DECIZIE nr.24 din 1 martie 1995
privind soluţionarea recursurilor declarate de Ministerul Public, împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr.86 din 28 iulie 1994
Textul actului publicat în M.Of. nr. 59/31 mar. 1995

Vasile Gionea - preşedinte
Mihai Constantinescu - judecător
Ion Filipescu - judecător
Ioan Muraru - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Ioan Griga - procuror
Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol soluţionarea recursurilor declarate de Ministerul Public, Balog Irimie şi Buzdugan Marcel împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 86 din 28 iulie 1994.
La apelul nominal au răspuns recurenţii Balog Irimie şi Buzdugan Marcel, asistaţi de avocat Constantin Ciubotariu, lipsă fiind intimata Societatea Comercială "Alum" - S.A.
Tulcea.
Procedura este legal îndeplinită.
Dosarul fiind în stare de judecată, preşedintele completului acordă cuvântul recurenţilor.
Avocatul Constantin Ciubotariu solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii excepţiei. Susţine că motivarea deciziei contrazice dispozitivul acesteia, întrucât, deşi prin considerente se constată că art. 223 din Codul penal este abrogat parţial, totuşi, prin dispozitiv, excepţia se respinge ca vădit nefondată. Apreciază, de asemenea, că decizia este nelegală, deoarece instanţa de fond nu s-a pronunţat la speţă, ci a soluţionat excepţia pe baza Deciziei nr.32/1993, deşi Curtea Constituţională nu este competentă să emită decizii de îndrumare.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului declarat de procurorul general potrivit motivelor invocate în scris. Totodată, consideră că prima instanţă a încălcat şi prevederile art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, întrucât a soluţionat excepţia, deşi judecătoria, în încheierea de sesizare, nu-şi exprimase opinia. În concluzie, solicită casarea deciziei şi restituirea dosarului judecătoriei în vederea completării actului de sesizare a Curţii Constituţionale. Pentru aceleaşi motive, apreciază că sunt întemeiate şi recursurile inculpaţilor.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Prin Decizia nr.86 din 28 iulie 1994 s-a respins ca vădit nefondată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 223 din Codul penal, invocată de Balog Irimie şi Buzdugan Marcel în Dosarul nr. 14.244/1993 al Judecătoriei Galaţi. În motivarea deciziei s-a reţinut că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 32 din 26 mai 1993, definitivă, s-a constatat că art. 223 din Codul penal este abrogat parţial conform art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţă, urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Ministerul Public, precum şi Balog Irimie şi Buzdugan Marcel.
În recursul formulat de Ministerul Public se invocă, în principal, următoarele motive:
- violarea prevederilor art. 23 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 47/1992;
- încălcarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 47/1992.
Prin recursul declarat de Balog Irimie şi Buzdugan Marcel se critică decizia, susţinându-se că:
- motivarea soluţiei ar contrazice dispozitivul hotărârii;
- Curtea ar fi fost obligată să se pronunţe la speţă şi nu să facă trimitere la precedente judiciare, nefiind îndreptăţită să dea decizii de îndrumare.
Examinând decizia atacată, motivele invocate de recurenţi, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, Curtea Constituţională constată că recursurile nu sunt fondate.
Critica făcută prin recursul Ministerului Public, în sensul că au fost încălcate prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, este neîntemeiată, deoarece Judecătoria Galaţi, în faţa căreia s-a ridicat excepţia, s-a conformat acestor dispoziţii şi a trimis excepţia Curţii Constituţionale spre a se pronunţa asupra ei.
Nici critica privind nesocotirea prevederilor art. 23 alin (5) din Legea nr. 47/1992 referitoare la obligativitatea exprimării de către instanţa de judecată, prin încheierea de sesizare, a opiniei sale în legătură cu excepţia ridicată nu poate fi primită. Deşi judecătoria nu şi-a exprimat opinia, în condiţiile specifice ale cauzei această cerinţă apare ca pur formală cât timp, sesizând Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei, rezultă că judecătoria a considerat art. 223 din Codul penal ca fiind în vigoare, iar Curtea se pronunţase prin Decizia nr.32 din 26 mai 1993, definitivă, cu privire la constituţionalitatea acestor prevederi.
De asemenea, este nefondat şi motivul de recurs privind încălcarea art. 25 din Legea nr. 47/1992. Se susţine, în esenţă, că, potrivit acestor dispoziţii, Curtea Constituţională pronunţă decizii în fond şi în recurs, astfel că prevederile art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale sunt contrare Constituţiei.
