Plen
Ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului din 20 decembrie 2005
Sumarul ședinței
Stenograma completă
publicată în Monitorul Oficial, Partea a II-a nr.206/27-12-2006
Video in format Real MediaVideo - Real Media

Dezbateri parlamentare
Calendarul ședințelor
- Camerei Deputaților:
2017 2016 2015
2014 2013 2012
2011 2010 2009
2008 2007 2006
2005 2004 2003
2002 2001 2000
1999 1998 1997
1996
Interoghează dezbaterile
din legislatura: 2016-prezent
2012-2016
2008-2012
2004-2008
2000-2004
1996-2000
1992-1996
Monitorul Oficial
Partea a II-a:2017 2016 2015
2014 2013 2012
2011 2010 2009
2008 2007 2006
2005 2004 2003
2002

Transmisii video
Video in format Real MediaTransmisie în direct
format Real Media
Ultimele ședințe (fără stenograme încărcate):
Video in format Real Media20-09-2017 (comună)
Arhiva video:2017 2016 2015
2014 2013 2012
2011 2010 2009
2008 2007 2006
2005 2004 2003
Pentru a vizualiza înregistrările video trebuie să instalați programul Real Player
Sunteți în secțiunea: Prima pagină > Proceduri parlamentare > Dezbateri > Calendar 2005 > 20-12-2005 Versiunea pentru printare

Ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului din 20 decembrie 2005

  1. Alocuțiuni consacrate împlinirii a 16 ani de la Revoluția din Decembrie 1989.  

 

Ședința începe la ora 9,25.

Lucrările sunt conduse de domnul senator Nicolae Văcăroiu, președintele Senatului și de domnul deputat Adrian Năstase, președintele Camerei Deputaților, asistați de doamna senator Paula Ivănescu, secretar al Senatului și de domnul deputat Gelil Eserghep, secretar al Camerei Deputaților.

Video in format Real Media

Domnul Adrian Năstase:

Vă rog să vă ocupați locurile.

Am o rugăminte către reporterii de televiziune să nu mai intre în sală. Vă rog insistent să luați interviuri pe culoar afară, nu în interiorul sălii.

 

(se intonează Imnul de stat al României)

Video in format Real Media

Domnul Adrian Năstase:

Stimați membri ai Guvernului,

Distinși invitați,

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Reuniunea solemnă de astăzi marchează un moment important în istoria țării, 16 ani de la declanșarea Revoluției române din Decembrie 1989.

Reuniunea pe care o dedicăm astăzi revoluției este un prilej de aniversare a victoriei obținute cu sacrificii, dar și una de recunoștință față de cei care s-au jertfit, făcând posibilă această victorie, martirii și eroii Revoluției române.

Despre această revoluție s-a vorbit și s-a scris în fel și chip, că n-a fost o revoluție, ci o lovitură de stat sau un complot, că a fost o revoluție, dar a fost furată, a fost o revoltă populară de pe urma căreia unii au profitat și au confiscat-o și multe altele.

Ceea ce este însă cert și necontestat este - cred - faptul că acele evenimente dramatice au pus capăt regimului totalitar opresiv, importat și impus poporului român și au permis declanșarea unui proces de renaștere a instituțiilor democratice, de reformă economică, de recunoaștere și de respectare a drepturilor omului, precum și de revenire a țării în rândul comunității statelor civilizate europene.

Alegerile libere, elaborarea unei noi constituții democratice și adoptarea ei prin referendum, alternanța la putere, intrarea țării în Alianța Nord-Atlantică, procesul de aderare a țării la Uniunea Europeană, intrat în etapa sa finală, sunt doar câteva din reperele care marchează fizionomia societății românești și care au fost posibile datorită Revoluției din Decembrie 1989.

Sesiunea solemnă de astăzi a Parlamentului se constituie într-un semn de respect și de omagiere a unuia dintre cele mai mari acte de curaj național din istoria României, care a deschis calea modernizării societății românești și, totodată, a încrederii în viitorul țării, în progresul ei politic, economic și social.

În memoria celor care și-au jertfit viața, martirii Revoluției române, vă rog să păstrăm un moment de reculegere.

 

(se păstrează un moment de reculegere)

Video in format Real Media

Domnul Adrian Năstase:

Stimați colegi, Birourile permanente ale celor două Camere, împreună cu liderii grupurilor parlamentare, au stabilit ca, în cadrul lucrărilor să ia cuvântul câte un reprezentant al grupurilor parlamentare din Camera Deputaților și Senat.

Îl invit la cuvânt pe domnul senator Răzvan Theodorescu, din partea Grupurilor parlamentare ale PSD.

Domnule senator, aveți cuvântul !

Video in format Real Media

Domnul Răzvan Theodorescu:

Domnilor președinți ai Senatului și ai Camerei Deputaților,

Onorați membri ai Guvernului,

Înalt Prea-Sfinția Voastră,

Stimați colegi parlamentari,

Doamnelor și domnilor,

S-a adăugat încă un an deceniului și jumătate care a trecut de la admirabila zi de vineri, 22 decembrie 1989, Ziua libertății României, așa cum a fost ea proclamată cu 3 ani în urmă, printr-o lege specială pe care, din păcate, mulți o ignoră sau o uită, dar pe care Parlamentul țării, spre cinstea sa, o readuce în conștiința națiunii.

Este, uneori, greu, este împovărător de-a dreptul pentru unii să fie contemporani cu un mare eveniment, cu unul crucial în cazul nostru pentru că nimic din ce este în juru-ne, în viața politică, în aceea socială, în aceea a spiritului nu ar arăta că astăzi, dacă acea zi a libertății nu s-ar fi petrecut aievea, cu jertfele sale de peste 1000 de morți, cu entuziasmele, cu jubilațiile, cu exaltările sale firești.

Dacă noi toți suntem astăzi, aici, ceea ce suntem, adică reprezentanți liber aleși ai poporului întreg, o datorăm integral acestei preschimbări, iar faptul că am trăit-o într-o zi fără pereche a vieții noastre rămâne, probabil, cel mai mare eveniment istoric din biografia fiecăruia dintre noi.

Trecem grăbiți, în firescul curgerii timpului, pe lângă locuri care, acum 16 ani, erau în flăcări sau stropite cu sânge. Unii, mai isteți, când nu sunt foarte frustrați, fac încă scenarii, sacrifică din plin teoriei conspirației, descoperă inamici fără nume și fără chip, neputând să admită că mizeria, frigul, foamea, opreliștile de tot felul pe care generația noastră, omenește, le cam uită, pe care copiii noștri abia și le amintesc, au scos în stradă un popor mult prea răbdător.

După pilda și jertfa Timișoarei, vă reamintesc - o știți cu toții - că, printr-o potrivire fericită, ședința noastră comună are loc în ziua și spre ceasurile la care, acum 16 ani, orașul de pe Bega era primul oraș liber din România, locuitorii Lugojului, ai Aradului, ai Clujului, ai Sibiului, în fine, cei ai Bucureștiului au început revolta. Muncitorimea marilor platforme înainte de toate și tineretul care a stat mereu în față, o subliniez și ca social-democrat și ca profesor al tinerei generații, au născut acea atmosferă insurecțională anticeaușistă, în primele ore, devenită imediat anticomunistă, din care s-a recrutat grupul de lideri veniți mai mult sau mai puțin din stradă, ce a reușit, relativ spontan, la Televiziune, în balconul fostului comitet central, la Ministerul Apărării Naționale, să organizeze haosul, un haos firesc în acele momente, și să elaboreze, după câteva ore, în târziul serii de 22 decembrie, acel faimos comunicat al Consiliului Frontului Salvării Naționale, în 10 puncte, prim semn al victoriei revoluției care a abolit, prin chiar conținutul său, vechile structuri ale României totalitare.

Comunicatul a rămas, fără doar și poate, documentul de bază al aceleiași revoluții, platforma pe care s-a ridicat mai apoi, cu multe greutăți, dar și cu multe satisfacții, edificiul României post-decembriste. Spun post-decembriste și nu post-revoluționare pentru că, în concepția mea - dar toate acestea sunt încă teme de cercetare teoretică viitoare - revoluția s-a încheiat în câteva etape. După omologarea câștigurilor sale prin primele alegeri libere din 20 mai 1990, legitimare largă națională a noii puteri, după legitimarea sa revoluționară care fusese însăși crearea CFSN la 22 decembrie și, mai apoi, la finele anului 1991, odată cu votarea Constituției, dacă nu cumva - repet, este o temă de cercetare - chiar în toamna 1992, cu primele alegeri ce au avut loc după adoptarea legii fundamentale.

