Mărturisesc că nu mă bucur de o pregătire deosebită în materie, dar am avut șansa să ascult istoria de la dascăli iluștri, chiar și de la Iorga, și de la ei am învățat să prețuiesc și să-mi venerez înaintașii, adevărați făuritori de istorie. Am învățat mai ales să respect adevărul, adevărul istoric, adevăr pe care, datorită vârstei, îl cunosc nu din relatări, nu din lecturi, nu din memorii, ci din trăirea unor împrejurări în care s-a vădit neîndoielnic comportarea noastră față de evrei în acel timp și în toate timpurile.

Și iată, exact acum 58 de ani, la început de aprilie 1944, mă aflam cu unitatea mea militară la Roman, în plină zonă de front. Autoritățile locale hotărâseră să folosească cetățeni evrei nemobilizați pentru curățenia orașului, într-un program zilnic de patru ore. Aveam gradul de sublocotenent de rezervă și am primit misiunea de a supraveghea modul în care se desfășura această acțiune, ținând seamă de locul în care se petrecea.

Încă din prima zi s-au prezentat peste o sută de persoane amărâte și îngrijorate, femei și bărbați, tineri și bătrâni, unii suferinzi. După o sumară triere și de acord cu împuternicitul primăriei, am trimis imediat acasă toate femeile, toți bătrânii și bolnavii și am păstrat pentru lucru vreo 20 de tineri. Acestora li s-au alăturat imediat, și din proprie inițiativă, numeroși localnici care ieșeau în fața caselor făcând și ei curățenie și invitând pe tinerii evrei în curțile lor pentru a bea apă și pentru a se spăla, dovedind și de data aceasta bunăvoință și înțelegere.

Corvoada a durat cam o săptâmână, am oprit-o în zilele de Paște, după care nu a mai continuat.

Stimate colege și stimați colegi,

Poate că nu aș fi amintit acum această întâmplare, dacă, după vreo patru-cinci ani, nu aș fi revenit printre romașcani, ca arbitru de volei, și dacă nu aș fi fost invitat, după meci, de către primul-secretar al municipiului, un inginer evreu care, recunoscându-mă, a dorit să-mi mulțumească pentru omenia de care am dat dovadă, nu numai eu, față de conaționalii săi, dintre care unii poate că mai trăiesc și astăzi.

Dacă astfel de purtări firești înseamnă holocaust, înseamnă barbarie colectivă, ar fi îndreptățite opiniile la care m-am referit la începutul cuvintelor mele.

Dacă, din contră, ele exprimă omenia și toleranța creștină specifice poporului român, cei care din necunoaștere sau din potrivnicie au îndrăznit să ne învinovățească pe nedrept de barbarie sunt datori să ne ceară scuze. O datorie de bun-simț și de onoare.

Vă mulțumesc. (Aplauze furtunoase.)

 
Adrian Păunescu

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Din partea Grupului parlamentar social-democrat și umanist, are cuvântul domnul senator Adrian Păunescu.

 

Domnul Adrian Păunescu:

Am ascultat aici, cu toții, pe omul încărcat de istorie și de poezie, care este senatorul Mircea Ionescu-Quintus, și am înțeles încă o dată cât de importantă este viața de dincolo de cuvinte.

Și câtă dreptate avea strămoșul latin, citat de Eminescu, să spună: "Non idem est, si duo dicunt idem." ("Nu e același lucru când doi spun același lucru.")

Contează enorm încărcătura de suferință de dincolo de cuvinte.

Ceea ce cred eu că e foarte important în momentul de față este să înțelegem și să ne asumăm imperativele unei vieți civilizate în România, căreia tocmai îi suntem aleși, și, de exemplu, să ne preocupăm cu seriozitate și profunzime de ce înseamnă separația puterilor în stat, de ce înseamnă separația domeniilor în activitatea generală a societății românești. Separație pentru conjugarea domeniilor!

Mult timp nu m-am gândit foarte atent la motivele pentru care ni se cere de către autoritățile internaționale, și uneori supranaționale, să acționăm pentru independența justiției. Mult timp, dar nu tot timpul. Cred că e momentul în care normalizarea vieții sociale și a vieții individului în România ar putea veni tocmai dintr-o nouă privire și dintr-o nouă acțiune asupra domeniilor vieții sociale, pentru ca ele să înceapă să producă în beneficiul general.

Am să mă explic! Nici un guvern nu poate veni în fața poporului său să stabilească: "Formula apei este H2SO4", decât cu prețul prăbușirii în ridicol și, eventual, în "Cartea recordurilor". Nu se poate ca politica să țină loc de chimie sau de fizică sau de istorie. Și istoria este o știință. Nici un guvern nu poate stabili, nici un parlament nu poate decide, nici un președinte nu poate sugera că Ion Ionescu de la Arad a omorât vrăbii.

Numai cei care au autoritatea profesională și morală în domeniul în care se exprimă și căruia îi sunt exponenți au această calitate de a hotărî asupra faptelor specifice domeniului. De aceea și justiția, și istoria, și cultura, și știința, în genere, trebuie să se bucure, în aceste vremuri, de perfectă independență de acțiune.

Este obligatoriu ca România civilizată de mâine să își respecte profesioniștii, meseriașii, și să respecte una dintre științele fundamentale, poate știința fundamentală a omenirii, care este istoria. Așa că vom fi de acord cu orice măsură care îi ferește pe oameni de excese împotriva firii: bolșevism sau nazism, dar vom cere dreptul și obligația ca în istorie să se exprime istoricii. Academia Română să își intre în drepturile ei fundamentale.

