Plen
Ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului din 20 decembrie 2006
Sumarul ședinței
Stenograma completă
publicată în Monitorul Oficial, Partea a II-a nr.200/29-12-2006

Dezbateri parlamentare
Calendarul ședințelor
- Camerei Deputaților:
2021 2020 2019
2018 2017 2016
2015 2014 2013
2012 2011 2010
2009 2008 2007
2006 2005 2004
2003 2002 2001
2000 1999 1998
1997 1996
Interoghează dezbaterile
din legislatura: 2020-prezent
2016-2020
2012-2016
2008-2012
2004-2008
2000-2004
1996-2000
1992-1996
Monitorul Oficial
Partea a II-a:2021 2020 2019
2018 2017 2016
2015 2014 2013
2012 2011 2010
2009 2008 2007
2006 2005 2004
2003 2002

Transmisii video

format Real Media
Ultimele ședințe (fără stenograme încărcate):
27-10-2021
26-10-2021
25-10-2021
09-06-2021 (comună)
11-05-2021
Arhiva video:2021 2020 2019
2018 2017 2016
2015 2014 2013
2012 2011 2010
2009 2008 2007
2006 2005 2004
2003
Pentru a vizualiza înregistrările video trebuie să instalați programul Real Player
Sunteți în secțiunea: Prima pagină > Proceduri parlamentare > Dezbateri > Calendar 2006 > 20-12-2006 Versiunea pentru printare

Ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului din 20 decembrie 2006

  Alocuțiuni consacrate împlinirii a 17 ani de la revoluția din decembrie 1989.

Ședința a început la ora 9,52.

Lucrările au fost conduse de domnul Doru Ioan Tărăcilă, vicepreședinte al Senatului, asistat de domnii Ioan Munteanu și Gheorghe Albu, secretari ai Camerei Deputaților. Din prezidiu a făcut parte doamna Daniela Popa, vicepreședinte al Camerei Deputaților. (Se intonează Imnul național al României.)

 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Doamnelor și domnilor deputați și senatori,

Domnilor miniștri,

Stimați invitați,

Declar deschisă ședința solemnă comună a Senatului și Camerei Deputaților consacrată împlinirii a 17 ani de la Revoluția din Decembrie 1989.

La ședința solemnă a Parlamentului au fost invitați să participe: Președintele României, Guvernul, președinții Curții Constituționale, Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curții de Conturi, Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului, reprezentanții cultelor religioase, reprezentanți ai asociațiilor de revoluționari.

Conform înțelegerii realizate în Biroul permanent cu liderii Grupurilor parlamentare, la ședința solemnă de astăzi va lua cuvântul câte un coleg parlamentar, în numele grupurilor parlamentare din cele două Camere.

Vă rog să-mi permiteți să ofer cuvântul reprezentantului grupurilor parlamentare ale PSD, domnul senator academician Răzvan Theodorescu.

Vă invit la tribună.

Aveți cuvântul, domnule senator.

 
 

Domnul Emil Răzvan Theodorescu:

Vă mulțumesc.

Doamnă președinte și domnule președinte de ședință,

Doamnelor și domnilor parlamentari colegi,

Domnilor miniștri,

Domnilor invitați,

Doamnelor și domnilor,

Iată-ne din nou în preajma zilei libertății românești, așa cum a proclamat-o Parlamentul nostru printr-o lege specială pe care, probabil, numai noi o respectăm. O zi esențială în destinele națiunii, cu urmări pe care generația noastră le trăiește zilnic, cu luminile și cu umbrele cotidianului politic și civic, economic și social, cultural și religios, care confirmă la fiecare pas admirabila spusă a unui precursor ilustru al cele mai notabile revoluții din istoria lumii, a unui nume de marcă al luminilor europene. "Libertatea," scria Jean-Jacques Rousseau acum peste două secole, "este o hrană suculentă, dar cu o digestie dificilă".

În fapt, cazul românesc ne conduce spre constatarea că în ultimii 17 ani ne-am aflat adesea în fața unor intoxicații cu libertate care au îmbolnăvit nu puțini români, români pentru care paternalismul, dictatura, supușenia, obsedanta ascultare erau pe cale să devină un mod de viață. Dacă exasperarea colectivă nu devenea revoltă, explozie populară, anticeaușistă mai întâi, imediat după aceea anticomunistă, apoi revoluție schimbătoare a unui întreg sistem, cu trepte care s-au numit, în 1989 între 16-20 decembrie Timișoara, iar apoi București, în cele 24 de ore scurse între mitingul din 21 decembrie și ralierea armatei la masa demonstranților, spre sfârșitul dimineții de vineri 22 decembrie.

Aceasta dacă cu cumva revoluția, am mai spus-o, nu va fi continuat cu câteva etape, după omologarea câștigurilor sale prin primele alegeri generale din 20 mai 1990, legitimare largă, națională a noii puteri, după legitimarea sa revoluționară, care a fost crearea CFSN-ului, ba, chiar poate, dar aceasta este deja materie de viitoare cercetare aprofundată, până în toamna lui '92, o dată cu a doua rundă de alegeri generale, ce au avut loc după adoptarea primei Constituții postcomuniste.

Spuneam acum un an, din același loc și cu același prilej și nu voi obosi niciodată să o repet, dacă noi toți suntem astăzi aici ceea ce suntem, adică reprezentanți liberi aleși ai națiunii întregi, o datorăm integral acestei preschimbări revoluționare. Iar faptul că am trăit-o într-o zi fără pereche a vieții noastre rămâne, probabil, cel mai mare eveniment istoric din biografia fiecăruia dintre noi.

Ce ar fi de adăugat, după un an de la comemorarea precedentă, întru mai buna înțelegere a revoluției din decembrie 1989? Înainte de toate, suntem obligați să ne reamintim azi, cu 11 zile înaintea datei de 1 ianuarie 2007, drumul parcurs din după-amiaza tumultuoasă a lui 22 decembrie, când, în comunicatul către țară al abia constituitului Consiliu al Frontului Salvării Naționale, citit la televiziune de către Ion Iliescu târziu, în seara aceleiași zile, se afla acel punct 9. Vă reamintesc, penultimul, ce glăsuia astfel: "Întreaga politică externă a țării să servească promovării bunei vecinătăți, prieteniei și păcii în lume, integrându-ne în procesul de constituire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului".

