DECIZIE nr.546 din 4 decembrie 1997
referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 149 alin. 3 şi ale art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală
Textul actului publicat în M.Of. nr. 98/2 mar. 1998

Ioan Muraru - preşedinte
Mihai Constantinescu - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Victor Dan Zlătescu - judecător
Ioan Griga - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol, pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 149 alin. 3 şi ale art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală, invocată din oficiu de Tribunalul Militar Bucureşti în Dosarul nr. 142/1997.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 27 noiembrie 1997 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 4 decembrie 1997.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 5 iunie 1997, pronunţată în Dosarul nr. 142/1997, privind pe inculpaţii Pascale Nicuşor şi Dobrin Laurenţiu, Curtea Constituţională a fost sesizată cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 149 alin. 3 şi a art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală, invocată din oficiu de către Tribunalul Militar Bucureşti.
Instanţa a pus în discuţie constituţionalitatea dispoziţiilor legale menţionate în raport cu prevederile art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Cu privire la dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, instanţa afirmă că acestea sunt interpretate în practică în două sensuri diferite. Unul este acela dat şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr.60 din 25 mai 1994, definitivă prin Decizia nr.20 din 15 februarie 1995, anume că textul în discuţie este constituţional când este interpretat în sensul că măsura arestării preventive poate fi luată şi în cursul judecăţii, dar devine neconstituţional, dacă este interpretat în sensul că măsura astfel luată ar putea depăşi durata de 30 de zile stabilită la art. 23 alin. (4) din Constituţie. În acelaşi sens este menţionată şi Decizia Curţii nr. 1 din 9 ianuarie 1996, definitivă prin nerecurare, prin care s-a decis că hotărârea instanţei, luată în urma verificării din oficiu, la prima înfăţişare şi înainte de expirarea mandatului emis de procuror, a regularităţii arestării preventive, de a menţine această măsură, echivalează cu luarea măsurii arestării preventive în cursul judecăţii, măsură care nu poate depăşi, nici ea, durata de 30 de zile.
Într-o altă interpretare, care, în opinia instanţei, este dominantă în practica judiciară, o dată sesizată instanţa, înăuntrul duratei mandatului de arestare emis de procuror sau al ultimei prelungiri dispuse de instanţă în faza de urmărire penală, arestarea se prelungeşte de drept până la soluţionarea cauzei, fără să fie nevoie de o „statuare explicită în acest sens a instanţei, desigur cu observarea prevederilor art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală”.
Se arată că deciziile Curţii Constituţionale în materie sunt lămuritoare în privinţa posibilităţii luării măsurii arestării preventive şi de către instanţa judecătorească. În practică însă măsura arestării se ia, de regulă, în faza de urmărire penală, iar sesizarea instanţei se face înainte de expirarea mandatului emis de procuror sau a ultimei prelungiri acordate de instanţă în faza de urmărire penală.
Instanţa mai arată că invocarea dispoziţiilor art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală nu este acoperitoare, deoarece Constituţia stabileşte, prin dispoziţiile art. 23 alin. (4), că măsura arestării se poate lua numai prin mandat emis de magistrat, cu o durată de cel mult 30 de zile.
Or, verificarea din oficiu, făcută de instanţă cu privire la regularitatea luării măsurii arestării şi a menţinerii acesteia, nu poate înlocui mandatul cerut imperativ de dispoziţiile constituţionale menţionate. Este de principiu, precizează instanţa, că măsura arestării poate fi luată o singură dată.
În consecinţă, Curtea Constituţională ar urma să se pronunţe încă o dată asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, în sensul precizării dacă instanţa are obligaţia constituţională de a dispune prelungirea duratei arestării preventive, când măsura a fost luată de procuror, iar instanţa este sesizată înainte de expirarea duratei mandatului sau a prelungirii duratei arestării în condiţiile art. 155 şi următoarele din Codul de procedură penală.
Cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală, instanţa arată că, spre deosebire de situaţia în care măsura arestării a fost dispusă de procuror şi pentru care dispoziţiile art. 155 şi următoarele din Codul de procedură penală prevăd procedura prelungirii, legea nu prevede procedura prelungirii duratei arestării în faza de judecată, astfel încât s-ar impune aplicarea, prin analogie, a procedurii prelungirii arestării din faza de urmărire penală. Având în vedere însă dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie, care consacră, în materia arestării preventive, instituţiile „mandatului” şi „prelungirii”, se ridică problema constituţionalităţii art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală, teza finală, care se referă la „menţinerea” acestei măsuri.
În opinia instanţei, necesitatea verificării constituţionalităţii derivă şi din alte considerente, cum ar fi acela c㠄menţinerea” stării de arest, aşa cum este prevăzută în prezent, nu este supusă unei durate, funcţionând sine die, sau faptul că, în marea majoritate a cazurilor, primul termen de judecată, când instanţa efectuează operaţiunile prevăzute la art. 300 din Codul de procedură penală, se situează după expirarea duratei arestării preventive (a mandatului sau a prelungirii), aşa încât, nemaiexistând nici o continuitate a acestei măsuri, verificarea regularităţii luării şi menţinerii măsurii arestării nu mai poate echivala cu luarea acesteia de către instanţă.
În scopul soluţionării cauzei, potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece dispoziţiile art. 149 alin. 3 şi ale art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie, care prevăd că arestarea se dispune de magistrat, pe o durată de cel mult 30 de zile, iar prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată.
Prevederile Constituţiei statuează că arestarea, indiferent când se produce, în faza urmăririi penale sau în cursul judecării cauzei, poate dura cel mult 30 de zile. Rezultă că, şi în cazul în care arestarea inculpatului s-a dispus în faza judecăţii, ea nu poate să dureze până la soluţionarea definitivă a cauzei, întrucât măsura luată de instanţă nu poate fi exclusă de la respectarea regulilor instituite prin dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie.
În acest sens se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 60/1994, nr. 20/1995, nr. 92/1995 şi nr. 1/1996, în care s-a precizat că dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală nu trebuie interpretate izolat, ci numai în corelaţie cu prevederile art. 23 alin. (4) din Constituţie. Or, textul nu distinge între fazele procesului penal şi, de aceea, a interpreta acest text, în sensul că el s-ar aplica numai în faza urmăririi penale, ar însemna să se limiteze câmpul său de aplicabilitate, ceea ce este inadmisibil.
Cu privire la art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat încă, în mod explicit, dacă dispoziţiile acestui articol sunt sau nu constituţionale, însă, în considerentele Deciziei nr.1/1996, Curtea a arătat că existenţa prevederilor art. 300 alin. 3 nu are nici o relevanţă în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, deoarece „menţinerea stării de arest este echivalentă, sub aspectul garanţiilor constituţionale ale libertăţii individuale, cu luarea acestei măsuri în cursul judecăţii”.
Guvernul arată că, din punctul său de vedere, este în afară de orice discuţie că arestarea inculpatului nu poate funcţiona în afara regulilor constituţionale, adică fără să fie supusă duratei de 30 de zile, iar dacă subzistă motivele arestării după expirarea acestui termen, instanţa urmează să prelungească durata arestării, dar de fiecare dată până la cel mult 30 de zile. Această obligaţie o au instanţele de judecată în toate cazurile în care s-a dispus măsura arestării de către procuror în cursul urmăririi penale sau de judecători în cursul judecării procesului. Întrucât prevederile art. 23 alin. (4) din Constituţie nu fac nici o distincţie între arestarea dispusă în cursul urmăririi penale şi aceea dispusă în cursul judecăţii şi nici în ceea ce priveşte prelungirea duratei acestei măsuri preventive, prelungirea măsurii fiind necesară în ambele faze ale procesului, rezultă că dispoziţiile art. 149 alin. 3 şi ale art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală, care prevăd primul text în mod explicit, iar al doilea, în mod implicit, c㠄Arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei”, contravin prevederilor constituţionale.