În ce măsură punctele comunicatului din 22 decembrie, acum 16 ani, erau deziderate ale întregii noastre națiuni o arată însăși împrejurarea că o seamă de alte documente programatice, prezentate în acea zi de grupuri sociale sau profesionale constituite ad-hoc, ele au fost 4 sau 5, iar doleanțele lor sunt păstrate pe banda audio a primei zile de transmisie live a Televiziunii Române sau, anterior, proclamația Frontului Democrat Român din Timișoara, conțineau cam aceleași deziderate, ceea ce și explică largul consens creat în prima clipă a impetuoasei mișcări, chiar dacă, într-a doua sau într-a treia clipă, același consens a început a fi sfărâmat, contestările au început să fie auzite, indicând renașterea unei democrații românești, gălăgioase, superficiale și destructurante, dar purtând germenii unei viitoare construcții, mai calme, mai profunde, cum este - să sperăm - aceea a anilor noștri.

Pluripartitismul susținut la punctul 1 al acelei platforme a devenit, în câteva săptămâni după 22 decembrie, o marcă națională, cu cele peste 200 de formațiuni politice din iarna și primăvara 1990, de care ne aducem aminte zâmbind și, poate, melancolici sau cu duioșie, dar pe care, istoricește, o înțelegem după 51 de ani de stăpânire a partidului unic.

Alegerile libere, preconizate la punctul 2, au devenit o bună și solidă tradiție pe acest meridian care a învățat repede lecția democrației. Atât de repede și atât de adânc încât, însetați de schimbare perpetuă, după aproape o jumătate de veac de imobilitate politică, românii au aplicat-o eclatant în 1996, în 2000 și în 2004, când partidul sau coaliția aflate la guvernare au pierdut fără excepție în cursa electorală. A fost cel mai spectaculos test de democrație, dincolo de care orice comentariu e de prisos.

Separarea puterilor în stat, restructurarea economiei - alte puncte ale comunicatului către țară - au fost, în linii generale, câștiguri ale acestor ani. Libertatea presei este absolută, doar condiționarea sa economică este relativă și fluctuantă, cu consecințele deontologice pe care le constatăm zilnic. Libertatea minorităților etnice și egalitatea lor cu majoritatea românească au făcut din țara noastră un etalon indiscutabil, iar integrarea în Europa unită, spre a relua aidoma enunțul punctului 9 din comunicat, reprezintă o constantă a demersului tuturor guvernelor, de stânga sau de dreapta, din ultimul deceniu.

Trebuie reamintit mereu că mișcarea revoluționară românească din decembrie 1989, pornită dintr-o revoltă transformată într-o revoluție, se cere integrată contextului central și est-european, unde noi am cunoscut singura răsturnare violentă, sângeroasă a regimului comunist, pentru că noi trăisem cea mai cumplită dictatură de esență neo-stalinistă, cu adieri extrem-orientale în anii 1970-80, pentru că noi singuri fusesem lipsiți de o zodie a reformelor după părelnicul liberalism al anilor '60, repede uitat, pentru că numai noi nu aveam un nucleu de societate civilă care să asigure o tranziție negociată, ca în Polonia, solidarității. Aceasta în timp ce paternalismul tradițional al istoriei noastre moderne s-a preschimbat iute în totalitarismul ce ne-a fost impus fără crâcnire.

După cum am mai spus-o, în spiritul unei durate lungi a istoriei, momentul de acum 16 ani a fost cel de al doilea moment fast din secolul ce abia s-a încheiat, după Marea Unire din 1918, a cărei Rezoluție în 9 puncte de la 1 Decembrie, zi devenită națională, așa cum 22 a devenit Ziua libertății naționale, a fost, în fapt, programul României unite și mari, spre a relua textul documentului de sorginte transilvană. Cele două evenimente și cele două documente, separate în timp de 7 decenii de istorie dramatică, au fost cruciale pentru posteritatea lor, mai ales pentru aceea imediată, de circa un deceniu, ceea ce se cere subliniat cu luare aminte.

Revenind la celebrarea noastră de astăzi mai trebuie spus că există subiecte ce-și așteaptă încă investigarea, ceea ce nu trebuie nici să mire, nici să șocheze. Voi aminti, doar cu titlu de exemplu, că, la două secole de la revoluția franceză, investigațiile bicentenarului din 1989 au prilejuit reevaluări esențiale, deși înțelegem foarte bine dorința unor compatrioți de a ști cât mai iute și cât mai precis așa-numitele adevăruri ale revoluției.

Este sigur că numai cineva care a privit revoluția la televizor, bine adăpostit în casa sa și care, mort de frică în vremea dictaturii, a prins glas după aceea, a putut să strige încolo și încoace acuza că Televiziunea și Radioul ar fi incitat, chemând pe români în stradă. Știm că prezența civililor alături de militari era o dorință unanimă a acelor ceasuri, o idee clar exprimată de corpul ofițeresc și de soldați care vroiau să-și aibă alături concetățenii, îmbărbătându-se reciproc. Este sigur, iarăși, că numai niște persoane iresponsabile sau, eventual, labile psihic pot învinui pe liderii momentului sau pe gazetarii din aceeași televiziune că au incitat. Istoria tuturor revoluțiilor a fost traversată de asemenea chemări și va trebui, fără polemici inutile, să recunoaștem că numai în România s-a putut aluneca în plasa ridicolului absolut, propunându-se chemarea în justiție a Revoluției.

Să ne amintim, dimpotrivă, cu recunoștință, de prestația Televiziunii și a Radioului, triplul rol, de informare, de apărare și de coagulare națională al instituției din Pangratti și Dorobanți a fost salutat ca atare în întreaga lume. Emisiunea de aproape 5 zile și 5 nopți în direct fiind socotită un record mediatic care a depășit în amploare, prefațându-le, transmiterea războiului din Golf, a puciului de la Moscova și chiar a atacării New-York-ului, spun teoreticienii televiziunii.

Este adevărat, trebuie adăugat că stăruie încă neclarități privitoare la evenimente de acum 16 ani. În ceea ce privește rolul armatei după ordinul de intrare în cazărmi, rolul unor trupe de securitate, diferitele aspecte ale represiunii până la orele 12,08 când Ceaușescu a fugit sau în legătură cu foarte controversata zi de 14 decembrie la Iași, pentru care ipotezele pendulează între extreme nepermis de mult. Va fi misiunea nou-creatului Institut al Revoluției Române, ce-și va inaugura mâine activitatea științifică, printr-o sesiune găzduită chiar aici, în Palatul Parlamentului, de a clarifica istoria fenomenului care rămâne, oricum, evenimentul fondator al devenirii noastre actuale.

Îngăduiți-mi, în încheiere, o ultimă observație ce aparține unui om ce se îndeletnicește și cu istoria, practicând și politica. Dacă, așa cum era firesc, prin întinerirea progresivă a clasei noastre politice, în ultimii ani, ponderea participanților direct la Revoluție, ajunși în structurile de putere, a scăzut vizibil - și era normal să fie așa - cu începere din decembrie 2004, pentru întâia oară, două instituții fundamentale, Președinția și Guvernul, nu mai au vreo legătură ombilicală cu zilele Revoluției, alta decât contemporaneitatea fizică. Este un dat obiectiv și plin de interes.

În cea de a treia instituție fundamentală în schimb, la noi, în Parlament, câțiva deputați și câțiva senatori au, în biografia lor, episodul participării la Revoluție, uneori în condiții foarte dramatice precum cele de la baricada de la Intercontinental sau dinăuntrul CC-ului, din blocul turn al Televiziunii sau din Studiourile 4 și 5, mărturiile lor fiind, nu o dată, revelatoare.

O epocă nouă se deschide, așadar, de un an încoace, în ceea ce privește raportarea la revoluție a conducătorilor României, a noii clase politice de toate culorile, iar următorul ciclu electoral va adânci evident fenomenul. S-ar putea chiar ca, fără părtiniri, fără acrimonii, fără nostalgii, o calmă și chiar rece detașare pe care generația mea nu o poate avea mereu, să fie benefică studierii Revoluției, ca un fapt de istorie mai îndepărtată care, indirect, și-a avut ecoul în viitor.

Va rămâne, mereu însă, amintirea celor care au murit pentru un ideal, va stărui prezența întristată a urmașilor lor, a celor mutilați, a celor dezamăgiți, a unui segment de societate românească pe a cărui durere s-a înălțat, uneori, destinul nostru. Acestui segment i se cuvine mereu respectul și omagiul nostru individual și colectiv.