Așadar, în ziua în care în chip definitiv și spectaculos, mizeria, frigul, foamea, revolta față de evenimentele din capitala Banatului au scos în stradă, într-o atmosferă insurecțională fără precedent în istoria mai vechie și mai nouă a românilor, muncitorimea și tineretul capitalei întregii țări, gândul celor aduși în clădirea fostului Comitet Central nu într-un grup constituit anterior, eventual complotist, nu într-o coterie deja pregătită, cum se romanțează penibil sau ridicol, ci aduși de iureșul devenit revoluționar, gândul lor deci, se îndrepta spre această Europă unită, de care în acea după-masă ne separau atâtea bariere și în care cu drepturi depline ne vom afla oficial cât de curând.

Vom intra acolo unde cultura noastră și istoria noastră ne dădeau dreptul să ne aflăm de multă, multă vreme. Vom intra pentru că a existat Revoluția română, singura în care s-a vărsat sânge în estul european, pentru că s-a petrecut în singura țară unde neostalinismul și-a trăit ultima, teribila dictatură. Și vom mai intra, doamnelor și domnilor, pentru că în ciuda atâtor unde ale tranziției noastre de la totalitarism la democrație, în pofida superficialității destructurante a unor manifestări civice și politice de care avem încă parte, poporul român merită acest loc.

Democrația noastră, atât de mult pusă sub semnul întrebării, de mulți dintre cei care beneficiază copios de ea, a fost, o știm, verificată de trei ori, în puține locuri din juru-ne.

În 1996, în 2000 și în 2004, prin câștigarea alegerilor de către Opoziție, nu comentez aici în ce fel și nici nu sugerez cumva că aceasta va deveni o regulă a viitorului. Ea, această democrație, este, cu siguranță, cea care a generat spre sfârșitul a ceea ce socotesc a fi fost perioada noastră revoluționară, apetența multipartinică, cu gustul pentru sciziuni, delimitări și alianțe, uneori neverosimile, pentru cine ne privește din afară, dar care nu sunt decât expresia refulării politice, individuale și colective a celor ce au știut prea multă vreme doar partidul unic și monolitic.

Sunt sigur, ca istoric, că, în timp clasa noastră politică, atât de criticată încă, fără a i se da circumstanțe atenuante, circumstanța inexperienței, firește, numai 17 ani, va ști să devină altceva, mai ales prin tinerii noștri colegi liberi de complexe, pe care-i salut cu speranță, și ea va demnă de acest popor mult încercat, care s-a străduit cu îndârjire și se străduiește încă să nu devină din popor o simplă populație.

Și mai vreau să fiu sigur că în viitorul nostru european, care implică și trecutul nostru revoluționar, omagiat astăzi, nu va mai fi auzită fraza unui mare politician al acestui continent din zilele primului război mondial: "În fața poporului român îmi scot respectuos pălăria, însă înaintea politicienilor dumneavoastră, mă acopăr imediat".

Anul 1989, tot mai bine cercetat în ultimele luni de Institutul Revoluției Române, ce și-a publicat rezultate cu regularitate, trimestrial, a fost anul revoluționar al Europei contemporane, după care nimic nu a mai fost ca înainte. Românii, în primul rând eroii noștri fără de care vocile libere de astăzi nu ar fi existat, și-au dat cu acel prilej o contribuție majoră, urmărită în direct de o întreagă planetă. Ceea ce ar face cu atât mai stranii negările ei și sper cu tărie, doamnelor și domnilor, că este pentru ultima oară când trebuie să ne mai oprim și să ne aplecăm asupra unor asemenea nimicuri care-i fac interesanți pentru o clipă pe cei care, cu înțelese și omenești frustrări, cu temeri, cu complexe de tot felul, nu au fost acolo unde s-a făcut atunci istoria sau în cel mai bun caz au pierdut trenul acesteia.

Ziua de 22 decembrie 1989 a fost la 80 de ani distanță de a doua mare izbucnire românească din secolul trecut, după 1 Decembrie 1918, Ziua Națională. Sunt cele două zile faste ale istoriei noastre, cu programe ce au modelat destinele unor generații pentru decenii.

Un ultim cuvânt, ce mi se pare pe cât de actual, pe atât de potrivit. Vorbim mult, bine protejați de democrație, și este salutar că vorbim despre condamnarea dictaturii comuniste. Cu exact 17 ani în urmă nu s-a vorbit în tihnă, ci s-a făptuit sub gloanțe. Iar această faptă s-a numit tocmai condamnarea fără apel a dictaturii comuniste și a fărădelegilor, a crimelor sale, pe străzile Timișoarei, Aradului, Clujului, Sibiului și Bucureștiului. Citez din Proclamația CFSN-ului de la acele ore târzii ale lui 22 decembrie, câteva ceasuri după ce împotriva revoluționarilor se deschisese focul. O știu bine, eram acolo. Atunci când voci inepte afirmă, cu o candoare egală cu inconștiența, socotesc că pasă-mi-te revoluția era confiscată printr-o lovitură de stat, totul încalcă orice logică istorică. Citez, așadar, din textul fondator al revoluției, care indica prăbușirea fără echivoc a unui regim: "Scopul nostru este instaurarea democrației, libertății și demnității poporului român".

Din acest moment, era seara târziu, înainte de miezul nopții, vă aduceți aminte, se dizolvă toate structurile de putere, Guvernul se demite, consiliul de stat, instituțiile sale își încetează activitatea. Sistemul comunist a fost condamnat acum 17 ani de poporul român, singurul care suferise direct, așadar, singurul legitimat s-o facă în timpul revoluției române. Și este de nădăjduit că cercetările viitoare ale istoricilor, îndrăznesc să spun, nu ale amatorilor, ale savanților obiectivi, îndrăznesc să spun, nu ale pătimașilor teleghidați, vor lumina o parte din trecutul, pe care trebuie, ca atâtea altele, să ni-l asumăm.

Cel mai profund omenesc omagiu adus revoluției și fiilor săi, care au iubit libertatea, este încercarea cu care suntem datori nu de a ne iubi unii pe alții, dar de a nu transforma diversitatea în adversitate. Adversitatea în ură. Altfel, nu am fi demni de clipele pe care le-am trăit cu 17 ani în urmă.

Vă mulțumesc.

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulțumesc, domnule senator.

Stimați colegi, ședința noastră solemnă a debutat în plină normalitate și pentru că astăzi toți românii, alături de florile pe care le depun la locurile unde s-au jertfit revoluționarii, depun și o lacrimă de cristal pe mormântul acestora, solicit plenului Parlamentului României să păstrăm pentru toți aceștia un moment de reculegere. (Se păstrează un moment de reculegere.)