Nu poate ministrul sănătății, chiar dacă este doctor, să opereze în locul profesorului Ioan Pop de Popa, ca meseriaș. Nu poate să opereze ministrul culturii în locul istoricului, chiar dacă și profesorul Răzvan Theodorescu este un remarcabil istoric. Trebuie despărțite aceste domenii și eu, în acest sens, înțeleg pledoaria legată de activitatea avocaților, pledoaria internațională legată de activitatea avocaților.

Trebuie trecut la fapte; și asta - mă repet - nu numai într-un domeniu, ci în toate, nu numai în justiție, ci și în chimie, și în istorie, și în literatură. Aceste domenii trebuie să meargă și în sine, și de la sine, pentru a putea produce ceea ce numeam beneficiul general. Asta ar fi, ar trebui să fie normalitatea.

Salut ceea ce îmi semnalează domnul Ioan Corneanu, președintele Asociației județene Satu Mare a românilor refugiați, expulzați și deportați în urma Dictatului de la Viena, și anume împrejurarea că Guvernul Adrian Năstase a dat, în acest 2002 chiar, o hotărâre privind asimilarea termenului de "refugiat" și "deportat" cu acela de "strămutat". Și vin în sprijinul acestei hotărâri de Guvern, cerând trecerea la fapte, pentru că profesorul Ioan Corneanu, președintele acestei asociații, ne spune că "în cei 12 ani de la evenimentele din decembrie 1989, românii ardeleni, foști refugiați, expulzați și deportați în urma Dictatului de la Viena din 1940, și-au căutat și încă își mai caută dreptul de a li se recunoaște, în numele adevărului istoric, această calitate, pentru ca generațiile prezente și viitoare" - zice autorul scrisorii - "să nu uite niciodată fărădelegile, umilințele și prigonirile regimului Ungariei horthyste". Aș spune eu, și nu numai pentru acestea, ci și pentru dreptate în sine, pentru acești oameni, în mod punctual, și pentru familiile lor. Prin actele emise de parlamentele și guvernele de după 1989 se prevedea doar calitatea de "strămutat", și nicidecum aceea de "refugiat" sau "expulzat".

Repet, în 2002, Hotărârea Guvernului Adrian Năstase, cu nr. 127, a asimilat cuvântul de "strămutat" cu cel de "refugiat" sau "expulzat". Ce se cere acum, pentru că oamenii aceștia, care nu mai au timp să aștepte, după tot ce au pățit, acum ei doresc rezolvările practice:

1) Ministerul Muncii și Protecției Sociale să revină și să nu aplice instrucțiunile din 2001 ale Casei Naționale de Pensii, care prevăd că de Hotărârea Guvernului României nu beneficiază copiii care s-au născut în timpul sau ulterior refugierii părinților. Se face această precizare, pentru că, din vagoanele de marfă sigilate prin exterior - zice același Ioan Corneanu - și păzite de jandarmii unguri, refugiații nu aveau voie să coboare nici pentru a se aproviziona cu apă sau cu alimente. Vedeți ce paralelism de destin între românii și evreii acelei zone ocupate, Ardealul de Nord?

2) Se face apel către Guvernul României, către primul-ministru Adrian Năstase, să fie permisă în continuare depunerea dosarelor la casele de pensii până cel puțin la 1 iunie 2002. Acum, de ce atâta grabă pentru niște oameni care au o situație foarte confuză, care au probleme și cu numele, pentru că li s-au maghiarizat numele? Ei trebuie să își facă toate actele în timp lung.

Și, dacă pentru un senator e greu să obțină o adeverință, vă închipuiți cât e de greu pentru un nefericit, pentru un "strămutat" din cei 2000 care au mai rămas în viață (pentru că nu e vorba de mai mult).

3) Casele județene de pensii să țină cont că, după

Dictatul de la Viena, evidența refugiaților a fost întocmită doar prin considerarea ca început a anului 1942, lipsind foarte mulți refugiați din 1940 și 1941.

Nu aș fi spus acestea toate cu atâta tărie, dacă nu m-ar fi încurajat o telegramă pe care am primit-o în ziua de alaltăieri din comuna Treznea, județul Sălaj:

Domnule Adrian Păunescu, Consiliul local al comunei Treznea, având în vedere expunerea de motive prezentată de domnul Lazăr Gherasim, primarul comunei Treznea, și ținând cont de prevederile art. 38 lit. v) din Legea nr. 215 din 2001 privind administrația publică locală, hotărăște: "Se acordă titlul de Cetățean de Onoare al comunei Treznea, județul Sălaj, domnului Adrian Păunescu, pentru contribuția deosebită la ridicarea Monumentului Martirilor din comuna Treznea, județul Sălaj, uciși în septembrie 1940, precum și pentru revenirea localității Treznea la statutul ei de comună și declararea localității Treznea localitate-martir a neamului românesc.";

Faptul că, în anii '70, am reușit să conving autoritățile centrale și pe președintele de atunci al țării, Nicolae Ceaușescu, prin insistențele numeroase, că românii aruncați în gropile cu var nestins de la Treznea și Ip de vremelnicul ocupant merită să li se perpetueze numele și să li se recunoască este o mândrie pentru mine și mă obligă să nu încetez această strădanie nici astăzi când, iată, apar atâtea reglementări care îi favorizează pe oamenii loviți de soartă și de barbarie. Plecăciune, Treznea!