Vă mulțumesc pentru atenție. (aplauze)

Video in format Real Media

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulțumesc, domnule senator.

Are cuvântul, în continuare, domnul deputat Crin Antonescu, din partea Grupurilor parlamentare PNL.

Domnule deputat, aveți cuvântul.

Video in format Real Media

Domnul George Crin Laurențiu Antonescu:

Mulțumesc.

Monseniore,

Domnilor președinți ai Camerelor,

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Doamnelor și domnilor miniștri,

De 16 ani, evocăm, analizăm și comemorăm, nu doar în Parlament, dar mai ales cu prilejul acestor zile, care vin și se adaugă, an de an, la ceea ce s-a întâmplat în Decembrie 1989.

Istorici adevărați sau doar numeroși chibiți ai istoriei elaborează ipoteze, discută despre revoluție, lovitură de stat, loviluție și, poate, fiecare cu îndreptățirea lui.

Eu nu știu exact ce au făcut, în acele zile, securitatea, CIA, KGB, alte servicii vecine. Probabil că n-au stat cu mâinile în sân, dar nu știu exact și în acest moment sau cu acest prilej vă mărturisesc că nici nu mă interesează. Revoluție sau nu, lovitură de stat sau nu, revoltă populară sau nu, amestec străin sau nu, există un adevăr pe care nimeni nu-l poate contesta și care pentru mine și pentru noi, sper, toți, este adevărul esențial și semnificativ al acelor zile și anume acela că niște oameni au murit pentru libertate. Acei oameni au murit pentru că au existat atunci, în România, instituții criminale, conducători criminali, ordine criminale și executanți criminali. Acest lucru nu poate fi uitat, chiar dacă nu toți dintre acești criminali și-au primit măcar pedeapsa de a fi calificați ca atare.

Dar acei oameni au murit și pentru că doreau libertate. N-am să fiu de acord, chiar dacă ei vor fi milioane, cu acei compatrioți care, având norocul de a supraviețui - și norocul și-l mai face și omul - cu aici compatrioți care, luând libertatea de la televizor și făcând revoluția cu voie de la stăpânire, vor continua să spună că acei oameni au murit din întâmplare sau mai rău, că au murit degeaba. N-au murit degeaba, au murit, așa cum cred și așa cum spun, pentru libertate.

Între noi, supraviețuitorii, libertatea nu este corn și nu e lapte, nu e nici portocală, nu-i de stânga, nu-i de dreapta. Libertatea nu-i o fantasmă, nu-i o iluzie, nu-i un slogan electoral, deși îl folosim adeseori. Libertatea este vie, se simte, se câștigă, se pierde, se apără. Pentru libertate se trăiește, pentru libertate se moare. Libertatea este lucrul cel mai de preț pe care-l avem pentru că este semnul, urma, chipul lui Dumnezeu în om și acești oameni au murit pentru libertate și sângele lor s-a făcut istoria României. Și, dacă uităm sau ne batem joc de sângele lor, ne batem joc de istoria României și alta nu avem.

Pentru cei care - cum spunea distinsul meu antevorbitor - am fost contemporani adulți cu acest eveniment, este de neuitat că și noi suntem, într-o măsură sau alta, vinovați de moartea acestor oameni, de câte ori am tăcut, de câte ori am fost lași, de câte ori ne-a fost frică de propria noastră libertate. I-am ucis și noi puțin și moartea lor ar fi trebuit să ne mântuie și pe noi puțin. Astăzi, de câte ori suntem din nou lași, de câte ori n-avem curajul să ne exercităm libertatea - și acum nu mai avem nici o scuză - de câte ori îi alungăm în uitare, derizoriu sau cinism, îi ucidem din nou.

Românii au proverbe extraordinar de frumoase, bogate, calde, adânci, dar sunt două proverbe de care mi-e rușine și pe care nu pot să le sufăr: "Capul ce se pleacă sabia nu-l taie" și "Fă-te frate cu Dracu până treci puntea". Capul ce se pleacă se taie singur, și făcându-te frate cu Dracu, treci puntea doar către Iad. Am ținut capul plecat prea mult și uneori mai continuăm să-l ținem și ne facem frate cu Dracu prea adesea. Pentru că am ținut capul plecat, sabia a tăiat capetele lor și pentru că ne-am făcut frate cu Dracu, am fost singura țară din Europa care s-a scăldat în sânge pentru a avea puțină libertate.

Să nu uităm niciodată acest lucru pentru că eu cred că-i vom mai întâlni. Dumneavoastră puteți crede altceva. Eu cred că-i vom mai întâlni și atunci când îi vom mai întâlni pe ei, tineri, căci ei nu vor îmbătrâni niciodată, s-ar putea ca unora dintre noi să ne fie atunci nesfârșită și veșnică rușine.

Dumnezeu să-i odihnească pe cei duși întru veșnică tinerețe și să ne învrednicească și pe noi într-o mai mare măsură de harul incomparabil al libertății. (aplauze)

Video in format Real Media

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulțumesc, domnule deputat.

Are cuvântul în continuare domnul deputat Romeo Raicu, din partea Grupurilor parlamentare ale Partidului Democrat. Va urma domnul deputat Dragoș Dumitriu, din partea Grupurilor parlamentare ale PRM.

Video in format Real Media

Domnul Romeo Marius Raicu:

Domnilor președinți,

Domnule prim-ministru,

Doamnelor și domnilor miniștri,

Stimați colegi și invitați,

Frați revoluționari,

Aniversăm, astăzi, 16 ani de la acel moment din istoria României pe care eu îl consider, alături de Războiul de independență din 1877 și Unirea de la 1 Decembrie 1918, momentul de referință cel mai important pentru istoria României din ultima sută de ani, din ultima peste 100 de ani, moment ce a schimbat decisiv și ireversibil sensul istoriei noastre naționale și anume Revoluția română din Decembrie 1989.

A început la Timișoara, pe 16 decembrie 1989, cu sufletele în palmă, oferite senin spre sacrificiul suprem. În 17 decembrie, Ceaușescu a dat ordin să se tragă și au apărut primii morți și răniți. În 20 decembrie 1989, exact acum 16 ani, armata a fraternizat cu revoluționarii și Timișoara s-a proclamat primul oraș liber de dictatură comunistă, iar, în Piața Operei, s-a strigat "Azi în Timișoara, mâine în toată țara!", "Veniți, veniți cu noi!", "Jos comunismul!". În 21 decembrie 1989, în fața Hotelului Intercontinental, zeci de tineri, într-o îndepărtare bruscă și totală de ceea ce caracterizase România ultimilor 45 de ani - frică, lașitate, oportunism sau credința oarbă într-un sistem găunos și urât, cum era comunismul - au scris una dintre cele mai frumoase pagini de eroism din istoria României, singura din ultimii 70 de ani.

Am fost acolo, am fost cu ei, acolo, senini și curați, uniți de un crez comun, că se poate să fim liberi și în România, uitând teama în care fusesem crescuți și educați de părinții noștri, pe o baricadă însângerată desprinsă dintr-o lecție despre revoluția franceză. În așteptarea părinților noștri, se scanda, în acele momente, "Noi suntem copiii voștri! Unde sunt părinții noștri ? Să vină muncitorii!". Sub asediul blindatelor și trupelor speciale, udați, bătuți, împușcați, mutilați sau arestați, am reușit ceea ce nimeni nu mai credea: ruperea pentru totdeauna a lanțurilor sclaviei, reaprinderea speranței pentru o viață mai bună, reîntoarcerea României în marea casă a democrațiilor europene.

În acea seară de 21 decembrie, împreună cu Dincă Dumitru, Dan Iosif, Radu Silaghi, Rada Istrate, Mihai Bălășescu, Cristian Iliescu, Neacșa Vasile, Marin Nicolae și alți eroi ai momentului am compus o proclamație către țară care reprezenta cererile noastre, preluate, a doua zi, și în platforma program a CFSN-ului: demisia lui Ceaușescu, demisia Guvernului condus de Dăscălescu, pluripartitism, alegeri libere, respectarea Cartei drepturilor omului, arestarea și judecarea celor vinovați pentru genocidul comunist, desființarea securității, desființarea Partidului Comunist Român, abrogarea Constituției comuniste. Această proclamație am citit-o, împreună cu Dincă Dumitru, de sus, de pe parchingul de la Intercontinental. Am rezistat până la miezul nopții, când am fost împrăștiați cu tancurile. Au spălat sângele fraților noștri cu apă, fără să știe că apa nu spală păcatele, iar istoria nu i-a mai răbdat. Dumnezeu și-a întors fața și către România.