Vă mulțumesc.

Invit la tribuna Parlamentului pe domnul senator Mihail Lupoi, în numele Partidului Național Liberal.

Aveți cuvântul, domnule senator.

 
 

Domnul Mihail Lupoi:

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Mulțumesc tuturor colegilor care au decis să participe la această, să zicem, ședință a Camerelor reunite. Am să-mi încep discursul prin acea celebră zicere. "Puțini am fost, mulți am rămas". Dacă mă uit în sală și ar fi să interpretez participarea numeroasă, văd că balcoanele sunt pline, probabil că s-au terminat spațiile comerciale și bucățile de teren. Președintele țării văd că participă, ne onorează.

Aș vrea să aduc aminte tuturor că cel mai mare miting antidictatură din România a avut loc în perioada decembrie 1989. Aceea a fost o condamnare unanimă, indiferent de apartenență politică, indiferent de ideologie, și singurii eroi adevărați ai acelor momente, și printre eroii care trebuie să rămână în cartea de istorie, sunt cei care au murit atunci.

Vă spun sincer că stau și mă întreb dacă peste 2-3 ani de zile n-o să ne adunăm la bufet, supraviețuitorii acelor momente, să discutăm între noi despre ce s-a întâmplat atunci. Este totuși un moment de istorie, este totuși un moment care ne-a plasat în cartea de istorie a Europei pe un loc de pe care nimeni nu ne va putea doborî. Curajul tinerilor, poate și inconștiența lor, totodată revolta noastră a celor mai maturi, care chiar dacă eram membri de partid, condamnam orice fel de abuz și acea teroare permanentă pe care o trăiam cu toții, au dus la acea izbucnire din decembrie. Puteți să-i spuneți lovitură de stat, puteți să-i spuneți evenimente, puteți să le spuneți cum doriți, a fost cel mai mare miting antidictatură.

Noi atunci nu condamnam ideologii, ci condamnam manifestarea în numele unei ideologii, și asta rămâne valabil și astăzi. Și, iată că, după 17 ani constat că ne întoarcem de unde am plecat și e păcat. E păcat că împreună am reușit să spargem barierele, să fim membri în NATO, ceea ce, cel puțin unul ca mine, care era ofițer pe vremea aceea, nu-și imagina, am ajuns să fim primiți în Uniunea Europeană, ceea ce nici dumneavoastră, nici eu, nu cred că ne imaginam a fi posibil, și nu ne-am mai rămas acum decât să ne batem între noi. Nu eram pregătit pentru această luare de cuvânt, dar încerc să vă vorbesc în numele acelor naivi, printre care m-am numărat și eu, care, treptat-treptat, au fost împinși așa, până au căzut din pat, și au rămas în frunte unii care au avut grijă să ne compromită ideile nobile de atunci, dând tot felul de diplome, și sunt mândru că n-am o asemenea diplomă, sunt mândru că mi-am luat diploma la facultate și nu cred că cineva are dreptul la vreo diplomă pentru participarea la această revoluție.

În același timp, însă cred că președintele țării, dacă e sincer în condamnarea a tot ceea ce a fost înainte de 1989, trebuia măcar niște ordine comemorative să fi distribuit cu ocazia acestui moment.

Pe de altă parte, vreau să vă spun că indiferent de ce pseudoistorici de la care aflu și eu cu stupoare ce făceam eu în acele momente, gen domnul Stoenescu și alții, care n-a stat în viața lui de vorbă cu mine, de exemplu, ca să dau un simplu exemplu, sunt aduși la grade mari, iar ofițeri care, mă rog, respectând ordinele și netrăgând în populație, cum se spune acum, sigur că au existat și forțe care au tras, evident că oamenii aceia nu s-au împușcat singuri, dar în mare parte, armatei, și acțiunilor ei și reținerilor ei i se datorează victoria finală a revoluției. Ei, acei ofițeri au sfârșit prin a deveni șoferi de taxi sau cine știe ce fel de alte profesii de acestea care nu sunt rușinoase dar, totuși, pentru un ofițer de carieră nu sunt nici o mare onoare.

În schimb, s-au făcut sute dacă nu chiar mii de generali, cred că suntem singura armată din lume care avem zeci de generali fotbaliști, handbaliști, țambaliști și mai nu știu ce. Nu vreau decât să vă aduc încă o dată aminte că toți ne găsim aici și ne putem spune părerea, mai vehement, mai civilizat, mai puțin civilizat, pentru că niște tineri au murit atunci și să vă rog atâți, puțini, cât sunteți în această sală, să vă gândiți la ei, să vă gândiți la părinții lor, să vă gândiți la copiii lor, și măcar din când în când în decembrie să încercăm să fim mai puțin crânceni unii împotriva altora.

Eu vă mulțumesc tuturor celor care ați găsit momente din timpul dumneavoastră să participați la această adunare Și, în același timp, îmi aduc aminte cu pioșenie de cei morți în decembrie 1989.

Dumnezeu să-i ierte! (Aplauze puternice în sală).

 
 

Domnul Ioan Doru Tărăcilă:

Vă mulțumesc, domnule senator.

Invit la tribună reprezentantul Partidului Democrat, domnul deputat Romeo Raicu.

Aveți cuvântul, domnule deputat.

 
 

Domnul Romeo Raicu:

Domnilor președinți,

Domnilor miniștri,

Onorat Parlament,

Stimați și dragi frați revoluționari,

Stimați invitați,

Aniversăm în aceste zile 17 ani de la declanșarea Revoluției Române din Decembrie 1989, unul dintre cele mai dramatice momente care a marcat istoria poporului român în ultimii 80 de ani.

Aș dori să mă refer, în cadrul acestei sesiuni solemne, la câteva momente esențiale ale revoluției.

15 decembrie 1989. Zidul Berlinului fusese dărâmat. Polonia, Cehia, Ungaria și Bulgaria erau libere de comunism. În Europa Centrală și Răsăriteană sistemul comunist intrase în colaps. În România era frig, întuneric și liniște. Ceaușescu, împotriva cursului istoriei, fusese reales șeful PCR cu o unanimitate lașă, într-o sfidare a ceea ce se întâmplase în celelalte țări foste comuniste.

16 decembrie 1989. Timișoara a explodat.

17 decembrie 1989. În Timișoara s-a tras, au apărut primii morți și răniți.

