DECIZIE nr.81 din 15 iulie 1994
privind soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a alin. 2 al art. 200 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 14/25 ian. 1995

Victor Dan Zlătescu - preşedinte
Antonie Iorgovan - judecător
Viorel Mihai Ciobanu - judecător
Ioan Griga - procuror
Constantin Burada - magistrat-asistent

Curtea Constituţională, prin Încheierea din 21 iulie 1993 a Judecătoriei Sibiu, a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 200 alin. 1 şi 2 din Codul penal, invocată de inculpatul Bozdog Ovidiu Nicolae, în cauza penală ce formează obiectul Dosarului nr. 5298/1993 de pe rolul acestei instanţe. Curtea Constituţională a mai fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor alin. 1 al aceluiaşi articol şi prin încheierile Judecătoriei Sibiu din 21 iulie 1993, excepţie invocată în Dosarul nr. 5711/1993 de către inculpaţii Banu Ovidiu şi Blaga Lucian, şi, respectiv, din 29 septembrie 1993, excepţie invocată în Dosarul nr.
5943/1993 de către inculpaţii Stoica Iordan Ciprian, Năstase Gheorghe Cristian şi Hopris Florin Petru. Prin Încheierea Judecătoriei Sibiu din 21 iulie 1993 este sesizată Curtea Constituţională şi cu excepţia de neconstituţionalitate a alin. 2 al art. 200 din Codul penal, invocată de inculpatul Blaga Lucian în Dosarul nr. 5711/1993 al Judecătoriei Sibiu.
În esenţă, pentru argumentarea excepţiei, inculpaţii au susţinut că art. 200 din Codul penal contravine art. 11, 20 şi 26 din Constituţia României, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Faţă de aceste prevederi, se apreciază că relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, deşi condamnabile din punctul de vedere al moralei creştine, nu se justifică a fi sancţionate penal, decât dacă pun în pericol „normala evoluţie a raporturilor sociale”.
Judecătoria Sibiu, prin încheierile de sesizare a Curţii Constituţionale a apreciat că dispoziţiile art. 200 din Codul penal sunt constituţionale, întrucât prin ele se apără tocmai ordinea publică şi bunele moravuri la care se referă art. 26 din Constituţie. În subsidiar, instanţa a reţinut că invocarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu are relevanţă în speţă, deoarece, la data respectivă, România nu aderase încă la această convenţie.
Curtea Constituţională a constatat, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, că este competentă să soluţioneze această cauză.
În baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 au fost solicitate puncte de vedere Camerelor Parlamentului şi Guvernului.
În punctul de vedere al Senatului s-a apreciat ca fiind utilă amânarea soluţionării cauzei sau, după caz, luarea în considerare, la pronunţarea deciziei, a completărilor şi modificărilor Codului penal şi ale Codului de procedură penală, cuprinse în proiectul prezentat de Guvern şi în amendamentele Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului.
Guvernul a apreciat că excepţia nu este întemeiată, deoarece art. 200 din Codul penal nu contravine art. 26 din Constituţie. Se susţine că din art. 26 al Constituţiei nu se poate trage concluzia după care viaţa intimă a unei persoane este ocrotită şi atunci când lezează regulile de conduită ale celorlalţi membri ai societăţii, precum şi sentimentul moral general. Mai mult, se invocă şi texte din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum ar fi art. 8 pct. 2, după care autorităţile publice, în temeiul legii, pot interveni ca o persoană să nu-şi exercite un interes al său în dauna celorlalte persoane, respectiv prevederile după care intervenţia autorităţii publice este justificată pentru apărarea ordinii publice, ocrotirea sănătăţii sau a moralei publice, precum şi pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor altora. Acest punct de vedere nu a fost modificat, deşi Curtea a solicitat Guvernului noi precizări, atât după intrarea României în Consiliul Europei, cât şi după ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Camera Deputaţilor nu a comunicat punctul său de vedere.
În temeiul art. 12 alin. 4 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, judecătorul-raportor a solicitat puncte de vedere şi cultelor religioase care funcţionează legal în România, instituţiilor de învăţământ superior, autorităţilor publice şi organizaţiilor neguvernamentale din ţară.