A doua zi, sute de mii de muncitori, revoltați de uciderea copiilor, prietenilor, colegilor, vecinilor sau concetățenilor lor în noaptea precedentă, sprijiniți de armata trecută de partea poporului, au ieșit în stradă în toate orașele țării, împotriva dictaturii. Iar la București, am pătruns în clădirea fostului Comitet central, proclamând din balcon, prin vocea lui Petre Roman, sfârșitul dictaturii.

În noaptea de 21 decembrie, credeam că pentru noi nu va mai exista un mâine, credeam că vom rămâne o pagină vie, o istorie nescrisă, alături de 1977 - Valea Jiului, 1987 - Brașov și alte momente din istoria nescrisă a luptei anticomuniste. Am crezut că voi rămâne un nume nescris al luptei, am crezut că voi rămâne un nume pe o piatră într-un mormânt, într-un cimitir necunoscut. Dar am avut noroc. Eu am fost dintre cei care au avut noroc, norocul pe care câteva sute de copii și tineri nu l-au avut, care nu s-au bucurat de zorii libertății noastre.

Am văzut, zilele acestea, reportaje la televizor despre copii și tineri care nu știau ce s-a întâmplat în decembrie 1989 și am simțit o durere în inimă și am simțit cum copiii aceia de vârsta lor care, nevinovați, au murit în 16-22 decembrie și al căror nume îl găsim pe zidul plângerii din Cimitirul "Eroilor", au fost trădați.

Iertați-ne, acești 16 ani nu au reușit să șteargă nimic din amintirile pe care le purtăm în suflet despre grozăvia acelor zile și nopți și suferim când constatăm că uitarea s-a așternut în mințile majorității.

Mulțumesc Parlamentului român pentru organizarea acestei ședințe solemne în onoarea oamenilor care, cu demnitate și curaj, ne-au redat speranța.

Eu cred că demnitatea înseamnă curajul de a-ți da viața pentru poporul rău, pentru țara ta. Să nu uităm acel "Murim, murim, dar liberi vrem să fim!" pe care mii de tineri l-au strigat în noaptea aceea.

Semințele speranței semănate în acele nopți, udate cu sângele revoluționarilor, au rodit. Procesul de democratizare al României este ireversibil, chiar dacă mai sunt minți bolnave, nostalgice după vechiul sistem, adică faliment economic, social, politic și cultural, lipsuri alimentare, penurie la încălzire și electricitate, standard de viață foarte scăzut, distrugerea satului românesc, teroare, frică de a-ți rosti gândurile cu voce tare, securitate, miliție, manageri proveniți din strungari cu "Ștefan Gheorghiu" și toate nenorocirile "epocii lumină".

Eu nu regret nimic din toate acestea, a fost revoluție și nu lovitură de stat. Eu am participat la o revoluție, o revoluție făcută de poporul român. A fost o revoluție anticomunistă, a fost o luptă împotriva celui mai crunt sistem dictatorial din estul Europei.

Plângem morții și răniții Timișoarei. Ne gândim cu pioasă recunoștință la morții, răniții și luptătorii Bucureștiului din noaptea de 21 decembrie. Le mulțumim și îi omagiem pe toți cei care au fost în stradă în acele zile și au luptat pentru victoria Revoluției.

Noi, cei care am fost atunci în primele rânduri, credem și astăzi în idealurile revoluției, revoluție care ne-a adus dreptul de a gândi, simți și vorbi liber, dreptul de a ne reîntoarce în lumea democrată și civilizată.

Suntem membri NATO, viitori membri ai Uniunii Europene, suntem un partener serios pentru Statele Unite ale Americii, ceea ce ne-am dorit în ultimii 45 de ani, înainte de 1990. Suntem un pilon de securitate în zona Balcanilor și a Mării Negre. Avem o democrație stabilă, probată prin alternanța la putere după fiecare ciclu electoral. Suntem un Parlament ales liber, pentru prima oară, reprezentanți cu adevărat ai poporului, suntem singura instituție ce reprezintă baza solidă a democrației în orice stat din lume și care avem datoria să creăm în această țară un climat de încredere atât intern, cât și extern.

Bilanțul confruntărilor care au avut loc în decembrie 1989, indică 1104 morți și 3321 răniți. Să nu uităm niciodată Revoluția și eroii săi. Să nu uităm niciodată pe cei care au fost acolo, care puteam să fim un nume pe o piatră, dacă aveam noroc, pentru că alții care nu au avut noroc, poartă și astăzi, în corp, gloanțele ucigașe. Au rămas infirmi și au rămas în cărucioare; Ingrid, Mugur, Dana și alți copii ca ei.

Iar pe cei care ne blamează îi invit în Cimitirul "Eroilor", să citească numele de pe cruci, privind în ochi, în poze, acei copii care au murit pentru ei și să ne înțeleagă când cerem adevărul, adevărul despre morții Timișoarei, adevărul despre Revoluția română, adevărul despre cine a tras în 21 decembrie și, mai ales, adevărul despre cine a tras după 22 decembrie.

Vă mulțumesc, stimați colegi, pentru această ocazie de a vorbi despre Revoluție, aici, în această citadelă a democrației, cucerită cu sângele acelor copii, copiii dumneavoastră.

Și să nu uităm niciodată cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea, rostite în Piața San Pietro, în acel decembrie însângerat: "În semn cu totul aparte, binecuvântează Dumnezeule, nobilul pământ al României care sărbătorește acest Crăciun în durere, pentru atâtea vieți tragic pierdute și în bucuria de a fi aflat drumul libertății".

Doamne ajută și acei copii să nu fi murit degeaba. Mulțumesc. (aplauze)

Video in format Real Media

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulțumesc domnule deputat.

Are cuvântul, în continuare, domnul deputat Dragoș Dumitriu, din partea Grupurilor parlamentare ale PRM.

Se pregătește domnul deputat Máté András-Levente, din partea Grupurilor parlamentare ale UDMR.

Aveți cuvântul, domnule deputat.

Video in format Real Media

Domnul Dragoș Petre Dumitriu:

Mulțumesc.

Domnilor președinți,

Onorat auditoriu,

Așa cum am văzut și am auzit, se obișnuiește ca, începând cu mijlocul lunii decembrie, să facem tot felul de declarații prin care să le mulțumim revoluționarilor, să le promitem lor, ca și celorlalți cetățeni, că vom face, vom drege, ba chiar vom suferi și o mutație genetică, devenind politicieni europeni ai secolului XXI.

Probabil că mulți dintre noi îi cred pe români suficient de naivi, ca să mai îngurgiteze asemenea promisiuni. Probabil că se uită faptul că, de fiecare dată, pe 21 decembrie, avem în față sau vorbim de niște oameni care au avut curajul, în 1989, să facă ceea ce 99% din populație nu a fost în stare și că acestor oameni, de fapt, nu le datorăm nimic, în mod special, ceva material, pentru că ei nici nu au cerut și nu au ieșit în stradă, nu și-au riscat viața pentru așa ceva. Le datorăm un singur lucru și anume: adevărul.

Stimați colegi,

De 15 ani, de la această tribună nu s-au spus decât câteva adevăruri fundamentale.

Primul ar fi că nimeni nu știe cine a tras în zilele Revoluției, dar că toate comisiile de anchetă și-au făcut datoria, iar instituțiile de siguranță ale statului au pus la dispoziție toate dovezile necesare.

Al doilea adevăr, ar fi că statul român îi cinstește pe revoluționari și mai ales pe urmașii eroilor căzuți în Revoluție, are grijă de ei, de memoria lor și nu este adevărat că 90% dintre adolescenți nu au auzit de Dumitru Dincă, de Nica Leon, iar despre Dan Iosif mulți știu că este un actor care a jucat în filmele lui Sergiu Nicolaescu.

În fine, ultimul dintre adevărurile tradiționale, să le spunem, de 22 decembrie, se referă la cei care au primit atunci, în primii ani de după 1989, această țară, intactă, cu tot patrimoniul ei neatins.

Ei bine, din partea acestora ni se spune că suntem încă în tranziție, că de mare parte din greutăți, din fericire, am scăpat, prin aceste greutăți înțelegând: industrie, cooperative, IAS-uri, bănci, petrol, gaze și alte resurse, urmând ca, în scurt timp, conform unei reclame apărute de curând, să scăpăm și de puținul aur care a mai rămas în țară.