20 decembrie 1989. Exact acum 17 ani Timișoara s-a proclamat primul oraș liber de comunism din România, iar în Piața Operei s-a strigat: "Azi în Timișoara, mâine în toată țara! Veniți, veniți cu noi! Jos Comunismul!" Soldații și ofițerii trimiși să înăbușe revolta au fraternizat cu revoluționarii. Devenise evident pentru întreaga țară că hidra comunistă poate fi răpusă prin luptă hotărâtă și solidaritate.

21 decembrie 1989. Bucureștenii au sărit în ajutorul Timișoarei și, după ce l-au huiduit pe Ceaușescu, adunați în fața Intercontinentalului, pe o baricadă însângerată, într-o îndepărtare bruscă și totală de ceea ce caracterizaseră România ultimilor 45 de ani, frică, lașitate, oportunism sau credința oarbă într-un sistem găunos și urât, cum era comunismul, au scris cu sânge tânăr una dintre cele mai frumoase pagini de eroism din istoria României.

22 decembrie 1989. Sute de mii de muncitori de pe marile platforme industriale, aceia cu pumnii mari și brațele puternice, revoltați de uciderea copiilor, prietenilor, colegilor, vecinilor, sau concetățenilor lor, în noapte precedentă, au inundat străzile capitalei îndreptându-se spre fostul sediu al Comitetului Central, cu hotărârea de a îndepărta dictatura. Armata a trecut decisiv de partea Revoluției. Acesta a fost momentul în care am știut că avem să învingem. Acesta a fost momentul victoriei, triumful revoluției fiind dat de fuga lui Ceaușescu și de ocuparea fostului sediu al Comitetului Central unde, din balcon, prin vocea lui Petre Roman a fost proclamat sfârșitul dictaturii.

Noi nu am avut norocul să ieșim din comunism pașnic. Nu am avut șansa unei revoluții de catifea. Regimul comunist din România a fost un regim dur, criminal, de teroare și frică, instaurat și consolidat de tancurile sovietice, susținut ulterior de aparatul represiv al Securității.

Regimul comunist din România a însemnat faliment economic, social, politic și cultural, lipsuri alimentare, penurie la încălzire și electricitate, standard de viață foarte scăzut, distrugerea satelor românești, distrugerea credinței, teroarea, frica de a-ți rosti gândurile cu voce tare, a însemnat Securitate, miliție și, mai ales, conducătorii comuniști, manageri proveniți din strungarii cu Ștefan Gheorghiu, și toate nenorocirile "epocii lumină".

Regimul comunist a însemnat sutele de mii de morți din închisorile comuniste sau de pe celebrele șantiere de reeducare. Regimul comunist a însemnat mizerie fizică și sufletească. Dărâmarea lui a fost făcută printr-o revoluție dramatică, bilanțul confruntărilor care au avut loc în acele zile ale Revoluției indică aproximativ 1100 de morți și 3300 de răniți. Astăzi sărbătorim revoluția și comemorăm morții ei. Semnul victoriei și semnul doliului stau alături cu noi.

Plângem răniții și morții Timișoarei, ne gândim cu pioasă recunoștință la morții, răniții și luptătorii Bucureștiului din noaptea de 21 decembrie, le mulțumim și îi omagiem pe toți cei care au fost în stradă în acele zile și au luptat pentru victoria revoluției.

Noi, cei care am fost atunci în primele rânduri, credem și astăzi în idealurile Revoluției și așteptăm în continuare ca instituțiile abilitate să trimită în fața justiției pe cei vinovați de crimele din decembrie 1989. Avem această datorie morală față de cei fără a căror jertfă eram poate astăzi prietenii Coreii de Nord sau poate, cu puțin noroc, membri în "Comitetul tutulor statelor independente."

În acea seară de 21 decembrie, eu am citit, printre gloanțe, de pe parkingul la Inter, o proclamație către țară, care reprezenta cererile noastre, preluate a doua zi și în Platforma-Program a C.F.S.N.: demisia lui Ceaușescu, demisia Guvernului condus de Dăscălescu, pluripartitism, alegeri libere, respectarea Cartei drepturilor omului, arestarea și judecarea celor vinovați de genocidul comunist, desființarea securității, desființarea Partidului Comunist Român, abrogarea Constituției comuniste.

Acum, la 17 ani de la acea proclamație, avem o Constituție democratică, instituții ale statului legitime, democrate și solide. România este membru N.A.T.O. și, de la 1 ianuarie, membru al Uniunii Europene. Eu consider că acesta este cel mai sublim omagiu pe care puteam să-l aducem martirilor revoluției.

21 decembrie 1989 reprezintă pentru mine cel mai frumos vis împlinit. Am fost la Inter, alături de tineri care m-au făcut să înțeleg ce înseamnă curaj, ce înseamnă demnitate: curajul de a-ți da viața cu demnitate pentru libertatea concetățenilor tăi. Puteam să fiu un nume pe o piatră, dar am avut noroc, noroc pe care cei din Cimitirul Eroilor nu l-au avut - acela de a apuca zorii libertății noastre.

Toți cei care suntem aici am avut noroc. Noroc care ne obligă să fim demni și să nu-i trădăm niciodată. Noroc care ne obligă să nu abandonăm niciodată idealurile pentru care au murit făcătorii libertății noastre. Și, dacă nu putem, să-i lăsăm pe cei care pot s-o facă. Cu demnitate. Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin! (Aplauze)

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Îi mulțumesc domnului deputat Romeo Raicu.

Invit la tribuna Parlamentului pe doamna senator Verginia Vedinaș, în numele Grupurilor parlamentare ale Partidului România Mare.

Aveți cuvântul, doamnă senator.

 
 

Doamna Verginia Vedinaș:

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Domnilor președinți de ședință,

Distinși invitați,

Domnule Președinte al României,

Domnule prim-ministru,

Doamnelor și domnilor miniștri,

Onorați colegi parlamentari,

Este o onoare pentru mine să rostesc în această zi deosebită, când comemorăm 17 ani de la însângeratul decembrie '89, câteva cuvinte care aș dori să ajungă nu numai la urechile, ci și la sufletul dumneavoastră, al celor prezenți în sală și al dumneavoastră, cetățeni ai României, întru slujirea cărora Partidul România Mare s-a pus de la înființarea sa și până în prezent.

Unii, domnilor, se feresc să folosească termenul "revoluție". De vreme ce momentul dramatic pe care-l aniversăm astăzi a avut ca și consecință schimbarea unui regim politic, trecerea de la un regim totalitar la un stat de drept, este evident că ne aflăm în prezența unei revoluții.