Aș vrea să vă spun, doamnelor și domnilor, că, în același timp, am avut extraordinara revelație (mi s-a telefonat de la Chișinău, și am auzit eu însumi, și am aflat povestită împrejurarea) că între lucrurile care se rostesc la Chișinău, unul dintre ele a fost spus de un coleg de la P.R.M., "Trăiască, trăiască, trăiască,/Să trăiască

Ardealul, Moldova și Țara Românească!" (sunt două versuri dintr-un cântec mai vechi al meu), dar am aflat un lucru care m-a uluit: un cântec foarte nou al meu și al lui Victor Socaciu se cântă în forță la Chișinău și are următoarele versuri, pe care cred că trebuie să vi le spun:

"De ești bogat sau ești sărac,
De-ți e ușor sau ți-este greu,
Popor român, acum și-n veac,
Tu să rămâi cu Dumnezeu.
Destul cu-acest prăpăd nemeritat Popor român, ridică-te-n picioare,
Clopotele bat, viii sar din pat,
Iarba pe mormânt tresare,
E vreme mare și-i păcat.
În toate-aceste rătăciri bolnave Tu, întuneric, ce mai tot îndrugi?
Mileniu trei al omenirii, ave!
Noi n-avem cum să fim popor de slugi!
Destul cu-acest concert de servitori,
La zoo cu gibonii de serviciu,
Mai degrabă mori, decât să cobori Către cușca ta cu biciul Că doar nu ești popor din flori.
Noi îți vom face într-o zi dreptate
Popor român în pace sau război
Și Dumnezeul neamurilor toate
Se va întoarce iarăși printre noi.
Destul cu-acest complex provincial,
Când noi am fost, în luptele barbare,
Matcă, val și mal, călăreț și cal,
Europei zid de apărare,
Un zid creștin-oriental.
Noi, milostiv popor de foaie verde,
Fiorul Absolut ne străbătu,
La căte-am tot pierdut, vom mai și pierde,
Dar demnitatea, niciodată nu!"

Uneori, faptele noastre din trecut ne obligă la radicalizarea mesajului prezent, care se mai stinge cu vârsta.

Tocmai din această perspectivă, a nevoii de normalitate și a faptului că uneori politica nu poate stăpâni viața, ci poate doar s-o potențeze, în schimb cultura influențând istoria, și istoria, și cultura, uneori, ajutând politica, am pledat și pledez pentru normalizarea societății românești în direcția limpezirii fizionomiei noastre europene. (Aplauze.)

 
 

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Mulțumesc, domnule senator.

 
Corneliu Vadim Tudor

Din partea Grupului parlamentar al Partidului România Mare, are cuvântul domnul senator Corneliu Vadim Tudor.

Domnule președinte, vă rog, aveți cuvântul.

 

Domnul Corneliu Vadim Tudor:

Domnule președinte,

Onorați colegi,

"Cine nu are bătrâni să și-i cumpere" spune un proverb românesc și voi spune și eu astăzi, după scurta, dar frumoasa lecție de demnitate, pe care ne-a dat-o tuturor un om care a traversat un veac de istorie românească. Îi mulțumesc venerabilului coleg Mircea Ionescu-Quintus pentru faptul că, prin autoritatea sa morală, a restabilit adevărul. Așa este: "Non est idem, si duo dicunt idem." (.Nu e același lucru când doi oameni spun același lucru.")

Cineva are interesul să prezinte poporul român ca pe un popor de criminali; și nu de ieri, de azi, de multă vreme. Este un popor vânat, cu cât e mai bun, cu cât e mai tolerant, cu cât e mai omenos, cu atât e mai vânat.

În privința celui de Al Doilea Război Mondial, vreau să le spun acelora care ne acuză din senin de fapte pe care nu le-am săvârșit, dar le trec sub tăcere pe cele foarte bune pe care le-am săvârșit, că piloții americani și britanici, care bombardau de zor în anii 1943-1944 și Valea Prahovei, și Bucureștii, și alte zone ale României, aveau instrucțiuni scrise: dacă se întâmplă cumva să cadă cu avionul sau cu parașuta peste Dunăre, în Bulgaria, să facă tot posibilul să ajungă în România, pentru că poporul e mult mai omenos, e mult mai blând, mult mai primitor. Și s-a văzut asta, pentru că piloții, cei mai mulți răniți, care au ajuns în România, au fost salvați, deși au semănat prăpăd și moarte, au fost primiți cu dragoste și unii supraviețuitori chiar se întorc acum, în momente de comemorare, mai ales la cimitirul britanic, pe care îl știm cu toții.

De ce se încearcă de către anumiți evrei, nu toți, pentru că eu am o mare stimă față de poporul Bibliei, dar sunt unii care trăiesc numai din culpabilizarea poporului român, și-au făcut o meserie de a denunța și de a demasca poporul român. În mare parte, explicația este aceasta: pasul următor după asemenea învinovățire este cererea de retrocedări, individuale sau colective, minore sau majore, masive.

În urmă cu 7-8 ani, am publicat în revista mea, "România Mare", un document pe care mi l-a furnizat un general-doctor, Traian Băndilă se numește, a trecut destul de mult timp ca să spun cine mi l-a furnizat, un om de valoare din județul Mureș și care, printr-un concurs de împrejurări, l-a obținut de la Ministerul Afacerilor Externe.