Este clar că nici unul dintre cei care aveau interesul ca România să ajungă ceea ce a ajuns astăzi - și vezi cele spuse mai înainte - nu avea nevoie să existe în societate spirite libere și curajoase, ca adevărații revoluționari, pentru că nici unul din cei care au avut interes în a obține comisioane grase, privatizări pe nimic, retrocedări la scară imensă, nici unul dintre aceștia nu și-ar fi putut scoate capul, dacă în această țară ar fi predominat spiritul din decembrie 1989, adică spiritul patriotic, spiritul naționalist și de sacrificiu.

De aceea, an de an, se folosește orice prilej pentru a discredita adevărații revoluționari. Concret, pe căi subliminale sau chiar căi deschise, imaginea revoluționarilor a fost stricată, împinsă spre derizoriu și chiar către limita sociopatiei.

De fapt, este o realitate globală, eroii nu sunt doriți decât pentru a muri, nicidecum pentru a supraviețui și a răspândi vreo doză de eroism necontrolabil.

Ce a făcut statul român pentru a-i delimita pe adevărații revoluționari, cei care merită recunoștință în cărțile de istorie, de profitorii Revoluției ?! Cine mai crede, astăzi, că au existat și există adevărați revoluționari care nu au cerut nimic, care nu au luat nimic din ceea ce legea le oferea și că nu toți revoluționarii și-au făcut vile pe Valea Prahovei, precum cei renumiți mai ales pentru certificatele pe care le-au acordat ?!

Stimați colegi,

Teoretic, astăzi, aniversăm Revoluția și comemorăm morții și eroii Revoluției, dar, de fapt, stau și mă întreb dacă, în această perioadă, nu ar trebui să organizăm aici, în cel mai înalt for politic românesc chiar comemorarea și nu aniversarea Revoluției sau cel puțin a esenței acesteia, a spiritului revoluționar de care vorbeam mai înainte.

Și, pentru a vă demonstra încă o dată că acest spirit a murit, în această țară, voi aduce aminte că Președinția României a fost câștigată, în urmă cu aproape 10 ani, cu o simplă întrebare: "Credeți în Dumnezeu, domnule președinte?".

Astăzi, vă întreb pe toți cei prezenți aici și pe ceilalți care ne privesc acum la televizor, dacă cineva, în această țară, mai crede în Dumnezeu cu adevărat ?! Dacă vă este greu să spuneți adevărul la această întrebare, vă cer să vă aduceți aminte cu câtă credință și gând curat vă făceați cruce în perioada 16-22 decembrie 1989 și faceți o comparație cinstită, doar pentru voi, a formalismului cu care vă faceți cruce astăzi, mai ales când se filmează.

Propun, în modul cel mai serios, să organizăm comemorarea fenomenului Revoluției și dintr-un motiv practic, pentru că, pe lângă multe vorbe din bătrâni pe care poporul acesta le respectă, avem și noi o vorbă de care ținem seama, de la vlădică, la opincă și anume: despre morți, numai de bine. Și atunci, dacă vom considera că Revoluția a murit, s-ar putea să nu îi mai facem nici un rău, cel puțin să nu se mai spună, în fiecare an, că Revoluția este vie și continuă prin privatizare, prin disponibilizări, prin închiderea unităților neproductive, prin legalizarea homosexualității, prin introducerea pedepsei cu închisoarea, pentru comemorarea mareșalului Antonescu și obligativitatea cunoașterii unei limbi minoritare, pentru funcționarii români care lucrează în România.

Nu vă voi invita la un minut de reculegere, pentru că sunt alții, aici de față, care sunt mai în măsură să o facă. Sunt adevărați revoluționari care știu că indiferent de opiniile noastre politice, eu și colegii mei din Partidul România Mare, le vom respecta, întotdeauna, și mintea și inima.

Și, pentru că îi respectăm cu adevărat, le vom spune în față adevărul: dacă ei, acești oameni extraordinari, nu ar fi fost suficient de idealiști, atunci, în decembrie 1989, nu ar fi avut loc nici o revoluție. Lor, ca și celorlalți români care au ochi și ar trebui să vadă, care au urechi și ar trebui să audă și care au minte pentru a pricepe, le spunem că România nu o va duce mai bine și nu va fi niciodată ce a fost, darămite mai mult decât atât, până când nu vor veni în fruntea ei niște oameni suficient de idealiști care să nu se teamă de cercurile de interese, de structurile mafiote sau de nu știu ce soră sau frate mai mare, din străinătate.

Revoluția, fără îndoială, a avut clipa ei de idealism frumos pe care toți ne-o amintim. Ceea ce ne doresc și vă doresc este să avem o asemenea clipă de idealism și în politică, ceva care să ne schimbe viața tuturor în bine, așa cum a dorit Revoluția română din 1989.

Vă mulțumesc. (aplauze)

Video in format Real Media

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulțumesc, domnule deputat.

Are cuvântul, în continuare, domnul deputat Máté András-Levente. Se pregătește domnul deputat Nicolae Popa, din partea Grupurilor parlamentare ale Partidului Conservator.

Video in format Real Media

Domnul Máté András-Levente:

Domnule președinte,

Domnilor invitați,

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Stimați colegi,

Rude ale celor răpuși de gloanțe și toți cei care ați avut de suferit de pe urma celor întâmplate acum 16 ani,

Toți avem o dorință și atunci am avut o dorință. Pot să folosesc o metaforă, un renumit titlu de piesă, o dramă, "Un tramvai numit dorință", de adevăr.

Doar cu parafrazarea renumitei drame pot să-mi încep cele câteva idei pe care îmi permit a vi le adresa, în numele Grupurilor parlamentare UDMR, cu ocazia aniversării Revoluției române de la finele anului 1989, an în care eu, personal, aveam aproape aceeași vârstă ca și democrația noastră fragedă, acum, adică 15 ani.

Ce putea să înțeleagă un astfel de tânăr din toate cele întâmplate atunci ?! Probabil doar cele auzite acasă, la radio sau la televizor, deși toate știrile ce vuiau în jur, și din cutia magică, se schimbau în fiecare moment: ba eram norocoșii vremii, ba ne amenințau cu tot felul de bazaconii teroriste.

Totuși, simțeam, în acele clipe, la Cluj, că se derulează o schimbare, ca o peliculă de film, mai precis ca o casetă în derulare. Doar sensul acesteia nu l-am putut realiza în haosul generat și generalizat.

Pe moment am simțit și eu, ca alții, că pot deveni matur, dintr-un moment, în celălalt. Dar frageda maturitate nu îmi dădea puterea de a decide între bine și rău, doar între cele auzite și cele simțite în acel tăios aer de decembrie, tăios și fumuriu, pocnitor și dement.

Hai să-mi fac un tramvai de vis, mi-aș fi zis, cu care să cutreier măcar așa, pe ascuns, rutele apocaliptice și însângerate ale unui decembrie nebun. Nu aș fi avut prea mare curaj să cobor la stația Timișoara, deși aveam prieteni acolo. Dar Piața Operei ?! Mi s-a întipărit cu acea mulțime cu adevărat înfrățită. Această frăție, deși își făcea apariția și prin camioanele sosite din țara vecină, ticsite cu bunuri, cu pâine și dulciuri. Cineva mi-a șoptit că este otravă ungurească. Nu, era doar balaurul cel înfricoșător din basme.

Cu un scurt schimb de macaz, urmează halta Piața Libertății din Cluj, orașul meu drag.

Văd un tânăr cu cămașa descheiată, la doar câțiva centimetri de țeava unei nebune mitraliere. Atunci nu aveam de unde să știu că acest episod va înconjura o lume întreagă, în doar câteva secunde.

"Fără violență! Fără violență!", erau cuvintele cu care m-am întâlnit, după aceea, și la Sibiu, și la Brașov, și la București, peste tot pe unde am trecut cu "un tramvai numit dorință".

Toată țara aceasta vuia într-o mare nebunie de adevăr, de libertate. În doar câteva momente mi-am dat seama că nu mai sunt șine de tramvai. Cineva le-a demontat. Cineva și-a dorit, oare, să demonteze șinele tramvaiului numit, pe scurt dorință ?! Să deraieze dorința de adevăr ?! Oare această dorință comună ar fi deranjat pe cineva, atunci ?!

Vai, întrebările retorice nu mă lasă în pace nici acum ! De ce să-mi fac eu probleme ?! Nu am fost nici securist, nici nomenclaturist. Nu aveam cum să fiu la anii aceia. Mulți nu am fost, erau alții, în locul nostru. Erau și, probabil, mai sunt.

Ne deranjează, ba chiar trebuie să ne deranjeze, simplul fapt că, la un moment dat, au demontat șinele tramvaiului nostru, zis dorință. Ne suflă în ceafă, iar noi mai ezităm să punem cap la cap tot ce ne apasă pe suflet, pe umerii noștri, aclimatizați cu schimbările de macaz.