De altfel, acest lucru este confirmat și de Constituția României, care, în art.1 alin.(3), proclamă România ca stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, dreptatea și pluralismul sunt valori supreme în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor revoluției din decembrie și sunt garantate.

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Numai puțin, doamnă senator.

Invit fotoreporterii și cameramanii să se retragă în locul destinat acestora.

Vă rog, aveți cuvântul.

 
 

Doamna Verginia Vedinaș:

Vă mulțumesc.

Au trecut 17 ani de grele încercări pentru poporul nostru, de întrebări fără răspuns, de lacrimi pentru familiile celor care au protestat cu piepturile goale în fața gloanțelor, ca eroii din poveste, curajoși și cu sufletul pur. O victorie și o libertate obținute cu prețul atâtor vieți, de adolescenți, în sufletul cărora abia înmuguriseră fiorii primelor iubiri, dar a căror conștiință se copsese deja; de români, indiferent de vârsta lor, care ne-au adus speranța într-o altfel de viață, altfel de societate, altfel de conducători, într-o democrație și o libertate ale căror rosturi și dimensiuni, din păcate, prea adeseori ne-au depășit, ne-au relevat incapacitatea de a le gestiona într-un mod care să satisfacă nevoile poporului.

În fiecare iarnă fulgii imaculați care se aștern peste mormintele acestor fii ai neamului se transformă pe obrajii noștri în lacrimi de pioasă aducere-aminte, recunoștință și reculegere.

Pentru a le cinsti memoria, suntem datori să ne trăim viața în spiritul adevărului și al dreptății pentru care ei au luptat. Revoluția română a fost declanșată în orașul florilor - Timișoara -, iar evenimentele care au avut ulterior loc în toată țara au demonstrat lumii întregi că poporul român este un popor care are demnitatea să-și apere cu prețul vieții propria libertate.

Însângeratul decembrie '89 s-a deosebit de revoluțiile de catifea din estul Europei, deschizând pentru noi, românii, o cale istorică - calea spre democrație, o democrație câștigată cu prețul a 1.100 de români care și-au pierdut viața și a 3.352 de români răniți. Deși au fost deschise dosarele la parchetele militare, concluzia la care s-a ajuns a fost că persoanele care au executat tragerile, soldate cu morți și răniți, nu au putut fi identificate, iar faptele, fiind prescrise, vinovații nu vor răspunde niciodată.

Națiunea română a trecut în această perioadă și continuă să treacă prin momente dramatice, cărora le-am spus "tranziție", termen în spatele căruia am încercat să ne ascundem neputințele, dar am încercat zadarnic, din păcate, pentru că nimic nu iartă aberațiile care s-au petrecut din 1990 încoace și, din păcate, continuă să se petreacă.

Formele fără fond care au transformat democrația și statul de drept proclamate de Constituție în instrumente ale imposturii în politică, ale unui jaf național magistral regizat, care a pus pe butuci tot ceea ce a creat cu jertfă importantă în această țară.

Rând pe rând, s-au dus pe apa sâmbetei tot ce a agonisit poporul într-o perioadă pe care am vrea acum să o decupăm din istorie și să o aruncăm la lada de gunoi. Acest lucru nu este posibil, pentru că ar însemna să aruncăm la lada de gunoi a istoriei o parte însemnată a vieților noastre, ale părinților și bunicilor noștri, ale celor care nu au mai apucat să vadă libertatea, dar care ne judecă de acolo, din ceruri, pentru greșelile pe care le săvârșim. Comunismul a fost condamnat în decembrie prin jertfa poporului român.

Dezamăgirile pe care le-am trăit cu toții după acele zile de coșmar, de durere și de tristețe, dar și de speranță într-un viitor mai bun, au fost crunte. Teroriștii despre care s-a vorbit au dispărut, de parcă nici n-ar fi existat. Cei care au condus țara în ultimii 17 ani au fost mai interesați să descopere teroriștii în Irak și în Afganistan, unde trimit, pentru acest scop, tineri români la moarte.

Pentru ce au luptat tinerii în decembrie '89? Și ce au primit în schimb? Au luptat pentru alegeri libere, pentru democrație, pentru o viață prosperă, la care acum, la 17 ani de la schimbarea la față a României, abia dacă mai îndrăznesc să spere că o vor avea. Și nicidecum pe pământ strămoșesc, ci pe alte meleaguri, prin cele străinătățuri.

Cu fiecare luptă acerbă pentru a ocupa o funcție care să aducă profituri personale, cu fiecare trădare, cu fiecare renunțare la avuția poporului român, îi condamnăm la o a doua moarte pe eroii noștri.

Voi încheia, domnilor colegi, cu câteva versuri pe care le-am găsit scrise în decembrie '89 de un preot, pe nume Mihai Crăciunescu: "Când fi-va din nou primăvară în țara plină de har,/Veți învia din ascunse morminte, căci nu ați murit în zadar./O patrie își rupe lanțuri de fier, iar pruncii din somn, iată-i, tresar,/Voi, ce ați trecut în veșnicie, să știți, n-ați murit în zadar./Veni-va Crăciunul pe aripi de nea, speranța ne- aduce bradul în dar./Rogu-te, Doamne, odihnește-i în pace pe cei care n-au murit în zadar!/Români de pretutindeni, care am sorbit al durerii pahar,/Pururea vii să rămână în noi cei care nu au murit în zadar!"

Vă mulțumesc. (Aplauze)

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulțumesc, doamnă senator.

Invit la tribuna Parlamentului pe domnul senator David Gheorghe, din partea Grupului parlamentar al Alianței D.A., din Senat.

Aveți cuvântul, domnule senator.

 
 

Domnul Gheorghe David:

Onorat prezidiu,

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Stimați invitați,

Scânteia revoltei împotriva dictaturii comuniste a fost aprinsă la Timișoara.

Despre evenimentele petrecute în decembrie 1989, declanșate la Timișoara, în după-masa zilei de 16 decembrie și continuate apoi în zilele următoare în întreaga țară, evenimente intrate în istoria modernă a României sub denumirea de Revoluția din decembrie, s-a scris și încă se vor mai scrie și de acum încolo.