Era vorba de o minută încheiată între unii reprezentanți ai unor ligi de retrocedări de bunuri și proprietăți din Israel și câțiva reprezentanți ai Ministerului Afacerilor Externe. Se cereau nu mai puțin de 400.000 de imobile din România, probabil câte un imobil pentru fiecare evreu care ar fi fost ucis în România, așa după cum reiese dintr-o blasfemie, pentru că acea piatră care a fost instalată în fața Sinagogii Templului Coral din București, din care reiese că în România au fost asasinați 400.000 de evrei, este o blasfemie, este o mistificare grosolană a istoriei. Suntem prea experimentați și prea bătrâni, aș spune, în politică, de 12 ani, unii chiar mai de dinainte, ca să mai menajăm pe cei care ne mint în față, ca să mai fim toleranți cu cei care sunt intoleranți față de poporul care a dat o pâine albă de mâncat și i-a dat la școală. Unde, când, cum au fost omorâți 400.000 de evrei în România? Unde sunt cadavrele lor, unde sunt cenușile lor? Cum e posibil să își bată cineva joc de un popor întreg, ca să obțină ce?

Am mai vorbit despre semnificația biblică a termenului "holocaust". Nu înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât spune limba ebraică: "ardere de tot". Erau jertfele biblice de păsări, de alte vietăți. Erau ritualurile lor. Le respect, cunosc Talmudul, cunosc Vechiul Testament.

Vedeți? Chiar mă gândeam odată că, în viața de toate zilele, un Nou Testament anulează un Testament vechi, nu? Pentru că are prevederi noi. Numai în Biblie se întâmplă altfel. Noul Testament nu îl anulează, ci îl completează, în mod fericit, pentru că toți sunt fiii Marelui Rege David, care a creat poate cea mai mare bijuterie a Antichității, poate mai mare decât Iliada lui Homer, cei 150 de Psalmi.

Deci spun asta pentru a mai spune o dată, dacă e nevoie, că prețuiesc poporul Bibliei, dar au de-a face cu poporul Bibliei cei care falsifică adevărul acum. În România nu au fost lagăre de exterminare, și nici nu s-au trimis evrei cu trenurile în lagărele din Germania, din Polonia și pe unde le-a mai presărat diavolul prin Europa. Și, într-adevăr, aceea a fost o pată rușinoasă pe obrazul umanității. Filosofii, sociologii, psihologii se întreabă: Cum a fost posibil ca poporul care a dat omenirii pe Goethe, pe Schiller, pe Beethoven să facă asemenea atrocități? E de neconceput. Omul e mai abisal decât eroii lui Dostoievski.

Am să invoc aici o scrisoare a faimosului Wilhelm Fieldermann, de fapt, e o depoziție: la un proces postbelic i-a mulțumit public mareșalului Antonescu, care a fost salvator de evrei. Talmudul spune: "Cine salvează un om, salvează o lume întreagă!"

Nu scoateți evenimentele din contextul lor istoric. E foarte ușor să judeci acum, dar pe vreme de război era altceva, funcționa Legea marțială. Nu justific excesele și chiar crimele care s-au făcut, dar una e pogromul din curtea Chesturii de la Iași, reprobabil, într-adevăr, și altceva e genocidul, în România nu a fost genocid, și cu totul altceva e holocaustul și în România nu a fost holocaust.

Am să vă recomand, stimate domnule președinte al Senatului Nicolae Văcăroiu și stimați colegi, o carte care a apărut în cursul anului trecut la o editură din București.

Se numește "Industria holocaustului", este scrisă de un evreu american pe nume Norman Filkenstein, care e fiul unui supraviețuitor de la Auschwitz. Deci are drama în sânge, are o familie traumatizată, pentru că unii au supraviețuit, dar alții au murit acolo, și acest om dă exemple foarte concrete despre caracterul foarte profitabil în mâna unora al umflării treptate și artificiale a cifrelor holocaustului și a culpabilizării unor țări și popoare. Nu vreau să mai spun ce sume colosale a plătit Elveția. O spune Norman Filkenstein. Mă mir că nu l-a acuzat cineva și pe el de antisemitism, deși este evreu și respectă ritualurile lor sacre.

Încă nu e prea târziu, stimați colegi din P.S.D., să convingeți Guvernul să nu înlocuiască Istoria României cu Codul penal. Acea ordonanță de urgență este o rușine.

Nu se poate veni cu asemenea aberații. Nu mai există comunitate de istorici în România? Nu mai sunt scriitori, nu mai sunt veterani de război, nu mai sunt luptători? Nu mai e conștiință publică, nu mai e mentalitate și atitudine națională?

Ce vrea să demonstreze domnul Adrian Năstase cu ordonanța de urgență, că face ce vrea în țara asta? N-o să facă ce vrea, nu-i de capul lui. Când a făcut lucruri bune l-am lăudat, când e pe cale să facă lucruri greșite și chiar grave, e datoria noastră, a opoziției, să îl oprim.

Ce vrea să facă domnul Adrian Năstase îmi aduce aminte de ceea ce s-a întâmplat la doi ani după moartea lui Oliver Cromwell. Cromwell se naște în aprilie 1599 și moare în 1658. La doi ani, monarhiștii britanicii îi dezgroapă cadavrul și îl spânzură lângă mormânt, i-au improvizat o spânzurătoare și l-au mai omorât o dată.