Ieși pe stradă și îți rânjesc mulți cu sufletul pătat, mulți care, în decembrie 1989, erau cu mult peste majorat. "Ce e țâncule, nu ți-e bine așa?! Vrei să refacem istoria?!" Cam aceste gânduri amenințătoare se puteau descifra pe fizionomia unui fost căpitan care, după ce a tras cu arma din dotare, a rănit tineri și vârstnici, a omorât copii și adulți și a fost recompensat cu grad de colonel, ba chiar general.

Aceasta este, deja, partea adevărată a poveștii, parte cu care noi nu ne vom împăca. Chiar noi, cei care suntem aleșii acestui popor, ar trebui să punem, deja, la o parte orice fel de interese minore și parșive și să redăm României noi, acestei fragede democrații, tot ce îi aparține: adevărul și demnitatea.

Adevărul anilor însângerați ai copilăriei și, prin aceasta, demnitatea unei mature adolescențe care caută, deja, cu mâna, clanța Europei.

Aceste gânduri frumoase să ne fie aduse în Sfintele sărbători.

Un Crăciun fericit și La mulți ani, tuturor ! (traducere în limba maghiară a urărilor)

Mulțumesc. (aplauze)

Video in format Real Media

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulțumesc, domnule deputat.

Are cuvântul domnul deputat Nicolae Popa. Se pregătește domnul deputat Gheorghe Firczack, din partea Grupului parlamentar al Minorităților Naționale din Camera Deputaților.

Video in format Real Media

Domnul Nicolae Popa:

Domnilor președinți,

Domnilor miniștri,

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Revoluția română a fost opera poporului român, reprezentând un act de mare curaj și demnitate al națiunii române. A fost semnalul unei adevărate redeșteptări naționale, un moment unic și plin de semnificații de care avem toate motivele să fim mândri.

Victoria Revoluției române a deschis drumul spre restabilirea democrației, a sistemului politic pluralist, pentru întoarcerea la economia de piață și reintegrarea țării în spațiul economic, politic și cultural european.

Sigur, toate acestea sunt câștiguri certe ai acestor 16 ani, dar cu ce sacrificii au fost câștigate toate acestea ?! Nu avem dreptul să uităm niciodată că, dacă astăzi ne aflăm aici să omagiem Revoluția română, acest lucru se datorează, în mare măsură, unor copii. Acei tineri frumoși și nebuni ai unui decembrie 1989 însângerat, mult prea însângerat, din păcate.

Nu trebuie să uităm nici o clipă cui datorăm libertatea noastră. Fără jertfa acelora care au avut curajul să înfrunte dictatura comunistă nu am putea discuta nici de integrare europeană, nici de NATO, nici despre drepturile și libertățile pe care, uneori, uităm cu câte sacrificii le-am cucerit.

Revoluția română a demolat vechiul sistem, este un adevăr incontestabil. Din păcate, nu am avut șansa unei schimbări pașnice, așa cum nu am avut șansa unei tranziții social-economice lipsite de dificultăți și dezamăgiri.

O întorsătură neașteptată a acelor evenimente din decembrie 1989, a fost reacția neașteptată și spontană de solidaritate a zecilor de mii de muncitori bucureșteni care au transformat mitingul de condamnare a revoltei timișorenilor, într-un miting de solidaritate.

Sângeroasa represiune din noaptea de 21 spre 22 decembrie, în ciuda sutelor de victime produse, nu a făcut decât să sporească această stare de solidaritate extraordinară a cetățenilor din București.

Semnul cel mai elocvent că dictatura ceaușistă se prăbușea, l-a reprezentat fraternizarea Armatei cu populația. A fost un gest de adevărat patriotism și responsabilitate, din partea întregului corp militar, care și-a îndeplinit misiunea cu onoare, de apărare a țării și a statalității României.

Indiferent de frământările și convulsiile politice și sociale care au însoțit această lungă tranziție și indiferent de pozițiile ideologice pe care s-au situat cei care au condus România, în toți acești 16 ani, idealurile și valorile Revoluției române, nu au fost puse, niciodată, sub semnul întrebării.

La 16 ani de la Revoluție, societatea românească a făcut evidente progrese: avem alegeri libere, alternanță la putere, stat de drept, economie liberă, drepturi și libertăți civile, proprietate garantată.

Din păcate, România nu a reușit să depășească încă această dureroasă și păcătoasă perioadă de tranziție economică. Tranziția a permis tot felul de operațiuni oneroase, zise economice, pe bani publici și cu întreprinderi de stat de care au profitat, din plin, unele personaje dubioase.

Marea sfidare care stă în fața noastră este aceea că majoritatea populației trăiește mai rău decât ar trebui sau, în orice caz, mai rău decât am fi sperat noi.

Principalele pericole pentru România, în acest moment, sunt corupția și birocrația excesivă, tentația puterii și tentația averii, goana după înavuțire prin orice mijloc și cu orice preț.

Stimați colegi,

În opinia Partidului Conservator, pedepsirea crimelor din decembrie 1989, rămâne o problemă reală și de actualitate, fără de care nu putem vorbi de instaurarea unui adevărat stat de drept în România.

Dacă acceptăm mușamalizarea a mii de crime din decembrie 1989, înseamnă că nu avem voința politică de a face un act de minimă reparație celor care au crezut într-o viață mai bună, înseamnă că acei tineri și-au sacrificat viața degeaba.

Au trecut 16 ani de la sângeroasele evenimente din decembrie 1989, iar urmașii eroilor martiri, încă nu își găsesc liniștea și nu s-au împăcat cu gândul că cei vinovați încă nu au fost pedepsiți.

Familiile eroilor martiri nu pot fi mințite la nesfârșit. Este cel puțin o dovadă de ușurință, din partea noastră, a clasei politice, că în fiecare an rostim discursuri omagiale despre Revoluție, dar nu putem spune un lucru elementar despre ce s-a întâmplat cu adevărat în acele sângeroase zile din decembrie 1989.

Aflarea adevărului despre Revoluție trebuie să reprezinte primul pas pe care trebuie să îl facem pentru instaurarea normalității în România.

Să sperăm că la următoarea ședință solemnă, din 2006, stimați colegi, vom avea curajul de a ne uita în ochii familiilor celor care s-au sacrificat în acel sângeros decembrie 1989, cu sentimentul datoriei împlinite, pentru o viață mai bună și o guvernare mai eficientă și onestă. Doar așa le vom putea demonstra că fii și fiicele lor nu au făcut supremul sacrificiu în zadar. Vă mulțumesc. (aplauze)

Video in format Real Media

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulțumesc.

Are cuvântul domnul deputat Gheorghe Firczack, din partea Grupului parlamentar al Minorităților Naționale.

Video in format Real Media

Domnul Gheorghe Firczack:

Domnule președinte al Senatului,

Domnule președinte al Camerei Deputaților,

Domnule prim-ministru,

Înalt Prea Sfinția Voastră,

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Astăzi, când omagiem 16 ani de la sublima victorie a Revoluției române din decembrie 1989, nu putem să nu constatăm cu tristețe că idealurile afirmate au fost, cel puțin parțial, uitate.

Ceea ce ne-a caracterizat atunci, în primul rând, a fost o puternică solidaritate a noastră, a celor din prima linie, cu cvasitotalitatea societății românești. În aceasta a constat cheia succesului, aceasta a determinat deplina victorie împotriva dictaturii ceaușiste și constituirea Frontului Salvării Naționale, noul organ al puterii de stat.

Și astăzi este nevoie, în preajma integrării în Uniunea Europeană, de o nouă solidaritate care să demonstreze tuturor că românii sunt o națiune puternică ce dorește să își promoveze obiectivele.

De-a lungul timpului, în atâtea momente semnificative, românii și-au demonstrat apartenența la valorile europene. Să ne gândim la pavăza fruntariilor europene realizate de Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara sau Ștefan cel Mare și Sfânt. Mihai Viteazul, în condițiile epocii sale, a anticipat necesitatea unirii forțelor europene.

Pașoptismul românesc a fost organic integrat în sistemul de valori al bătrânului continent.

În mod cert, contribuția minorităților naționale la îmbogățirea valorilor românești, are o dimensiune europeană. Declarația de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, este cu siguranță un document al spiritului european al epocii.

Un exemplu de neuitat rămâne Revoluția română din decembrie 1989. În ultimii ani ai deceniului opt din secolul trecut, nu se mai putea respira, mulți dintre noi având sentimentul zădărniciei, sentimentul că suntem pe un drum înfundat, că nu vom cunoaște niciodată ce înseamnă democrația, ce înseamnă libertatea.