Actuala reglementare din Codul de procedură penală este criticabilă şi pe considerentul că, în mod cu totul nejustificat, aceasta instituie o procedură diferită în materia prelungirii arestării, după cum dosarul se află în faza de urmărire penală, când prelungirea măsurii preventive din 30 în 30 de zile este obligatorie, sau în cursul judecăţii, când arestarea poate fi menţinută până la soluţionarea definitivă a cauzei, nemaifiind obligatorie prelungirea ei de către instanţă.
În concluzie, Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 149 alin. 3 şi ale art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală este fondată, deoarece aceste dispoziţii contravin prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, republicată, constată următoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea este competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost legal sesizată.
În legătură cu excepţia invocată, este de menţionat că art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, Curtea, prin Decizia nr.60 din 25 mai 1994, rămasă definitivă prin Decizia nr.20 din 15 februarie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.57 din 28 martie 1995, a constatat că dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării, dispusă de instanţă în cursul judecăţii, poate depăşi 30 de zile, fără a fi necesară prelungirea, în condiţiile art. 23 din Constituţie.
Astfel, s-a reţinut că aceste dispoziţii legale trebuie interpretate în corelaţie cu prevederile art. 23 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora durata arestării este de cel mult 30 de zile.
Textul din Constituţie se referă la arestare, în general, astfel că prevederile sale trebuie respectate ori de câte ori se dispune arestarea unei persoane, măsură ce afectează grav libertatea acesteia, indiferent dacă se produce în faza de urmărire penală sau în cursul judecării cauzei. Aşa fiind, la expirarea termenului de 30 de zile, instanţa are obligaţia constituţională să verifice, din oficiu, dacă se mai impune menţinerea arestării preventive şi, în caz afirmativ, să dispună prelungirea acesteia cu încă cel mult 30 de zile.
Dacă motivele arestării subzistă după expirarea acestui termen, instanţa are posibilitatea, în aceleaşi condiţii prevăzute la art. 23 din Constituţie, să prelungească durata arestării, dar de fiecare dată până la cel mult 30 de zile.
Sensul deciziei sus-menţionate este acela că arestarea preventivă, fără distincţie, după cum s-a făcut în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, este conformă cu art. 23 alin. (4) din Constituţie, dacă nu depăşeşte 30 de zile, şi că orice prelungire a arestării nu se poate face decât, cum prevede aceeaşi dispoziţie constituţională, pentru o durată ce nu poate depăşi, de asemenea, 30 de zile.
Pentru a se curma orice posibilitate de interpretare contrară a acestei prevederi constituţionale, Curtea constată, în mod direct, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală, aceasta nu poate fi admisă, deoarece dispoziţiile sale nu contravin prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie. Dimpotrivă, obligaţia instanţei de a verifica din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea luării şi menţinerii stării de arest a inculpatului, este în concordanţă cu acele dispoziţii, regularitatea măsurii verificându-se tocmai în raport cu prevederile constituţionale şi cu dispoziţiile din Codul de procedură penală în materie.
Obligaţia verificării din oficiu, la prima înfăţişare, a regularităţii arestării şi a necesităţii menţinerii acestei măsuri este o garanţie legală a respectării principiului libertăţii individuale prevăzut la art. 23 din Constituţie, îndeosebi a prevederilor alin. (6) din acest articol, potrivit cărora eliberarea celui arestat este obligatorie, dacă motivele arestării au dispărut.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, al art. 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate a art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, invocată din oficiu de către Tribunalul Militar Bucureşti în Dosarul nr. 142/1997 şi constată că prevederea potrivit căreia „Arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei” este neconstituţională, urmând, în legătură cu durata arestării, să se facă aplicarea directă a art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală, invocată, din oficiu, de către Tribunalul Militar Bucureşti în acelaşi dosar.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din 4 decembrie 1997.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent,
Doina Suliman

Miercuri, 23 septembrie 2026, 07:42

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.