Asta vrea să facă tânărul premier Adrian Năstase cu mareșalul Antonescu?! Nu știu cu ce nume va rămâne el în istoria țării, dacă face așa ceva. Așa cum bine spunea președintele Secției de istorie a Academiei Române, academicianul Dan Berindei: "La 60 de ani după moartea mareșalului Antonescu, e deplasată culpabilizarea lui, e prea mult!"

Opriți-vă! Opriți-vă! Pentru că prioritățile acestei țări sunt altele.

Demolarea statuilor mareșalului Antonescu este o rușine națională. Sunt 4 busturi mari și late. În 10 ani de când au început să se ridice nu s-a întâmplat nimic în România. Ați văzut că au apărut celulele de sprijin sau s-a amplificat furtul mareșalului? Nici vorbă de așa ceva!

Nu au deranjat pe nimeni. Am spus-o și o repet: atunci când cineva ridică o statuie înseamnă că se află niște oameni în spatele statuii. Nici un balon de oxigen sau de hidrogen sau de heliu nu se umflă singur. Trebuie cineva care să sufle în el sau să îl umfle, să pedaleze pe o pompă. Darămite o statuie? Sunt câteva mii de oameni,

zeci de mii de oameni, sute de mii de oameni, care sunt în spatele acestor statui. Cu ei ce facem?

Aici, a vorbit domnul Doru-Laurian Bădulescu despre un precedent discurs al meu referitor la istoria și psihoza N.A.T.O. Păi, domnule coleg... Nu știu, a dispărut, e atât de important, își ține speech-ul și dispare. Nu-l știam așa de incisiv pe domnul Bădulescu.

Domnule coleg absent, păi cum numiți dumneavoastră această exagerare pe toate posturile de radio și de televiziune?! De dimineață până seara, numai și numai despre asta se vorbește. România nu mai are și alte probleme? Mizăm totul numai pe cartea externă?

Problemele interne ale României cine le mai rezolvă dacă tot Guvernul, toate structurile de putere dau năvală numai la Praga, noiembrie 2002? A stat de vorbă cineva cu cei peste 1.000 de mineri blocați în subteran, în Maramureș?

A stat de vorbă cineva cu nefericiții de la Slatina sau de la Reșița? În afară de amăgiri și de promisiuni deșarte, le-a rezolvat cineva problemele de fond? Guvernul e dator să facă treburile astea, în primul rând.

Firește că e bună aderarea la N.A.T.O. și firește că noi nu ne vom retrage nici o declarație și nici un angajament. Da, pentru aderarea României la N.A.T.O., dar a devenit prea mult, se fetișizează. Vorbeam de marele poet german Goethe, care spunea: "Un curcubeu care stă mai mult de un sfert de oră pe cer ajunge să nu mai fie privit de nimeni." Și mai spunea cineva altceva inteligent, un alt contemporan al lui Goethe, și anume Talleyrand: "Tot ce este exagerat devine insignifiant."

Devine neimportant, dacă exagerați foarte mult.

Domnul coleg absent, Laurian Bădulescu, îmi reproșa, iarăși, sau, mă rog, vorbea așa, în principiu, despre "cultul mareșalului Antonescu". Nu există un cult al mareșalului Antonescu, dar, și dacă ar exista, care e problema? Îl înlocuim, acum, cu cultul lui Adrian Năstase, da? E bine asta?

Am să spun, în încheiere, câteva cuvinte despre un aventurier care tot vine în vâjâială pe-aici, dă cu bombardele, cu fumigene, după care îi sfârâie călcâile, dispare.

Radu Ioanid e al său nume. Nu am să-l jignesc, nu am să folosesc cuvinte pe care mi le-ar putea reproșa excelenții cunoscători de limbă română de la U.D.M.R. și care sunt foarte atenți la cuvintele pamfletarului care sunt.

Deci microfonul Senatului trebuie să rămână microfonul Senatului. Așadar, voi vorbi mai mult decât ponderat, dar cred că nu îl jignesc prea tare pe domnul Radu Ioanid dacă voi spune că este un impostor. Pot și mai rău, dacă supunem la vot, putem face aici un concurs de calificative pentru acest domn care, înainte de 1989, și-a dat o teză de doctorat cu un personaj care ne-a nenorocit nouă tinerețea în Facultatea de Filosofie, Gall Ern., da? Domnul secretar Mihai Ungheanu îl cunoaște. Deci Gall Ern. de la Cluj a fost șeful lucrării de doctorat a acestui tânăr Radu Ioanid, din care trebuia să reiasă neapărat că prima mișcare fascistă din Europa a fost în România. Așadar nu a fost în Ungaria lui Horthy (Horthy vine la putere după ce a înnăbușit Armata Română așazisa Revoluție a lui B.la Kun, deci în 1919), nu a fost Mussolini în 1922, nu au fost alte țări, nu a fost Germania nazistă, a fost România.

Asta era teza acestui domn Radu Ioanid, care se laudă el că e evreu. Nu e evreu. A fi evreu este o cinste. Avem aici pe unii distinși colegi care sunt chiar evrei și am și eu în Partidul România Mare pe deputatul Ioan Miclea, pastor evanghelic, dar evreu, și am toată simpatia pentru el, pentru că e omul Bibliei. A fi evreu este o onoare, dar ăsta e un prost. Evreii sunt oameni inteligenți. Singurul popor din lume care nu are analfabeți. De ce? Pentru că ei, prin ritual, trebuie să citească textele sacre. Nu se poate, îi obligă părinții, îi obligă Templul.