Revoluția a descătușat energiile, dar, ca orice revoluție, a adus în prim plan și o serie de neajunsuri subsumate arbitrariului. Cu toate acestea, transformările realizate permit, astăzi, României să facă parte din marea familie a țărilor democratice.

Integrarea în Uniunea Europeană, ca o continuare și concretizare a idealurilor Revoluției române, rămâne să definitiveze dimensiunea apartenenței noastre la acest sistem de valori.

Avem convingerea că destinul țării noastre va fi unul fast, unul la care să visăm cu toții, în așa fel încât copiii noștri să binecuvânteze moștenirea lăsată de noi.

Fără jertfa celor care au căzut în decembrie 1989, nu ar fi fost posibil noul drum european al țării noastre. Cinstim memoria lor și să rămânem mereu demni de sacrificiul acestora, pentru a valorifica, la cotele superioare, idealurile afirmate la finele tumultosului an 1989..

Vă mulțumesc. (aplauze)

Video in format Real Media

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulțumesc.

Stimați colegi,

În încheierea sesiunii solemne, vă invit să îi ascultăm pe domnii deputați Viorel Oancea și Dan Iosif.

Mai întâi, domnul deputat Viorel Oancea.

Video in format Real Media

Domnul Viorel Oancea:

Domnilor președinți ai Senatului și Camerei Deputaților,

Domnule prim-ministru,

Domnilor miniștri,

Stimați invitați,

Doamnelor și domnilor deputați și senatori,

Voi începe cuvântul meu prin a citi dintr-un document programatic al Timișoarei din anii '90 și mă refer la Proclamația de la Timișoara:

"Populația orașului Timișoara a fost inițiatoarea Revoluției române".

Între 16 și 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverșunat război cu unul dintre cele mai puternice și mai odioase sisteme represive din lume.

A fost o încleștare cumplită pe care noi, timișorenii, o cunoaștem la adevăratele ei proporții: de o parte, populația neînarmată, de cealaltă parte, Securitatea, Miliția, Armata, și trupele zeloase de activiști ai partidului.

Toate metodele și mijloacele de reprimare s-au dovedit, însă, neputincioase în fața dorinței de libertate a timișorenilor și hotărârii lor de a învinge.

Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu i-au putut opri. Fiecare glonț tras a adus pe baricadele Revoluției alți o sută de luptători, și am învins.

În 20 decembrie 1989, Timișoara a intrat definitiv în stăpânirea populației, transformându-se într-un oraș liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România.

Din acea zi, întreaga activitate din oraș a fost condusă, de la tribuna din Piața Operei, de Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revoluției de la Timișoara.

Ceea ce aș vrea să vă spun dumneavoastră este să rememorăm puțin acele momente deosebite care au fost în Timișoara, acum 16 ani, în perioada 16-22 Decembrie.

Aș vrea să trăiți, dacă puteți, să trăiți cu mine acele sentimente care au fost unice pentru noi, timișorenii.

16 Decembrie, ora 16.00, în fața casei pastorului Laszlo Tokes, o mulțime de oameni au început scandări, au început strigăte împotriva lui Ceaușescu, împotriva regimului comunist. Acolo s-a început cântecul "Deșteaptă-te române". După aceea, manifestanții, în jur de 1.500 s-au îndreptat înspre Complexul studențesc, să adune și studenții de partea lor, iar după aceea la Comitetul județean pentru a protesta. Acolo au dat jos portretele lui Ceaușescu, le-au aruncat pe geam, exact ca în 1977, la Brașov, dacă mai țineți minte, a intervenit miliția, scutierii, a intervenit securitatea, au fost alungați, iar în toată seara și noaptea de 16 decembrie, cei 1.500 - 2.000 de cetățeni, de revoluționari din Timișoara au umblat prin oraș pentru a aduna cât mai mulți oameni la această activitate revoluționară.

În data de 17 decembrie, autoritățile comuniste au vrut să facă o presiune asupra populației, să ne înfricoșeze, și au scos armata, cu steagurile de luptă, înarmate cu fanfara, să defileze prin oraș pentru a ne liniști. De fapt, nu a făcut decât să aprindă și mai mult mânia în noi și am obligat să se reîntoarcă în cazărmi toate aceste forțe militare.

Din data de 17 decembrie, la ora 14.00, a fost prima victimă călcată de un Tab adus de la Lugoj. La ora 16.00, în Piața Libertății, de la Garnizoana din acel loc, s-au auzit împușcături și au murit împușcați primii oameni.

La ora 18.00 s-a primit ordinul de a se distribui muniția de luptă, până atunci s-a tras cu muniție de manevră. Din acel moment au început în Piața Operei trageri împotriva timișorenilor.

Pe toată durata zilei de 17 Decembrie, până în dimineața zilei de 18 Decembrie, în toate zonele Timișoarei, începând din Piața Operei, Podul Decebal, Calea Girocului, Calea Lipovei și în alte locuri din Timișoara au murit oameni. Au fost împușcați, omorâți, cum spunea cineva: "cădeau ca spicele". Acesta a fost răspunsul autorităților comuniste împotriva Timișoarei.

Vreau să vă spun că în data de 18 Decembrie dimineața, la ora 15.30, a venit o ploaie care a spălat sângele celor care au căzut în acea noapte.

În data de 18 Decembrie, pe treptele catedralei s-au adunat o mulțime de tineri cu lumânări, pentru a aduce aminte de morții care au căzut cu o zi înainte, atunci a intervenit din nou, împotriva lor, atât miliția, securitatea, cât și armata, iar în mod deosebit s-a remarcat în acea zi generalul Chițac, care a dat dovadă de zel ca să împuște personal acei oameni, acei tineri care erau pe treptele Catedralei.

În data de 19 Decembrie au mai fost două victime la Podul de la Elba.

Toată această stare care s-a creat în Timișoara, toate aceste zile când cetățenii au văzut cu ochii lor de ce este în stare regimul comunist, în data de 20 Decembrie, în jurul acestei ore, 10.30 - 11.00, sirenele întreprinderilor din Timișoara, au anunțat începutul sfârșitului regimului comunist.

Au chemat populația Timișoarei la revoltă, să iasă în stradă, să dea jos pe dictatorul Ceaușescu și regimul care îl patrona.

În data de 20 Decembrie sunt 16 ani de când Timișoara a devenit oraș liber.

În acel moment, în balconul Operei și la Consiliul județean de partid au fost două centre în care s-au adunat revoluționarii, unde oamenii au spus stăpânire pe frâiele puterii, iar după aceea s-au comasat toți în balconul Operei, unde au încercat și au ținut trează populația Timișoarei ca să nu cedeze, fapt care a făcut ca și celelalte orașe, începând cu data de 21, să ia cunoștință de ce se întâmplă la Timișoara cu adevărat, că Timișoara este liberă, că se poate. Și atunci, începând cu Lugojul, Aradul, Clujul, Aradul, Sibiul, Bucureștiul și alte orașe au început, s-au mișcat, pentru că altfel Timișoara nu ar fi făcut față singură, nu ar fi rezistat în fața opresiunii comuniste.

Vreau să vă spun că în data de 21 s-a programat de către regimul comunist să vină armata, a venit la de Vânju Mare o unitate militară, au venit gărzi patriotice din Oltenia, tocmai pentru a reprima această Revoluție de la Timișoara. Când au venit cei de la gărzile patriotice din Oltenia și au văzut ce se întâmplă în Timișoara, au plecat înapoi și au spus mai departe, tot ceea ce au văzut în Timișoara și ce au simțit. Și așa Revoluția de la Timișoara s-a împlinit, iar strigătul care s-a auzit în data de 16 decembrie "Azi în Timișoara, mâine în toată țara", s-a împlinit.

Ce-a urmat, știm foarte bine! Pe 22 Decembrie, a fugit Ceaușescu, a căzut regimul comunist!

Vreau să vă spun că în data de 20 Decembrie am trăit cea mai măreață zi din viața mea și toți timișorenii am trăit acel moment unic în care simțeam libertatea și bucuria prin toți porii.

Nu vreau să vă spun ce bucurie imensă aveam, ce umani eram cu toții și ce ne anima pe toți.

Din păcate, a venit 22 Decembrie, seara când ne-a cuprins din nou frica. Așa-zișii teroriști, care trăgeau din toate pozițiile, ne-au băgat, din nou, frica în oase.

