DECIZIE nr.118 din 16 noiembrie 1994
privind soluţionarea recursului declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr.39 din 27 aprilie 1994
Textul actului publicat în M.Of. nr. 37/20 feb. 1995

Vasile Gionea - preşedinte
Viorel Mihai Ciobanu - judecător
Mikl.s Fazakas - judecător
Antonie Iorgovan - judecător
Ioan Muraru - judecător
Ioan Griga - procuror
Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol soluţionarea recursului declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 39 din 27 aprilie 1994.
La apelul nominal au lipsit părţile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dosarul fiind în stare de judecată, preşedintele completului acordă cuvântul procurorului pentru susţinerea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, cu motivarea arătată în cererea de recurs.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Prin Decizia nr.39 din 27 aprilie 1994 s-a respins ca lipsită de obiect excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Roman Ion şi Larie Ionel în Dosarul nr. 2758/1993 al Judecătoriei Mediaş, reţinându-se că prin Decizia nr.32 din 26 mai 1993, rămasă definitivă, Curtea Constituţională a constatat că art. 223 din Codul penal este abrogat parţial conform art. 150 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile acestuia urmând a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Împotriva acestei decizii Ministerul Public a declarat recurs, invocând următoarele motive:
- Curtea Constituţională, constatând abrogarea, şi-a depăşit competenţa, încălcând astfel principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat;
- soluţia respingerii ca lipsită de obiect a excepţiei de neconstituţionalitate, întemeiată pe caracterul obligatoriu al Deciziei nr.32 din 26 mai 1993, închide calea sesizării Curţii Constituţionale cu orice altă excepţie, chiar şi atunci când aceasta ar privi un bun public nominalizat expres în art. 135 alin. (4) din Constituţie;
- nemotivarea deciziei şi deci încălcarea dispoziţiilor art. 13 şi art. 16 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 261 din Codul de procedură civilă.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

examinând decizia atacată, motivele invocate de recurent, prevederile Constituţiei, ale Legii nr. 47/1992 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, constată că recursul nu este întemeiat.
Primul motiv de recurs privind lipsa competenţei materiale a Curţii Constituţionale de a constata abrogarea unor prevederi legale nu poate fi primit deoarece, în cazul legilor anterioare Constituţiei, neconstituţionalitatea prezintă un caracter specific, întrucât are o cauză posterioară legii, ce constă în contradicţia sa cu textul noii Constituţii, ceea ce conduce la abrogarea legii anterioare, potrivit art. 150 alin. (1) din legea fundamentală. Ca atare, abrogarea constituie nu numai o consecinţă a aplicării legii în timp, ci şi o problemă de constituţionalitate, astfel încât critica referitoare la depăşirea competenţei materiale a Curţii este nefondată. Totodată este de menţionat că recurentul nu face distincţia între dreptul de a abroga o normă juridică, drept ce revine evident autorităţilor emitente sau celor ierarhic superioare, şi dreptul de a constata abrogarea, ce revine autorităţilor ce aplică norma juridică. De aceea nu se poate reţine că s-a încălcat principiul separaţiei puterilor, astfel cum se susţine prin recurs.
Critica din recurs în sensul că prin soluţia pronunţată se consideră abrogat şi art. 145 din Codul penal nu are relevanţă în cauză, deoarece decizia atacată nu se referă la prevederile sale, iar Curtea Constituţională l-a considerat întotdeauna constituţional, el definind termenul de obştesc (public).
În acest sens, Curtea Constituţională a statuat că ocrotirea preferenţială a avutului obştesc trebuie înţeleasă, în lumina Constituţiei, ca aplicându-se numai bunurilor ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit căruia soluţia respingerii excepţiei de neconstituţionalitate întemeiată pe caracterul obligatoriu al Deciziei nr.32/1993 închide calea sesizării Curţii Constituţionale cu orice altă excepţie, chiar şi atunci când aceasta priveşte un bun public dintre cele nominalizate în art. 135 alin. (4) din Constituţie; de asemenea, nu poate fi acceptat întrucât nu ţine seama de specificul jurisdicţiei constituţionale. În caz de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, decizia Curţii produce efectele prevăzute de art. 145 alin. (2) din Constituţie şi de art. 26 din Legea nr. 47/1992 şi deci textul anterior Constituţiei constatat ca abrogat, deoarece potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie este contrar acesteia, nu mai poate fi aplicat, fiind scos din legislaţie, în limita constatării abrogării. În conformitate cu art. 29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aceasta statuează numai asupra problemelor de drept. Constatând în drept că art. 223 din Codul penal este abrogat parţial şi că urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, rămâne ca fiecare instanţă de judecată să stabilească dacă este vorba sau nu de astfel de bunuri şi să decidă dacă textele referitoare la infracţiunile privind avutul obştesc sunt sau nu aplicabile. Pe de altă parte, dacă Curtea Constituţională este sesizată cu excepţii care vizează dispoziţii neabrogate, chiar dacă sunt cuprinse în aceleaşi texte, ea le va cerceta în fond şi deci calea sesizării Curţii nu este închisă aşa cum se susţine de către recurent.
Nici cel de-al treilea motiv de recurs, în legătură cu nemotivarea deciziei, nu este fondat, deoarece, aşa cum s-a mai arătat, potrivit art. 29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aceasta statuează numai asupra problemelor de drept. Critica recurentului cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 261 din Codul de procedură civilă nu ţine seama de prevederile art. 16 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora procedura jurisdicţională se completează cu regulile procedurii civile în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, iar compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de aceasta. Deci Curtea Constituţională este cea care spune dreptul şi confruntă dispoziţiile legale cu cele constituţionale. De altfel, referirea la Decizia nr.32/1993 nu înseamnă o nemotivare, ci, dimpotrivă, aplicarea consecventă a dispoziţiilor constituţionale şi legale.
Pentru motivele arătate, recursul declarat de Ministerul Public urmează a fi respins.
Având în vedere prevederile art. 144 lit. c) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 şi 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 39 din 27 aprilie 1994.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din 16 noiembrie 1994.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. dr. VASILE GIONEA

Magistrat-asistent,
Constantin Burada

Joi, 24 septembrie 2026, 19:56

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.