Deci acest Radu Ioanid este ungur. De ce este ungur? Mama lui se cheamă chiar Ilona. Mama lui era asistentă de socialism științific și ne nenorocea și aia tinerețea. Așadar s-au unit ăștia, Gall Ern. și cu Ilona, și au făcut o podoabă de băiat. Ca să nu mai rămână repetent și a doua oară, ca domnul Goe, l-au trimis în America. Ãsta pleacă în America, dar înainte de a pleca își recapătă banii pe un apartament din bulevardul Nicolae Titulescu nr. 73-79, bloc 10A, scara A, etaj 9, ap. 36, era apartament proprietate personală. A luat 120.000 de lei. Prin 1986-1987 era o sumă, când o Dacie costa 70.000 de lei. Am dat datele astea în special pentru colegii din presă, care se pot duce oricând să verifice. Și ce profil moral are cel care acuză poporul român că e un popor de criminali?! Primește banii, după aia se întoarce și dă în judecată familia care și-a cumpărat, între timp, legal apartamentul, în solidar dă în judecată și Primăria sectorului 1; familia se numește Soare (numai femeia, am înțeles, mai trăiește, are doi băieți, un domn Răzvan Soare care a lucrat cu domnul președinte Ion Iliescu la Palatul Cotroceni, cred că până în 1996, un fiu aproape orb și un câine Saint Bernard care-l duce pe sărmanul nevăzător).

Deci în apartament mai stă numai doamna Soare, alături de fiul ei aproape orb și un câine Saint Bernard. Îi dă în judecată, minte la toate procesele că n-a primit nici un ban pe apartament, dar nu te joci cu un fost consilier prezidențial sau de stat sau referent, cum a fost Răzvan Soare la Palatul Cotroceni. Omul a fost scormonitor, s-a dus la arhive și a găsit documentul din care reieșea că statul i-a dat prețul integral pe apartament.

Deci acest Radu Ioanid e sperjur. A mințit la tribunal că n-a primit nici un ban. Acum le face viața imposibilă, nu știu, a făcut un recurs în anulare, nu știu doamna Rodica Stănoiu în ce situație se mai află cu piciorușul cu care semnează diverse rezoluții, dacă ea a mai primit acest recurs în anulare.

Însă ce vreau să vă spun? Haideți să vedem și noi, cine vine și face agitație prin România, pe aici? Vin toți escrocii internaționali. El vrea să vândă apartamentul. A mințit că face "Fundația Holocaustului". Unde, doamnelor și domnilor, la cucurigu, pe bulevardul Titulescu, la etajul 9? Păi, cine mai stătea la etajul 9 în România?

Unul care căra apă cu găleata, Emil Constantinescu, și uite în ce situație a ajuns! (Rumoare, râsete.) Deci el vrea să ia dolari. A găsit un cumpărător cu 25.000 de dolari. Asta vrea să facă Radu Ioanid. O iubi el victimele holocaustului, dar nici banul nu-i de colea!

Aș vrea să închei, stimați colegi, revenind la chestiuni serioase. A zis bine cine a zis: "Hai să lăsăm istoria pe seama istoricilor!" Dacă noi venim cu șenila acestui tanc nemilos, care-i politica și care face și greșeli, venim peste chestiuni atât de delicate, "strivim corola de minuni a lumii", ca să-l parafrazăm pe Lucian Blaga... Am avut onoarea în 1995 să fiu primit în cadrul unei delegații senatoriale de Majestatea Sa, regele Juan Carlos al Spaniei. Coleg al dumneavoastră de partid, domnul Oliviu Gherman, care pe atunci era președintele Senatului, dar, firește, nu atât de valoros ca acest titan al gândirii democratice, care-i Nicolae Văcăroiu, a încercat să-l lămurească pe regele Spaniei cum a scos Ceaușescu untul din el, din Gherman. Probabil, pe când era asistent la Cluj și scria în "Scânteia" articole vibrante despre marxism-leninism; bune și alea. Ar trebui să le punem pe versuri Adrian, să le punem pe muzică. Și la care regele Spaniei i-a spus: "Domnule senator, opriți-vă aici. Și Franco și Ceaușescu au făcut parte din istoria popoarelor noastre. Lăsați popoarele să-i judece." După care am vizitat Vale des Los Caidos, unde sunt 40.000 de morți din Războiul Civil din Spania (1936-1939) și în mijloc este mausoleul de granit, de piată roșie al generaului Franco.

S-au împăcat în eternitate și republicanii, și fasciștii.

Au fost tragedii îngrozitoare, dar cred că singura cale de reconciliere națională este să se împace toate aceste asperități. Dacă noi certăm morții, noi certăm din nou morții în postumitate, facem un lucru incalificabil. De ce, nu avem alte teme de discuție? Nu ne pricepem să facem altceva? Atunci să ne dăm la o parte, să lăsăm generația tânără, care nu are complexele astea și va ști ea să facă treburi mai bune pentru țară.

Acestea fiind spuse, vreau să fac un apel, din nou, la colegii din partidul de guvernământ, pe care-i asigur de simpatia mea, că e prea mult pentru generația noastră, să moară și de foame, și de rușine.

Vă mulțumesc. (Aplauze.)