Dincolo de multele aspecte insuficient elucidate sau contradictorii în ceea ce-i privește pe cei peste o mie de morți și alte câteva mii de răniți, împotriva cărora s-a tras, fără a fi nici astăzi limpede și fără echivoc cine a dat ordinul să se tragă, cert este că prin ele s-a pus capăt dictaturii comuniste, în fruntea căreia, vreme de aproape un pătrar de veac, s-a aflat una dintre cele mai sinistre figuri ale istoriei noastre.

Toate acestea sub bine cunoscute. Cea mai mare parte dintre noi le-am trăit, am simțit pe propria piele ce înseamnă umilința de a fi nevoit să cumperi o felie de salam, sau să fii nevoit să dormi în frig. Nu sunt eu cel mai îndreptățit să vă rețin acum atenția, reamintind lucruri îndeobște știute, printre care și neputința de a-ți exprima opiniile sau îngrădirea brutală a libertății de mișcare.

Mă voi opri puțin asupra unui aspect mai puțin abordat, atunci când se vorbește despre Revoluția din decembrie, și anume, cauzele care au dus la prăbușirea comunismului, la noi și în celelalte țări europene.

Deși s-a dorit a fi o societate a egalității pentru toți, o astfel de utopie nu putea fi realizabilă decât prin dictatură, prin dirijism și printr-o planificare dusă dincolo de limitele realismului. Îngrădind libertățile fundamentale, inclusiv pe cele de inovare și creativitate, comunismul s-a dovedit a fi total necompetitiv. Astfel poate fi explicată prăbușirea lui.

Nostalgicii care-l invocă și acum, după 17 ani, atribuindu-i meritul de a-i fi asigurat fiecărui individ un loc de muncă, uită ori ignoră, cu bună știință, o realitate ce avea să iasă pe deplin la iveală abia după 1989. În pornirile sale paranoice de a construi o societate multilateral dezvoltată, dictatorul nu a fost capabil să priceapă că rezultatele unei astfel de dezvoltări care, pe deasupra, se dorea și autarhică, nu puteau duce decât la blocaje iremediabile. Recunoașterea lor publică a fost și mai aspru îngrădită prin limitarea drastică a mass-media care, la rândul ei, a fost transformată într-un instrument de propagandă și de justificare a dictaturii.

Momentul decembrie 1989 a fost apogeul consecințelor acestora asupra sărăcirii și mizeriei la are a fost împinsă populația României.

Doamnelor și domnilor,

S-a încetățenit convingerea că hărțuirea la care a fost supus în decembrie 1989, la Timișoara, pastorul reformat Laszlo Tökes, a fost scânteia care a aprins revolta. Este adevărat. Dar, fără acumulările de nemulțumiri, adunate de-a lungul timpului, pe care m-am străduit să le punctez în expunerea mea, prăbușirea comunismului în România ar fi fost mult mai anevoioasă.

Lumea care s-a adunat în seara zilei de 16 decembrie în fața casei pastorului din Piața Maria din Timișoara, pentru a împiedica deportarea sa într-o altă parohie din Ardeal, a strigat pentru prima dată în public "Jos comunismul!" Ceea ce a urmat este de acum prea cunoscut, pentru a intra în detalii.

Trec peste actele de vandalism la care s-au dedat o parte dintre manifestanți, spunând despre ele doar că dintotdeauna ele au însoțit revoltele ce au drept scop dobândirea unor drepturi; a doua zi - marșuri spre Comitetul județean de partid, de această dată mult mai pașnic. Mulțimea a început să se organizeze; în fruntea ei au fost selectați primii lideri, coloanele de demonstranți au pornit dinspre marile platforme industriale spre centrul orașului, vizate fiind sediile puterii locale.

Înspăimântate și derutate de amploarea lor, autoritățile locale, dirijate de la centru, au luat măsuri de oprimare. Acest film aproape că s-a clasicizat, așa că nu voi stărui asupra lui.

De reamintit este faptul că au fost omorâți oameni, tineri, mai ales. Primii căzuți au fost la ELECTROBANAT, apoi, pe treptele Catedralei Mitropolitane, pe Calea Girocului și în apropierea Băilor Neptun. Masacrul a fost stopat pe 20 decembrie, exact cu 17 ani în urmă, în momentul în care, în Piața Operei din Timișoara, armata română s-a declarat de partea manifestanților. Ce a urmat se cunoaște.

Stimate colege și stimați colegi,

Dragi invitați,

Închei, folosindu-mă de acest moment solemn, spunând că lor, acelor oameni care, vreme de peste 4 decenii, au îndurat atâtea privațiuni, încât, în cele din urmă au spus "ajunge!", suntem datori să le mulțumim. Privind retrospectiv la anii care au trecut de atunci, am suficiente motive să afirm că, deși nu toate speranțele puse de ei în decembrie 1989 li s-au împlinit, drumul parcurs de economia țării, de întreaga noastră societate este marcat de repere solide, care ne îndreptățesc să credem într-un viitor mai prosper.

Îmi susțin această convingere și pe faptul că, peste câteva zile, România se va număra printre țările cu drepturi depline ale Uniunii Europene. Or, după câte se cunoaște, pentru dobândirea acestei calități, prin negocierile purtate, ea și-a asumat obligația atingerii unor performanțe de ordin economic, social și juridic. Însuși faptul că ne aflăm aici, unde putem discuta liber despre trecut, prezent și viitor, este o performanță.

Vă mulțumesc. (Aplauze)

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulțumim, domnule senator.

Îl invit pe domnul deputat Márton Árpad să ia cuvântul în numele Grupurilor parlamentare ale U.D.M.R.

Aveți cuvântul, domnule deputat.

 
 

Domnul Márton Árpád Fráncisc:

Doamnă și domnule vicepreședinte,

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Stimați invitați,

Permiteți-mi să fiu subiectiv, să am reflecția omului care în luna decembrie 1989 nu a părăsit nici pentru o clipă orașul Sfântu Gheorghe din județul Covasna.

Revoluția, cum s-a mai spus, a început la Timișoara, când enoriașilor care s-au strâns în jurul casei pastorului reformat Tőkés László li s-au alăturat ceilalți cetățeni ai Timișoarei, români, germani, sârbi și alte naționalități. Atunci, acolo, ei au fost împreună, pentru că au vrut să scape de dictatura comunistă. Revoluția s-a extins la Arad iar în data de 21 decembrie la București, Cluj, Târgu Mureș, Brașov.

