DECIZIE nr.22 din 10 februarie 1998
referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. 7 teza a III-a din Codul de procedură penală
Textul actului publicat în M.Of. nr. 161/23 apr. 1998

Mihai Constantinescu - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Viorel Mihai Ciobanu - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Victor Dan Zlătescu - judecător
Ioan Griga - procuror
Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol, pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. 7 din Codul de procedură penală, invocată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti în Dosarul nr. 2.342/1997 al Tribunalului Municipiului Bucureşti - Secţia a II-a penală.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 19 ianuarie 1998, în prezenţa lui Petre Corneliu şi în lipsa celorlalte părţi, pentru care procedura de citare a fost legal îndeplinită, şi sunt consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 3 februarie şi apoi pentru data de 10 februarie 1998.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 1 iulie 1997 Tribunalul Municipiului Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 159 alin. 7 din Codul de procedură penală, invocată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti în Dosarul nr. 2.342/1997 al acestei instanţe.
În motivarea excepţiei se susţine că aceste dispoziţii contravin prevederilor art. 23 din Constituţie, „care stabilesc ferm că arestarea se poate face numai pentru o durată de cel mult 30 de zile”. În acest sens, se arată că, întrucât, potrivit art. 159 alin. 7 din Codul de procedură penală, recursul suspendă executarea încheierii prin care s-a respins prelungirea arestării, până la judecarea acestuia, în cazul în care recursul nu poate fi soluţionat până la expirarea mandatului de arestare, efectul suspensiv se produce şi după data expirării acestui mandat.
Exprimându-şi opinia, instanţa arată că aplicarea dispoziţiilor art. 159 alin. 7 din Codul de procedură penală a condus la soluţii contradictorii, aşa cum rezultă din practica Curţii de Apel Bucureşti. Pentru exemplificare, instanţa analizează soluţiile pronunţate în trei cauze, din care deduce următoarele aspecte:
- când soluţionarea recursului are loc înainte de expirarea duratei arestării inculpatului, prevăzută în mandatul Parchetului sau în încheierea instanţei, situaţia nu contravine prevederilor art. 23 din Constituţie;
- dacă însă soluţionarea recursului are loc după expirarea duratei arestării, devin incidente dispoziţiile art. 159 alin. 7 teza a III-a din Codul de procedură penală, inculpatul rămânând în arest şi după expirarea duratei arestării, ceea ce este contrar art. 23 din Constituţie.
Instanţa subliniază, totodată, imperfecţiunile reglementărilor privind arestarea preventivă din Codul de procedură penală în vigoare şi necesitatea unei reformulări a normelor incidente, pentru a se evita orice confuzie şi, mai ales, contrarietatea cu Constituţia.
În opinia instanţei, ipoteza soluţionării recursului împotriva încheierii de respingere a prelungirii arestării, înainte de expirarea duratei mandatului de arestare, nu este realistă, deoarece termenele prevăzute în Codul de procedură penală sunt la limita posibilităţilor practice de încadrare în ele.
În concluzie, instanţa opinează pentru neconstituţionalitatea art. 159 alin. 7 teza a III-a din Codul de procedură penală.
În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, s-au cerut, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului României.
Guvernul României, în punctul său de vedere, arată că art. 159 alin. 7 teza a III-a din Codul de procedură penală reprezintă unul dintre temeiurile legale ale arestării, dispoziţie înscrisă în interesul desfăşurării instrucţiei penale. Se susţine că aceste dispoziţii sunt în concordanţă cu prevederile art. 23 alin. (2) şi ale art. 49 alin. (1) din Constituţie, precum şi cu dispoziţiile art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală.
În concluzie, se arată că aplicarea dispoziţiilor art. 159 alin. 7 teza a III-a din Codul de procedură penală nu ar ridica probleme, dacă instanţele, precum şi organele de urmărire penală ar respecta dispoziţiile Codului de procedură penală referitoare la cauzele cu arestaţi. Respectându-se termenele legale, ar fi posibil ca recursul împotriva încheierii de respingere a prelungirii arestării să fie judecat şi soluţionat înainte de expirarea duratei mandatului de arestare.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susţinerile părţii prezente şi dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, republicată, constată următoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea este competentă să se pronunţe asupra excepţiei cu care a fost legal sesizată.
Textul art. 159 alin. 7 din Codul de procedură penală, care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, este următorul: „Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat.
Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare, iar recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea prelungirii arestării preventive este suspensiv de executare”.
Cu ocazia dezbaterii, partea prezentă, Petre Corneliu, a invocat şi neconstituţionalitatea art. 140 alin. 2 şi a art. 159 alin. 10 din Codul de procedură penală. Cu privire la acest aspect Curtea nu se poate pronunţa, întrucât, conform şi practicii sale constante, o excepţie de neconstituţionalitate nu poate fi ridicată direct în faţa Curţii Constituţionale, art. 144 lit. c) din Constituţie referindu-se în mod expres numai la excepţiile „ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti”.