 
Romeo Octavian Hanganu

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Din partea Grupului democrat, pentru patru minute, domnul Romeo Octavian Hanganu.

 

Domnul Romeo Octavian Hanganu:

Mulțumesc, domnule președinte.

Stimați colegi, în urmă cu două zile s-au împlinit 69 de ani de la nașterea poetului Nichita Stănescu și aș vrea să spun câteva cuvinte legate de casa părintească a poetului din Ploiești, în care s-a născut însuși poetul și care a avut după 1944 o istorie extrem de zbuciumată.

Naționalizată prin Decretul nr. 92/1950, casa a trecut în proprietatea chiriașului în decembrie 1973, numărându-se printre puținele case vândute, din câte fuseseră naționalizate în Ploiești. Parlamentul României are meritul de a fi aprobat Ministerului Culturii, la votarea bugetului pentru anul 1995, suma de 500 milioane lei pentru cumpărarea caselor Lucian Blaga și Nichita Stănescu și, dacă în Alba s-a lucrat unit și eficient și s-a achiziționat casa preotului Sidor Blaga, nu același lucru s-a întâmplat în Prahova, astfel că la rectificarea bugetului din august 1995 suma alocată recuperării casei lui Nicolae Stănescu a fost trecută la agricultură.

Am încercat de câte ori am condus administrația publică din județul Prahova, fie ca primar al Ploieștiului, fie ca prefect, să ajut la ceea ce trebuia făcut pentru memoria lui Nichita Stănescu într-o perioadă grea, în care personalitatea lui Nichita Stănescu a fost de multe ori folosită de diverse grupări politice, ca să nu mai vorbim că de la an la an creștea numărul colegilor sau al prietenilor lui Nichita, pentru diverse interese. Am reușit să armonizez dorința locală cu bunăvoința centrală și în 1998, pe 26 august, am putut asista la semnarea actului de trecere a prețioasei relicve în proprietate publică, alături de cel care era ministrul culturii atunci, domnul Caramitru, și cred că fac un act de dreptate amintind că domnul Caramitru a fost singurul ministru al culturii care a reușit să direcționeze acești bani către casa poetului.

Și nu peste mult timp, s-a realizat în Parcul Central al Ploieștiului monumentul lui Nichita Stănescu, inaugurat la 24 septembrie 1999.

Toate aceste lucruri se găsesc scrise în cartea apărută în acea perioadă, "Ploiești. Casa îngerului - 16 ani după nemurire". De aceea, implicat în destinul memorial al poetului, nu pot fi indiferent la ce se întâmplă acum cu casa natală și la neînțelegerea dintre oamenii de cultură din Ploiești legat de modul cum ar trebui făcută restaurarea.

Începând din a doua parte a anului trecut, casa este supusă unui proces de restaurare. S-au demolat însă camere; din bucătărie și baie s-a făcut o singură cameră, destinată unei săli de lectură, în loc ca aceasta să fie amenajată într-o anexă; s-a astupat pivnița și chiar înfățișarea exterioară a casei a fost modificată, ignorându-se faptul că vizitatorii vor veni să vadă cum arată casa din timpul copilăriei și adolescenței lui Nichita, și nu într-un timp anterior, nici în timpul intervențiilor făcute de nepoftiți.

Când la casa lui Goethe din Weimar se păstrează până și florile cultivate de creatorul lui Faust, sau la Iasnaia Poliana a lui Tolstoi se restabilesc acum și drumurile neasfaltate, când și la noi Academia Română din care face parte și domnul ministru al culturii, domnul Răzvan Theodorescu, prin câțiva dintre membrii săi în frunte cu președintele Academiei, domnul Eugen Simion, fostul coleg de clasă al lui Nichita, s-a pronunțat chiar în scris pentru reconstituirea atmosferei din vremea poetului, numai oamenii din parohia domnului ministru Theodorescu își iau libertatea să procedeze absolut după cum îi taie capul.

De aceea, intervenția mea de astăzi este un apel adresat ministrului culturii de a analiza pozițiile divergente ale responsabililor culturali din județul Prahova și de a găsi cea mai bună soluție pentru restaurarea casei marelui poet Nichita Stănescu. (Aplauze.)

 
Nicolae Paul Anton Păcuraru

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Ultima luare de cuvânt din partea Grupului Național Liberal, domnul senator Paul Păcuraru.

Domnule vicepreședinte, vă rog.

 

Domnul Nicolae Paul Anton Păcuraru:

Mulțumesc, domnule președinte.

Cu siguranță, toate mediile politice sunt bucuroase atunci când semnalele integrării României în NATO devin din ce în ce mai pozitive, mai accentuate.

Cred însă că este o mică problemă, care sper să nu fie subiect de dezbatere politică, problema confiscării acestui eveniment, și, din păcate, din declarația politică audiată, am înțeles că deja avem parte de o astfel de confiscare de către partidul de guvernământ sau de către domnul prim-ministru.

Opinia mea este că va trebui totuși să respectăm adevărul, și anume faptul că structuri politice, forțe politice, partide politice în România, chiar de 10-12 ani se pronunță pentru aceste valori, pentru aceste obiective, pentru această integrare și lucrurile trebuie recunoscute.