Cultele care şi-au comunicat punctul de vedere (Biserica Ortodoxă Română, Mitropolia Română Unită cu Roma, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Muftiatul Cultului Musulman din România, Mitropolia Cultului Creştin de Rit Vechi, Cultul Penticostal - Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, Uniunea Comunităţii Cultului Creştin după Evanghelie, Biserica Creştină Adventistă de ziua a 7-a, Eparhia Reformată din Ardeal) au condamnat categoric actele homosexuale, majoritatea cerând menţinerea represiunii penale împotriva acestor practici. O notă distinctă se găseşte în puncul de vedere al Eparhiei Reformate din Oradea, în care se apreciază c㠄legăturile sexuale între persoane de acelaşi sex” sunt o boală şi nu o infracţiune, atât timp cât nu atentează la morala publică şi nu corup tineretul, precizându-se, totodată, că Biserica Reformată nu popularizează aceste legături, nu promovează sfinţirea acestor persoane şi nu binecuvântează convieţuirea bazată pe astfel de legături.
Facultăţile de Drept din Cluj-Napoca şi Iaşi au susţinut soluţia din proiectul legii de modificare a Codului penal, în sensul incriminării raporturilor homosexuale, „numai dacă se produce scandal public”, iar Facultatea de Drept din Sibiu a considerat necesară modificarea art. 200 în sensul Amendamentului nr. 8 al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, formulat cu ocazia aderării României la acest organism. Facultatea de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie din Bucureşti apreciază, în contextul unor ample consideraţii teoretice, că homosexualitatea generează prozeliţi mai ales între adolescenţi şi tineri, în procesul de conturare a personalităţii, la vârsta opţiunilor, când ei ar trebui să selecteze valorile.
Ministerul Sănătăţii, prin Direcţia generală de medicină preventivă, sugerează ca problema homosexualităţii să fie dezbătută în colective de specialişti sau în comisii de specialitate (psihiatrie, medicină legală), „urmând a se lua măsurile ce se impun”. Totodată, se reţine ideea după care „legislaţia noastră trebuie să fie foarte categorică şi punitivă cu persoanele care fac prozelitism şi fără nici un fel de circumstanţe atenuante pentru persoanele care produc contaminarea conştientă a partenerului, iar pedofilia trebuie condamnată maximum”.
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România - Comitetul Helsinki, Liga Apărării Drepturilor Omului au calificat, în esenţă, art. 200 din Codul penal ca fiind contrar art. 26 din Constituţie, aşa cum acesta trebuie interpretat prin referire la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
La dosar au mai fost primite punctele de vedere ale unor organizaţii neguvernamentale de peste hotare, cum ar fi Comisia Internaţională a Juriştilor, Amnesty International, Comisia pentru Drepturile Omului a Organizaţiei internaţionale a homosexualilor şi lesbienelor, Federaţia Internaţională Helsinki pentru Drepturile Omului, precum şi ale unor persoane fizice străine care, în unanimitate, au solicitat dezincriminarea raporturilor homosexuale.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere primite, raportul judecătorului desemnat în acest scop, concluziile reprezentantului Ministerului Public, precum şi corelaţia dintre dispoziţiile art. 200 alin. 1 şi 2 din Codul penal şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
Art. 200 din Codul penal român incriminează, după cum se menţionează expres, „relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex”, având următoarea redactare: „Relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani.
Fapta prevăzută la alin. 1, săvârşită asupra unui minor, asupra unei persoane în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, sau prin constrângere, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Dacă fapta prevăzută în alin. 1 are ca urmare vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani, iar dacă are ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.
Îndemnarea sau ademenirea unei persoane în vederea practicării faptei prevăzute în alin. 1 se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.”
Rezultă că acest text califică ca fiind infracţiune orice categorie de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, indiferent de împrejurări şi indiferent dacă acestea au fost de acord cu atare raporturi.