Eu, în formă semioficială, am aflat de eveniment de la președinta culturii județene de atunci, pentru că, pe data de 17 decembrie ar fi trebuit să avem vizionarea unei piese al cărei regizor am fost - Philoctet de Sophocle -, istoria unui bătrân pedepsit de zei, pentru că s-a răzvrătit împotriva lor. Pe atunci așa arătau micile noastre dizidențe. Deci, în 17 decembrie mi s-a spus că nu putem avea vizionarea din cauza evenimentelor de la Timișoara, dar că o vom ține în 22 decembrie, căci pînă atunci lucrurile se vor liniști. Noi ne-am înțeles cu actorii că de nu va fi vizionare nici pe 22, vom face o repetiție cu public.

Pe urmă am mai aflat că în ziua de 21 decembrie, în unele secții din marile fabrici din Sfântu Gheorghe, muncitorii au intrat în grevă, iar dis-de-dimineață în data de 22, au pornit încolonați, prima dată după cei din alte fabrici iar apoi spre centru. Noi ne-am dus la teatru, doar urma să avem o vizionare sau o repetiție cu public. Vizavi de teatru, sediul Partidului Comunist era înconjurat de camioanele armatei, umplute cu teriștii de la vânătorii de munte, înarmați. Noi doar stăteam în stradă - simpli privitori - am fost însă avertizați că s-ar putea să se tragă, dar n-am plecat. În sfârșit au sosit coloanele de muncitori, conduse de o dubiță, mi se pare. Tot centrul orașului s-a umplut de oameni. Primul secretar, care până atunci nici în particular n-a scos nici o boabă în limba maghiară, de pe balconul sediului PCR a încercat să vorbească mulțimii în această limbă. A fost fluierat și huiduit. S-a retras.

La un moment dat bătrânul actor Zsoldos Árpád, care urma să joace în piesă rolul răzvrătitului, s-a suit pe dubiță cu un copil de câteva luni (sau săptămâni?) în brațe, spunând: "Am în brațe un copil român, noi vrem să fim liberi." Atunci bătrânul actor maghiar și pruncul român erau împreună pentru libertate. Noi toți ceilalți, împreună, am făcut doar figurație. A fost o repetiție cu public grandioasă. Am scandat "unitate" și am crezut în ea. Am mai scandat "armata e cu noi" și am sperat să fie așa, deși teriștii, cu lacrimi în ochi, aveau încă arma în mână. Tânărul lor comandant i-a scăpat de obligația ingrată de a trage în mulțime și a trecut de partea protestatarilor. În ziua aceea, la Sfântu Gheorghe nu s-a tras și n-a murit nimeni.

A urmat diversiunea cu teroriștii. S-au împărțit arme. Au început împușcăturile, în plină zi s-a tras de pe o parte și alta a Oltului cu artilerie grea. Au fost distruse locuințe, au fost răniți și morți, au rămas în urma lor orfani.

Și în zilele acelea am fost împreună. Am patrulat noaptea, am vegheat cu răngi la intrarea în scara blocurilor, împreună. Era cu noi și băiatul ofițerului de securitate, care locuia în scara noastră. Doar ulterior am aflat că într-o dimineață, când vigilența noastră a scăzut, ofițerul, care a fost tot timpul acasă, s-a furișat afară și a fugit la cazarmă, unde a așteptat liniștirea evenimentelor, am fost împreună, căci am crezut că participăm la o revoluție, am fost împreună căci am crezut că trebuie să o apărăm de teroriști și am sperat că va fi mai bine.

Și de ce nu am fi crezut? Declarația FSN din 5 ianuarie 1990 era scrisă în spiritul celei din 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia; la conducerea FSN au fost cooptate personalități ca Doina Cornea, Mircea Dinescu, Kiraly Karoly, Tőkés László.

Atunci am fost împreună, dar în martie 1990, iunie 1990, la înființarea comisiei Har-Cov n-am mai fost împreună. Deși am pornit cu același tren la Alba Iulia, oratorii opoziției de atunci, la prima aniversare liberă a zilei de 1 decembrie, au fost huiduiți.

Cu toate acestea, au existat mari proiecte la care am participat cu toții. Nu numai clasa politică ci întreaga societate, căci ea a dus greul acestor demersuri. Așa am intrat în Consiliul Europei, în NATO și am aderat la Uniunea Europeană.

Nu am realizat tot dintre acele deziderate pe care le-am avut în decembrie 1989. Silviu Brucan a spus că tranziția va dura 20 de ani. Peste nici 2 ani, la alegerile din 2008, vor avea drept de vot copiii care s-au născut în libertate, după decembrie 1989. Se pare că până atunci tranziția nu se va încheia. Se mai vântură pericolul maghiar pe care l-a vânturat și Ceaușescu, apar legi, proiecte de legi pe baza cărora telefoanele din ce în ce mai multor oameni vor fi ascultate, apar demersuri judiciare, care - trebuie sa o spunem - au un iz politic, care aduc aminte de metodele folosite împotriva dizidenților, se strigă trădare, și iar am sentimentul că nu suntem împreună.

Nu știu cât va dura încă această tranziție, dar sunt sigur că vom reuși numai împreună, uniți în diversitate.

Vă mulțumesc. (Aplauze)

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulțumim, domnule deputat.

Invit la tribuna Parlamentului pe domnul deputat Ioan Țundrea, grupurile parlamentare ale Partidului Conservator.

Aveți cuvântul, domnule deputat.

 
 

Domnul Ioan Țundrea:

Doamnă președinte,

Domnule președinte de ședință,

Stimați invitați,

Stimați miniștri, membri ai Guvernului,

Vă salut, domnule Președinte al României,

Domnule prim-ministru,

Văd că reprezentanți ai revoluționarilor sunt foarte puțini, înțeleg că unii dintre ei sunt obstrucționați să intre în sală, nu știu de ce, o să aflăm după ce termin acest speech.

Doamnelor și domnilor colegi,

Părintele Galeriu spunea, despre cei care au fost uciși în decembrie '89, fraza memorabilă: armata a tras în aer, securitatea a tras în aer, iar noi am tras aer în piept.

În anii care au urmat, aerul ucigător al acelor zile s-a impregnat extrem de repede în letale miresme trandafirii, pe care le inspirăm și astăzi.

Dar, în sufletul românilor, parfumul de libertate se simte din nou, după 17 ani, grație acelora care au pierit atunci și care visau să fie doborâte granițele, care acum ne îndreaptă pașii spre Uniunea Europeană.

Dragi colegi,

Reprezentanții conservatori își exprimă gratitudinea față de poporul român, artizan al acelor zile, nedrept uitat acum și care trăiește umilințele neputinței, târându-și plasele golite de iluzii.