Pentru că a face un succes al partidului de guvernământ din acest subiect înseamnă a omite ceea ce presa internațională, "Herald Tribune", spunea, că fără 11 septembrie problema integării României și a Bulgariei în NATO era un subiect hilar. Deci factorii conjuncturali externi sunt cei care au favorizat, din fericire, obiectivul major al politicii externe române și din acest motiv ar trebui să ținem cont că nu putem sau încă un motiv pentru care nu putem apela la o confiscare sau a-l considera un succes al politicii externe române. Dacă în politica externă, lucrurile, din fericire, par a fi rezolvate, prin conjunctura aștrilor și a factorilor de decizie, cred că mult mai multă poticneală avem, în schimb, și aceasta este tema intervenției mele, în ceea ce privește politica internă.

Cea mai mare discrepanță între Programul de guvernare și realitate, precum și ceea ce se întâmplă atât în plan legislativ, în plan instituțional, cât și în realitatea de zi cu zi a românilor este, fără îndoială, discrepanța în ceea ce se numesc politicile sociale ale Cabinetului Adrian Năstase.

Capitol cu capitol, asistăm la un eșec de proporții uriașe și iată că ne apropiem de jumătatea mandatului de guvernare și, în loc să avem corecții cât de cât pozitive, avem un eșec în linie, ceea ce face ca starea populației să ajungă din ce în ce mai grea, aproape de disperare. Pe piața muncii, în politica locurilor de muncă,

Programul de guvernare spune că va crește gradul de ocupare a forței de muncă, că va diminua șomajul, că va stimula cererea și crearea de locuri de muncă, că va dimensiona alocația de șomaj funcție de vechimea în muncă și de ultimul salariu avut.

Iată că toate sunt pe dos: rata șomajului atinge cel mai înalt nivel din România postdecembristă și am convingerea că încă nu suntem la valorile reale. Avem un șomaj declarat de aproape 14%. În anumite județe e înfiorător: Ilfov - 23,5%, Buzău - 21-22%, Vaslui - peste 20%, Tulcea - 19%, Galați - 18% și încă 5.000 de șomeri care bat la ușă, prin disponibilizări din "Sidex" și ICM SG.

În Legea nr. 76/2002, în loc să respectăm angajamentul privind valoarea ajutorului de șomaj, iată că în loc să-l ducem la salariul avut în funcție de vechimea, de calificarea profesională, l-am dus la salariul minim din economie, ceea ce înseamnă o nouă și gravă îndepărtare de Programul de guvernare.

Nu stăm mai bine nici în ceea ce privește politicile salariale. Recenta Ordonanță de urgență nr. 187/2001, care asigură creșterile salariale pentru personalul bugetar, este departe de a atinge obiectivul fundamental, asigurarea unui salariu măcar în concordanță cu indicele prețului de consum și cu inflația. 8% de la 1 ianuarie și 12% de la 1 octombrie sunt indici care, cu siguranță, sunt în discrepanță cu obiectivul anunțat în programul de guvernare. Sunt probleme, în egală măsură, legate de discrepanțele între coșul mediu zilnic, salariul mediu și salariul minim pe economie. Pentru că timpul nu-mi permite, nu pot intra în amănunte în ceea ce privește asigurările sociale, unde iarăși sunt probleme, recalculările, recorelările de pensii sunt în mare întârziere, pensionarii își primesc târziu pensiile majorate și așa cu foarte puțin în raport cu majorările de prețuri. Pentru că avem o adevărată incoerență în materie de politici sociale, Grupul liberal din Senat va iniția un program legislativ prin care vom încerca să recorelăm și să aducem spre îndeplinire anumite acte normative esențiale.

Domnule președinte, cu permisiunea dumneavoastră le voi enumera:

Vom depune un proiect de Lege pentru recalcularea salariului minim pe economie, în funcție de un coș zilnic real, care să stimuleze consumul și refacerea forței de muncă.

Vom depune un proiect de Lege pentru modificarea Legii nr. 76/2002, Legea șomajului, prin care vom solicita să se acorde indemnizații de șomaj diferențiate, în funcție de vechime, astfel încât persoana care a contribuit să-și recunoască aportul diferențiat în fondul de șomaj, pentru alocații de șomaj diferențiate.

Vom solicita, de asemenea, modificarea Legii asigurărilor de sănătate, pentru ca, în întregime, banii colectați pentru sănătate să fie gestionați de Casa Națională, deci vom solicita des modificarea Legii nr. 145/1997.

Vom propune un proiect de Lege de modificare a Legii privind sistemul public de pensii și alte drepturi sociale, pentru mărirea gradului de reconversie, adică mărirea coeficientului prevăzut în Legea bugetului de la 38,5% la 45% pentru a ajuta pensionarii să se poată descurca.

În fine, pentru că se întârzie cu Codul muncii și pentru că nu avem încă o variantă oficială a Codului muncii, vom solicita dezbaterea proiectului inițiat de Grupul liberal depus la Camera Deputaților.

Credem că toate aceste lucruri sunt obligatorii, având în vedere, așa cum am spus, starea disperată în ceea ce privește veniturile, pensiile, nivelul de trai al populației și subscriu și eu că tuturor acestor capitole ar trebui să le acordăm infinit mai multă atenție.

Vă mulțumesc. (Aplauze.)

 
 

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Mulțumesc, domnule senator.

Înseamnă că trebuie să mai facem o fabrică de bani.

O să încercăm.

 
   

Adresa poștală: Palatul Parlamentului, str.Izvor nr.2-4, sect.5, București joi, 18 aprilie 2019, 19:23
Telefoane (centrala): (021)3160300, (021)4141111
E-mail: webmaster@cdep.ro