Excepţia de neconstituţionalitate priveşte însă numai primele două alineate ale art. 200 din Codul penal şi, deci, Curtea Constituţională, fiind sesizată în aceste limite, nu se poate pronunţa asupra altor alineate ale textului, astfel cum s-a solicitat în unele dintre punctele de vedere exprimate.
Sesizările invocă, în principal, încălcarea art. 26 din Constituţie, care are următoarea redactare: „(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.”
În legătură cu acest text, este de reţinut că el reprezintă o dezvoltare a art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, dispoziţii similare întâlnindu-se şi în alte Constituţii recente ale statelor europene.
Logica internă a textului obligă la interpretarea celor două alineate în consonanţă firească, deoarece formează, numai împreună, o unitate juridică. Astfel, în primul alineat al art. 26 sunt precizate obligaţii pentru autorităţile publice, reprezentând o garanţie a principiului prevăzut de art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”.
Se reţine că legiuitorul constituant operează, în art. 26 alin. (1), cu trei noţiuni: viaţa intimă, viaţa familială şi viaţa privată, iar alin. (2) al aceluiaşi articol obligă la o circumstanţiere a acestor elemente. Atunci când legiuitorul prevede că orice persoană fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dar fără să încalce drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri, înţelege că cele trei noţiuni de la alin. (1) - viaţa intimă, viaţa familială, viaţa privată -, nu pot fi concepute decât în respectul drepturilor şi libertăţilor altora, al ordinii publice, precum şi al bunelor moravuri. Aceasta înseamnă că fiecare element de la alin. (1) trebuie raportat, pe rând, la fiecare dintre cele trei elemente ale alin. (2), dar esenţial în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate este stabilirea semnificaţiei termenului de bune moravuri.
În numeroase ţări, în prezent, este admisă ideea că raporturile homosexuale între persoane adulte, care au consimţit la acestea, reprezintă o dimensiune a vieţii intime a persoanei fizice şi de aceea ele nu pot fi sancţionate penal.
La această idee s-a ajuns după o perioadă de căutări.
Astfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, în anul 1976, a respins ideea că ar exista o morală general-europeană, conceptul de bune moravuri trebuind înţeles prin prisma prevederilor legislaţiilor naţionale.
Ulterior însă Curtea a revenit asupra acestui punct de vedere (Afacerea Dudgeon - 1981; Afacerea Norris - 1987, Afacerea Modinas - 1993), considerând că raporturile homosexuale dintre persoanele adulte, în privat, cu acordul lor, nu contravin bunelor moravuri şi deci ele nu sunt de natură să încalce art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că: „1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi familiale, a domiciliului şi corespondenţei sale. 2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranţa naţională, ordinea publică, bunăstarea economică a ţării şi apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”. Curtea Europeană a sugerat, prin aceste decizii, modificarea legislaţiei ţărilor membre ale Consiliului Europei, în sensul noii interpretări a art. 8 din convenţie. Aceeaşi idee se regăseşte şi în Amendamentul nr. 8 al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei la Raportul asupra cererii de aderare a României la Consiliul Europei, în care se exprimă speranţa ca România nu va întârzia să-şi modifice legislaţia în sensul ca art. 200 din Codul penal să nu mai considere ca o infracţiune actele homosexuale, săvârşite în privat, între adulţii care au consimţit la acestea.
Trebuie admis că expresia bunele moravuri poate dobândi semnificaţii diferite, în raport de religii şi ideologii. Dreptul, ca fenomen social, nu poate face abstracţie de tendinţele de evoluţie ale societăţii contemporane, inclusiv ale relaţiilor interumane, chiar dacă, la un moment dat, soluţiile legislative şi jurisprudenţiale par a veni în contradicţie cu preceptele morale tradiţionale.
Dacă, atât timp cât România nu a fost membră a Consiliului Europei şi nu a aderat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretarea art. 8 al convenţiei, prin deciziile de speţă ale Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, nu au avut nici o relevanţă pentru legislaţia şi jurisprudenţa română, după intrarea României în Consiliul Europei şi după aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.135 din 31 mai 1994) datele problemei s-au schimbat fundamental. La această schimbare obligă însăşi Constituţia României, care în art. 20 alin. (1) precizează că dispoziţiile sale, în materia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, or, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, începând cu data de 31 mai 1994, a devenit un atare tratat.