Partidul Conservator consideră că autoritățile ar trebui să instituie, în semn de respect pentru iluziile irosite ale românilor, tăcerea meditativă, această modalitate de comemorare fiind preferabilă larmei, nepăsării și ipocriziei festiviste, manifestate an de an.

Asemănarea izbitoare între viața românilor și viața celor mai mulți dintre colegii revoluționari, care trăiesc astăzi într-o mizerie materială cruntă, este dramatică.

Partidul Conservator condamnă toate partidele post-decembriste sau puterile post-decembriste care au aservit pe revoluționari, la fel pe cei mai mulți dintre români, divizându-i, folosind principiul machiavelic extrem de eficient.

Partidul Conservator speră că această agonie a dezbinării care se manifestă în rândul organizațiilor de revoluționari, dar și în rândul majorității românilor, să ia sfârșit o dată cu integrarea în Uniunea Europeană.

Noi, conservatorii, avem credința că cei care au semănat și seamănă și acum vânt peste trupurile celor uciși în decembrie, nu vor fi absorbiți de furtuna celor care au fost mințiți timp de 17 ani.

Cunosc cazuri cutremurătoare de sărăcie ale unor revoluționari care, neacceptând să devină trâmbițe de partid, își trăiesc agonia neștiind de autoritățile îmbuibate de indiferență.

Alexandru Paleologu spunea admirabil despre revoluția română că a fost miracolul unei tardive mântuiri, iar făptuitorii ei au scăpat poporul român de ridicol și grotesc.

Din păcate, la 17 ani de zile, ridicolul și grotescul reapare sub diferite forme, în diferite reprezentări, pe chipul unor conducători ipocriți care mimează un fals respect față de tragismul acelor zile. Nu credeam să mai vedem, la 17 ani de la revoluție, chipuri obediente, gen Emil Bobu, și nici fizionomii bahice care condamnă comunismul pe care l-au practicat cu slugărnicie până în ultima zi a dictaturii, vâslind apoi în bărcile care i-au transportat spre putere.

Partidul Conservator dezaprobă atitudinea acelor conducători needucați pentru standardele europene spre care ne îndreptăm și care practică dezbinarea socială, politică, culturală, doar pentru propriul exercițiu de imagine.

Partidul Conservator, în semn de respect pentru poporul român, afirmă că în 1989 a fost o revoluție autentică și nu o lovitură de stat, că revoluția a fost anticomunistă și nu doar anticeaușistă.

Partidul Conservator își exprimă cu duioșenie gratitudinea pentru sacrificiul tuturor acelora care au făcut posibil ca peste câteva zile românii să devină cetățeni europeni. Și vom deveni cetățeni europeni datorită celor care ne privesc acum dintre stele, și românilor înfrigurați și înfometați care atunci ca și acum speră ca noi să le susținem în mod real speranțele.

De altfel, prezența noastră aici și acum le-o datorăm deopotrivă tuturor românilor și sacrificiul celor care nu mai sunt sau trăiesc mutilați în condiții precare.

Noi, conservatorii, le mulțumim și ne luptăm de 16 ani să le susținem și să le apărăm drepturile.

Noi, conservatorii, nu considerăm revoluția încheiată și vom continua alături de români în mod pașnic, dar ferm, până va veni din nou acel moment de grație și de reculegere divină care ne va lumina chipurile.

Vă mulțumesc. (Aplauze)

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulțumim, domnule deputat.

Invit la tribună pe doamna deputat Oana Manolescu, în numele Grupului parlamentar al minorităților naționale.

Aveți cuvântul, doamna deputat.

 
 

Doamna Oana Manolescu:

Stimate domnule președinte,

Stimate colege și stimați colegi senatori și deputați,

Stimați invitați,

Cetățenii români de altă etnie, minoritățile naționale reprezintă 10% din populația țării. România e patria noastră. Singura noastră patrie, în afara celei de origine, cea din care provenim și o purtăm în suflet. Cetățenii români de altă etnie, albanezi, armeni, bulgari, cehi, croați, evrei, germani, greci, italieni, macedoneni, maghiari, polonezi, romi, ruși lipoveni, ruteni, sârbi, slovaci, tătari, turci, ucraineni, au participat de-a lungul vremilor la trăinicia și înfrumusețarea pământului românesc, pământ care i-au primit mereu cu dragoste și care le-a dat un cămin cald și zâmbetul frățesc.

România s-a ridicat și cu ajutorul brațelor lor. A înflorit și cu ajutorul gândirii lor. A rămas puternică prin fiecare cetățean al ei, indiferent de etnie, iar când sicriele celor căzuți în revoluție au fost purtate și urmate de mii de oameni în lacrimi și în suspinul unei țări întregi, pe aceste sicrie nu a fost etnia celor plecați spre veșnicie, a fost scris erou și așa vor rămâne.

Orizonturi noi și parcă cerul își deschise bolțile albastre, vă cântăm pe voi, eroi care ați șters lacrima florilor în rouă, voi ați dat istoriei alt mers, voi care ați deschis o eră nouă, de iubire în locurile noastră, majoritari și minoritari, suntem uniți prin durerea și fericirea zilelor revoluției și așa să rămânem mereu, iar Bunul Dumnezeu să lumineze și să odihnească cerul său pe toți cei care au schimbat definitiv neagra noastră umilință în strălucirea uriașei noastre libertăți.

Vă mulțumesc. (Aplauze)

 
 

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulțumim, doamna deputat.

Stimați colegi,

Toți cei 8 senatori și deputați înscriși la cuvânt în numele grupurilor parlamentare din Senat și Camera Deputaților s-au exprimat în fața plenului.

Înainte de a declara închisă ședința solemnă a Senatului și Camerei Deputaților, dați-mi voie ca în numele Birourilor permanente ale celor două Camere, în numele asociațiilor de revoluționari prezenți la această ședință solemnă, să adresăm mulțumiri partidelor politice și grupurilor parlamentare pentru alocuțiunile transmise în această zi deosebită.

Declar închisă ședința solemnă.

 
 

Ședința s-a încheiat la ora 11,52.

 
     

Adresa postala: Palatul Parlamentului, str.Izvor nr.2-4, sect.5, Bucuresti joi, 28 octombrie 2021, 8:22
Telefoane (centrala): (021)3160300, (021)4141111
E-mail: webmaster@cdep.ro