Critica întemeiată pe prevederile art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale nu are nici o relevanţă în soluţionarea excepţiei, deoarece soluţia din decizia recurată se bazează pe dispoziţiile art. 145 alin. (2) din Constituţie. Potrivit acestor dispoziţii şi ale art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, deciziile definitive pronunţate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie privind soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate sunt obligatorii şi îşi produc efectele pentru viitor. De aceea motivele invocate, în sensul că efectele acestor decizii ar fi limitate numai la speţa dedusă judecăţii, sunt nefondate şi contrare specificului jurisdicţiei constituţionale. Curtea, după cum prevede art. 29 din regulamentul său, statuează numai în problemele de drept, aşa încât o prevedere legală nu poate fi considerată constituţională într-o cauză şi neconstituţională în altă cauză, cât timp legitimitatea sa constituţională se determină prin raportarea acestei prevederi la dispoziţiile sau principiile Constituţiei, astfel cum dispune art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Ca urmare, constatarea neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale are efecte "erga omnes" în conformitate cu obligativitatea instituită de art. 145 alin. (2) din Constituţie, astfel încât prevederea legală respectivă nu mai poate face obiectul unei alte excepţii de neconstituţionalitate, aşa cum s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 107 din 2 noiembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.34 din 15 februarie 1995. Fiind obligatorie, o asemenea decizie se impune şi jurisdicţiei Curţii. Dacă, însă, nu s-a constatat neconstituţionalitatea unei prevederi, excepţia poate fi reiterată, cu condiţia ca motivele iniţiale să se fi modificat aşa cum s-a stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 27 din 25 mai 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.163 din 15 iulie 1993. Într-o asemenea ipoteză, deci, este justificat ca în soluţionarea excepţiei Curtea Constituţională să-şi schimbe practica anterioară, în care sens art. 26 alin. 2 din regulamentul Curţii prevede că: "În cazul în care completul de trei judecători doreşte să se îndepărteze de interpretarea juridică conţinută într-o decizie a plenului sau într-o decizie definitivă a unui complet, se va adresa plenului, acordând termen în cauza pe care o dezbate. Interpretarea dată de plen cu votul majorităţii judecătorilor este obligatorie pentru completul de judecată". Aceste dispoziţii nu încalcă prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora excepţia de neconstituţionalitate poate fi atacată de părţi numai cu recurs, deoarece nu se instituie o nouă instanţă, aşa cum se susţine de recurenţi, deciziile pronunţate în condiţiile art. 26 alin. 2 din regulamentul Curţii fiind obligatorii numai pentru completele de judecată ale Curţii Constituţionale, în vederea asigurării unei practici unitare şi consecvente în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate.
Un ultim motiv de recurs se referă la faptul că neexaminând fondul cauzei şi constatând că excepţia este lipsită de obiect, Curtea Constituţională nu ar fi putut să o respingă ca vădit nefondată. După cum s-a precizat în Deciziile Curţii Constituţionale nr. 95 din 21 octombrie 1994 şi nr. 110 din 9 noiembrie 1994, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.343 din 12 decembrie 1994 şi, respectiv, nr. 29 din 8 februarie 1995, respingerea unei excepţii ca vădit nefondată, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, se referă nu numai la faptul că în mod evident excepţia nu poate fi admisă, cum este în cazul de faţă, deoarece anterior se constatase printr-o decizie definitivă că art. 223 din Codul penal este parţial abrogat, ci şi la aspectul procedural, în sensul că pronunţarea unei asemenea soluţii, tocmai ca urmare a caracterului său "vădit", se face numai cu unanimitatea de voturi a judecătorilor. Deci şi acest motiv de recurs urmează a fi respins, fiind contrar specificului jurisdicţiei constituţionale.
Pentru considerentele arătate,
având în vedere şi prevederile art. 144 lit. c) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi ale art. 25 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de Ministerul Public, Balog Irimie şi Buzdugan Marcel împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 86 din 28 iulie 1994.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din 1 martie 1995.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. dr. VASILE GIONEA

Magistrat-asistent,
Constantin Burada

Joi, 24 septembrie 2026, 18:11

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.