Mai mult, în alin. (2) al art. 20 din Constituţie se consacră principiul priorităţii normei de drept internaţional: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”.
Se observă, din cele de mai sus, că între art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aşa cum este acesta interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, şi art. 200 alin. 1 din Codul penal român există o atare neconcordanţă, care obligă Curtea Constituţională a României la o decizie corespunzătoare.
Înlăturarea conflictului dintre legea penală internă şi textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aşa cum este acest text interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, conduce la admiterea, în parte, a excepţiei de neconstituţionalitate privind art. 200 alin. 1 din Codul penal.
Admiterea excepţiei, spre a stabili concordanţa dintre legea penală română şi norma internaţională, nu este posibilă însă decât prin stabilirea unei corelaţii între interpretarea art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cea a art. 26 din Constituţia României, interpretarea instanţei de contencios european, în virtutea principiului subsidiarităţii, impunându-se şi faţă de instanţa de contencios constituţional naţional.
În baza acestor orientări de principiu, trebuie admis că instanţa de contencios constituţional naţional are nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a interpreta Constituţia, înlăturând, prin soluţia pe care o pronunţă, neconcordanţa dintre textul intern şi textul european, astfel încât legea internă să fie aplicabilă, utilizând termeni juridici în sensul în care au fost definiţi de legiuitor, cum ar fi, în speţă, termenul în public, la care se referă art. 152 din Codul penal.
Mai este de reţinut că interpretarea art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, nu vizează, tale quale, orice raporturi între persoane de acelaşi sex, cum la fel este redactat şi Amendamentul nr. 8 al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, ci numai raporturi între persoane adulte, care au loc în privat, în intimitate, nu în public, şi deci fără a produce scandal public şi, evident, dacă persoanele respective au consimţit la asemenea raporturi. Per a contrario, orice raporturi cu minori sau între persoane adulte, dar prin constrângere, ori în locuri publice sau în privat, dar care au dus la scandal public, nu mai intră sub protecţia art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, pe cale de consecinţă, nici sub protecţia art. 26 din Constituţia României, fiind relaţii faţă de care trebuie menţinută represiunea penală.
În consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate privitoare la art. 200 alin. 1 din Codul penal urmează a fi admisă în parte, numai pentru raporturile sexuale între persoane majore de acelaşi sex, liber consimţite, comise în privat, cu condiţia să nu producă scandal public.
Excepţia referitoare la art. 200 alin. 2 din Codul penal, însă, urmează să fie respinsă, întrucât faptele incriminate prin acest text - cum sunt cele săvârşite asupra unui minor sau asupra unei persoane în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere - aduc atingere unor valori sociale ce trebuie ocrotite, în continuare, prin legea penală.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite, în parte, excepţia de neconstituţionalitate privind art. 200 alin. 1 din Codul penal, invocată de Bozdog Ovidiu Nicolae, Banu Ovidiu, Blaga Lucian, Stoica Iordan Ciprian, Hopris Florin Petru şi Năstase Gheorghe Cristian în dosarele nr. 5298/1993, nr. 5711/1993 şi nr. 5943/1993 ale Judecătoriei Sibiu, şi constată că prevederile acestui alineat sunt neconstituţionale, în măsura în care se aplică relaţiilor sexuale între persoane majore de acelaşi sex, liber consimţite, care nu sunt săvârşite în public ori nu produc scandal public.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate privind art. 200 alin. 2 din Codul penal, invocată de Bozdog Ovidiu Nicolae în Dosarul nr. 5298/1993 şi de Blaga Lucian în Dosarul nr. 5711/1993, ale Judecătoriei Sibiu.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică din 15 iulie 1994.

PREŞEDINTE
prof. univ. dr. Victor Dan Zlătescu

Magistrat-asistent,
Constantin Burada

Joi, 24 septembrie 2026, 11:07

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.