Vreau să vă spun că în zilele următoare, nu mai aveam încredere unii în alții, cum spunea cineva "nu am încredere decât în mine". Peste tot vedeam numai teroriști, numai oameni ai securității care vor să ne împuște, care vor să-l apere pe Ceaușescu.

Din păcate, după 22 Decembrie seara, mulți, foarte mulți au murit atât în București, în Timișoara, în Cluj, în Sibiu și în alte orașe. După 22 Decembrie, când, de fapt, nu cred că-și mai aveau rostul aceste morți.

Ceea ce vreau să vă spun, în final, este că am văzut cu stupoare că tinerii din ziua de astăzi habar nu au ce a însemnat regimul comunist, habar nu au ce s-a întâmplat în Decembrie 1989 și cred că acest lucru este o vină a noastră, măcar pentru a cinsti memoria celor care și-au dat viața ca noi să fim aici, ca noi să construim o societate democratică. Trebuie să le spunem celor care vin în urma noastră ce s-a întâmplat în Decembrie 1989 în România, și ce a însemnat regimul comunist până în Decembrie 1989, pentru că altfel vom fi dați uitării și nu am învățat și nu vom învăța nimic din toate greșelile pe care le-am făcut în această perioadă.

Încă o dată, vreau să vă reamintesc că astăzi, la această oră, se împlinesc 16 ani de când Timișoara a devenit oraș liber, de când sirenele au adunat toată populația Timișoarei în Piața Operei și când a fost posibil ca regimul comunist, regimul lui Ceaușescu, să fie doborât.

În memoria tuturor celor care au participat, au murit și și-au dat viața pentru acest lucru, vreau să aducem un pios omagiu și prin ceea ce facem noi în Parlament, în locurile noastre unde ne desfășurăm activitatea, să nu îi facem de rușine.

Încă o dată vreau să vă mulțumesc că m-ați ascultat și vreau ca acum, în încheiere, să fim cu toții, astăzi, alături de Timișoara și de timișoreni.

Vă mulțumesc. (aplauze)

Video in format Real Media

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulțumesc, domnule deputat.

În încheierea sesiunii noastre de astăzi, are cuvântul domnul deputat Dan Iosif. Vă rog să luați loc în bănci.

Domnule deputat, aveți cuvântul.

Din sală: Nu se aude nimic!

Video in format Real Media

Domnul Dan Iosif:

Cum? Nu ați auzit nimic până acum?

"Tatăl nostru
Care ne ești în ceruri,
Sfințească-se Numele Tău,
Vie împărăția ta,
Facă-se voia ta,
Precum în cer, așa și pe pământ,
Pâinea noastră cea de toate zilele,
Dă-ne-o nouă astăzi,
Și ne iartă nouă greșalele noastre,
Precum iertăm și noi greșiților noștri,
Și nu ne duce pe noi în ispită,
Și ne izbăvește de cel viclean.
Căci a Ta este Împărăția, și Puterea, și Slava.
În numele Tatălui, al Fiului, și al Sfântului Duh.
Amin".

Nu i-ați auzit?

Asta vă spuneau și vă întrebau: ați sărăcit, oameni buni?

Nu mai aveți bani? Nu mai aveți ședințe publice? Unde sunt părinții noștri? Unde sunt copiii noștri care ar trebui să vă privească când vorbiți despre noi, despre cei care ne considerăm dătători de libertate?

Nu ne considerăm revoluționari!

Suntem cei care v-am dat libertate, pentru că democrația este o formă de organizare a unei societăți.

Noi, noi cei care vă privim, de aici din ceruri, v-am dat ce nu vă dă democrația. V-am dat libertatea pe care am plătit-o scump, cu sânge, cel mai nobil preț pe care-l poate plăti oricare dintre noi, pentru ca semenii lui să-l țină minte și să-l respecte.

Unde este respectul pe care vi-l cerem de 16 ani?

Vorbiți frumos, căutați vinovați, căutați asasini, căutați teroriști, căutați complotiști, dar pe noi, de ce ne căutați doar în asemenea momente când țara trebuie să se bucure, dar oare pot să se bucure părinții noștri, pot să se bucure copiii noștri? Nu pot! Nu pot să se bucure, pur și simplu, pentru că noi am murit cu speranța că veți fi oameni liberi, oameni virtuoși, oameni morali. Spunea Paolo Menon că "virtutea nu poate fi luată decât intrinsecă, ca virtute!" Un alt părinte al politici moderne spunea că "O societate condusă de un om fricos, precis este o societate fricoasă, o societate condusă de un om moral, este o societate morală, o societate imorală este condusă de un om imoral". Oare Talleyrand a fost un om moral?

Se pare că scopul scuză mijloacele și în ziua de astăzi!

Vă întrebăm, în continuare: au dreptul copiii noștri să citească la școală, despre noi, părinții lor care am murit?

Au dreptul părinții noștri să vadă portretele noastre în manuale de istorie, că noi considerăm că au acest drept.

De ce, domnilor care faceți politica țării, care stabiliți programe școlare, permiteți ca în cărțile de istorie să se scrie mai mult despre cronicari de televiziune sau prezentatori de știri, și atât de puțin despre noi, noi, cei care de 16 ani ne bucurăm că sunteți liberi?

Nu, nu plângem! Nu ne mai doare nimic, suntem liniștiți, suntem împăcați, ne-am împăcat chiar și cu gândul că ați fi putut să jefuiți, că ați fi putut să împărțiți, că ați putut să vă bateți joc de toată averea poporului român, o avere strânsă în timp de 50 de ani, 50 de ani de mizerii și umilințe pentru bunicii noștri, pentru străbunicii noștri, mulți dintre ei au simțit pe pielea lor ce a însemnat victoria Revoluției comuniste.

Dumneavoastră, cei care croiți soarta supraviețuitorilor noștri, vă rugăm, vă rugăm ca în 2006 să vă aplecați cu mai multă atenție asupra Zilei Naționale a României. Ne-am dorit atât de mult în acele zile ca 1 Decembrie să fie Ziua Națională, a fost să fie!

Ne-am dorit atât de mult ca imnul României să fie "Deșteaptă-te române", ca poporul român să nu mai doarmă în veci, cum a dormit 50 de ani, se pare că astăzi, prin grija dumneavoastră, poporul român începe să se teamă mai mult decât înainte, începe să se teamă de multiplele servicii de securitate care ne ascultă telefoanele, începe să se teamă de siguranța locului de muncă, pentru că dumneavoastră, domnilor, nu vreți, nu puteți sau nu știți, nu știți să-i încurajați, să-i învățați că în capitalism fiecare trebuie să lupte pentru el, trebuie să se zbată, pentru că Dumnezeu ne dă un singur drept, dreptul la viață!

Din acest drept rezidă numai și numai obligații.

Obligația de a ne instrui, obligația de a ne întemeia o familie, obligația de a lăsa un urmaș, după datină străbună, obligația de a planta un pom, dar pentru ca toate aceste obligații să le putem îndeplini, cei care ne conduc trebuie să înțeleagă ce am vrut noi când ne-am jertfit pentru voi.

Încă o dată vă rugăm, amintiți-le reprezentanților Bisericii Ortodoxe că "Tatăl Nostru" nu este atât de lung și nu trebuia spus de unul care l-a spus în noaptea de 21 Decembrie în fața tancurilor, că în loja oficială a Parlamentului ar fi fost plăcut pentru noi să-i vedem pe reprezentanții misiunilor diplomatice, ca în alți ani, dar se pare că, din patru în patru ani, niște coincidențe, niște asemănări ies la iveală și atunci începem să înțelegem de ce mulți dintre colegii dumneavoastră nu sunt în sală, probabil sunt la Ignat, astăzi, așa este, se taie porcul, Doamne ce de porci vor muri astăzi! Noi am murit în prag de Ignat, ca niște mielușei în prag de Paște.

Să vă dea Dumnezeu liniște sufletească, sănătate și înțelepciune și peste 12 luni, când vă veți aminti de noi, gândiți-vă că virtutea este doar virtute!

Așa să vă ajute Dumnezeu! (aplauze)

Video in format Real Media

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulțumesc foarte mult.

Stimați colegi,

Ședința comună solemnă dedicată Revoluției din Decembrie 1989 s-a încheiat.

Vă rog să luăm o pauză de cinci minute pentru a ne pregăti să trecem la segmentul următor din programul de astăzi!

Video in format Real Media

Ședința s-a încheiat la ora 11.50.

Adresa poștală: Palatul Parlamentului, str.Izvor nr.2-4, sect.5, București sâmbătă, 23 septembrie 2017, 3:12
Telefoane (centrala): (021)3160300, (021)4141111
E-mail: webmaster@cdep.ro