Deşi încheierea de sesizare se referă la art. 159 alin. 7 din Codul de procedură penală, atât din opinia instanţei, cât şi din susţinerile părţilor rezultă că sunt avute în vedere numai prevederile tezei a III-a a acestui alineat, asupra căruia Curtea urmează să se pronunţe. În cuprinsul acestor prevederi sunt avute în vedere două ipoteze: prima, referitoare la recursul împotriva încheierii de prelungire a arestării, precizându-se că, în acest caz, recursul nu are efect suspensiv, şi a doua, referitoare la recursul împotriva încheierii de respingere a cererii de prelungire a arestării, când are un asemenea efect.
În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, este evident că acesta nu poate avea efect suspensiv, întrucât, prin ipoteză, cel arestat este sub imperiul mandatului prelungit prin hotărârea judecătorească atacată. Dacă recursul ar avea efect suspensiv, ar însemna să afecteze executarea unui mandat prelungit de instanţă, ceea ce este contrar prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia prelungirea arestării se aprobă de instanţa judecătorească.
În acelaşi sens sunt şi prevederile pct. 4 al art. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, potrivit cărora orice persoană arestată are dreptul de a fi judecată de o instanţă judecătorească, care să decidă asupra legalităţii privării sale de libertate.
Aşa cum s-a statuat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 29 noiembrie 1988, în cazul Brogan şi alţii contra Regatului Unit, dreptul celor arestaţi de a se adresa judecătorului constituie un recurs de habeas corpus, care permite autorităţii judecătoreşti să cenzureze motivele arestării. În consecinţă, numai instanţa judecătorească poate dispune asupra legalităţii arestării, ceea ce exclude, de plano, ca recursul părţii să poată avea un efect suspensiv. De aceea, dispoziţiile din prima parte a tezei a III-a din alin. 7 al art. 159 din Codul de procedură penală sunt constituţionale.
În ceea ce priveşte caracterul suspensiv al recursului împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de prelungire a arestării, situaţia este alta. Efectul suspensiv al recursului nu poate fi considerat neconstituţional, cât timp nu se depăşeşte durata arestării anterioare, deoarece, prin ipoteză, această durată nu a fost infirmată de instanţa judecătorească, ci numai nu a fost prelungită de aceasta.
Dacă s-ar interpreta că efectul suspensiv are ca urmare faptul că şi după expirarea duratei arestării potrivit mandatului emis anterior cel arestat nu este pus în libertate, ar însemna să se confere unui act procedural, cum este cererea de recurs, un asemenea efect, ceea ce este contrar art. 23 alin. (4) din Constituţie. Conform prevederii constituţionale menţionate, arestarea se poate face numai în temeiul unui mandat, iar prelungirea ei, numai de către instanţa judecătorească, ceea ce exclude ca un asemenea efect să fie consecinţa exercitării căii de atac a recursului.
Aceeaşi este soluţia şi în considerarea prevederilor pct. 3 din convenţia europeană mai sus menţionată, care instituie obligaţia ca arestatul să fie adus de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat spre a fi judecat, ceea ce, de asemenea, exclude posibilitatea ca starea de arest să fie consecinţa exercitării căii de atac a recursului. Dreptul de a fi judecat în legătură cu arestarea de către instanţa judecătorească constituie, în concepţia convenţiei, un drept al omului, iar, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, prevederile convenţiei au prioritate faţă de reglementările interne.
În concluzie, exercitarea căii de atac a recursului nu poate avea efectele unei hotărâri judecătoreşti de prelungire a arestării, cu atât mai mult cu cât priveşte o hotărâre judecătorească prin care s-a respins prelungirea arestării.
De aceea, efectul suspensiv al recursului este constituţional numai în limitele duratei mandatului de arestare, emis anterior fie de către un procuror, fie de către instanţa judecătorească, iar această durată nu poate fi mai mare de 30 de zile, după cum prevede art. 23 alin. (4) din Constituţie, fără a distinge între arestarea în faza urmăririi penale sau în faza anchetei judecătoreşti.
În acelaşi sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 25 mai 1994, definitivă ca urmare a Deciziei nr.20 din 15 februarie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.57 din 28 martie 1995, care, deşi se referă la o altă prevedere legală, a statuat, de principiu, că măsura arestării nu poate depăşi 30 de zile, ceea ce se aplică şi pentru prelungirea acestei măsuri.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite, în parte, excepţia de neconstituţionalitate, ridicată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti în Dosarul nr. 2.342/1997 al Tribunalului Municipiului Bucureşti - Secţia a II-a penală, şi constată că dispoziţiile art. 159 alin. 7 teza a III-a din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că efectul suspensiv al recursului, declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus asupra prelungirii arestării preventive, poate depăşi durata de 30 de zile, prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Definitivă şi obligatorie.
Decizia se va comunica celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 februarie 1998.

PREŞEDINTE
dr. Mihai Constantinescu

Magistrat-asistent,
Maria Bratu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 13:53

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.