DECIZIE nr.117 din 16 noiembrie 1994
cu privire la soluţionarea recursului declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr.52 din 18 mai 1994
Textul actului publicat în M.Of. nr. 29/8 feb. 1995

Vasile Gionea - preşedinte
Viorel Mihai Ciobanu - judecător
Miklós Fazakas - judecător
Ion Filipescu - judecător
Ioan Muraru - judecător
Ioan Griga - procuror
Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol soluţionarea recursului declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 52 din 18 mai 1994, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 249 din Codul penal, ridicată de Meregiu Gavrilă în Dosarul nr. 854/1993 al Tribunalului Tulcea.
La apelul nominal făcut de magistratul-asistent se constată că părţile sunt lipsă.
Procedura este completă.
Magistratul-asistent face referatul cauzei.
Dosarul fiind în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul procurorului care pune concluzii de admitere a recursului şi de casare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 52 din 18 mai 1994, pentru motivele arătate în cererea de recurs.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: în Dosarul nr. 854/1993 al Tribunalului Tulcea, inculpatul Meregiu Gavrilă a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 249 din Codul penal, cu motivarea că aceste dispoziţii contravin prevederilor art. 135 alin. (4) din Constituţie şi deci sunt abrogate prin dispoziţiile art. 150 alin. (1) din legea fundamentală, cu care Curtea Constituţională a fost sesizată prin Încheierea din 3 august 1993.
Prin Decizia nr.52 din 18 mai 1994, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de inculpatul Meregiu Gavrilă şi a constatat că dispoziţiile art. 249 din Codul penal sunt parţial abrogate, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, acestea urmând a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Împotriva acestei decizii Ministerul Public a declarat recurs în termen legal, pentru următoarele trei motive:
- Curtea Constituţională, constatând abrogarea, şi-a depăşit competenţa materială, încălcând astfel principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat;
- soluţia admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, întemeiată pe caracterul obligatoriu al Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 7 septembrie 1993, închide calea sesizării Curţii cu orice altă excepţie, chiar şi atunci când aceasta ar privi un bun public nominalizat expres în art. 135 alin. (4) din Constituţie;
- nemotivarea deciziei şi deci încălcarea dispoziţiilor art. 13 şi art. 16 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 261 din Codul de procedură civilă.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

examinând încheierea de sesizare, decizia atacată, cererea de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile recurentului - Ministerul Public -, dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale, raportate la prevederile Constituţiei, ale Legii nr. 47/1992 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, reţine: Primul motiv de recurs, privind lipsa competenţei materiale a Curţii Constituţionale de a constata abrogarea unor prevederi legale, urmează a fi respins ca nefondat. Potrivit practicii sale constante, Curtea, cât timp instanţa de judecată nu a reţinut că un text legal este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei, este obligată să se pronunţe în virtutea dreptului constituţional al cetăţenilor de a invoca neconstituţionalitatea unui text pe care instanţa înţelege să îl aplice.
Abrogarea, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, este rezultatul contrarietăţii legii anterioare cu prevederile Constituţiei, astfel încât ea constituie nu numai o consecinţă a aplicării legii în timp, ci şi o problemă de constituţionalitate, ca urmare a supremaţiei legii fundamentale în cadrul sistemului juridic.
Cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit căruia soluţia admiterii excepţiei de neconstituţionalitate întemeiată pe caracterul obligatoriu al Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1993 închide calea sesizării Curţii cu orice altă excepţie, chiar şi atunci când aceasta priveşte un bun public dintre cele nominalizate în art. 135 alin. (4) din Constituţie, urmează, de asemenea, a fi respins ca nefondat.
Potrivit art. 29 din regulamentul său de organizare şi funcţionare, Curtea Constituţională statuează numai asupra problemelor de drept. Constatând în drept că art. 249 din Codul penal este abrogat parţial şi că urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, rămâne ca fiecare instanţă de judecată să stabilească dacă este vorba sau nu de astfel de bunuri şi să decidă dacă textele referitoare la infracţiunile privind avutul obştesc sunt sau nu aplicabile.
Şi cel ce-al treilea motiv de recurs, privitor la nemotivarea deciziei şi deci încălcarea prevederilor art. 13 şi art. 16 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 261 din Codul de procedură civilă privind conţinutul deciziei, urmează a fi respins ca nefondat. Din moment ce decizia Plenului Curţii Constituţionale, pronunţată în temeiul art. 29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, este obligatorie pentru completele de judecată, acestea nu se pot îndepărta de la motivarea ei şi deci invocarea acesteia semnifică motivarea deciziei pronunţate într-o excepţie concretă.
Cu toate acestea, existenţa deciziei Plenului Curţii Constituţionale nu are drept consecinţă inutilitatea judecării excepţiilor, în cadrul cărora s-ar putea ridica noi probleme şi noi interpretări în măsură să determine eventual schimbarea practicii Curţii Constituţionale.
De altfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 18 din 14 martie 1994, rămasă definitivă prin Decizia nr.95 din 21 octombrie 1994, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.343 din 12 decembrie 1994, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 249 din Codul penal sunt parţial abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţă, urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 52 din 18 mai 1994, pronunţată în Dosarul nr. 75C/1993.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din 16 noiembrie 1994.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. dr. VASILE GIONEA

Magistrat-asistent,
Gabriela Dragomirescu

Joi, 24 septembrie 2026, 01:56

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.