DECIZIE nr.106 din 14 iulie 1998
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală
Textul actului publicat în M.Of. nr. 287/5 aug. 1998

Ioan Muraru - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Ioan Griga - procuror
Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală, invocată de Chahin Nizar în Dosarul nr. 139/1998 al Curţii Militare de Apel.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 25 iunie 1998, în prezenţa părţii şi a reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru datele de 30 iunie, 9 iulie şi 14 iulie 1998.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 20 mai 1998, Curtea Militară de Apel a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală, ridicată de Chahin Nizar în Dosarul nr. 139/1998 al acestei instanţe.
În motivarea excepţiei se susţine că dispoziţiile art. 146 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, deoarece contravin art. 23 din Constituţie, procurorul neavând posibilitatea legală de a-şi prelungi măsura de arestare preventivă, aşa cum s-a procedat în cauză.
Exprimându-şi opinia, instanţa de judecată apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece nu există contradicţii între dispoziţiile art. 146 din Codul de procedură penală şi prevederile art. 23 din Constituţie, referitoare la durata arestării preventive şi la prelungirea acesteia. Potrivit art. 146 alin. 1 din Codul de procedură penală, durata arestării învinuitului nu poate depăşi 5 zile, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 149 alin. 1 din acelaşi cod, durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul în care aceasta este prelungită în condiţiile legii. În cauză, procurorul militar anchetator nu şi-a prelungit nelegal propria măsură privativă de libertate, ci a emis două ordonanţe diferite, pentru arestarea mai întâi a învinuitului şi apoi a inculpatului, fără ca durata acestora să depăşească 30 de zile, neîncălcându-se deci prevederile art. 23 din Constituţie.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că art. 146 din Codul de procedură penală nu încalcă dispoziţiile art. 23 din Constituţie, deoarece acest text constituţional nu prevede obligaţia pentru organul judiciar care ia măsura arestării preventive a învinuitului sau a inculpatului de a dispune arestarea numai după ce a ascultat persoana faţă de care se ia această măsură. Critica de neconstituţionalitate a art. 146 din Codul de procedură penală, întemeiată pe inexistenţa unei asemenea obligaţii, nu poate fi admisă, deoarece aceasta priveşte o omisiune legislativă şi, potrivit practicii jurisdicţionale a Curţii, controlul de constituţionalitate nu poate privi omisiuni. Art. 146 din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nici acest act normativ nu prevede obligaţia pentru organele judiciare de a asculta pe învinuit sau pe inculpat înainte de a lua măsura arestării preventive. Se mai arată că arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului sunt măsuri procesuale distincte, care primesc, în mod firesc, reglementări diferite în raport cu calitatea procesuală pe care o are persoana arestată în cursul urmăririi penale. A interpreta ordonanţa de arestare a inculpatului ca fiind o ordonanţă de prelungire a arestării învinuitului înseamnă a adăuga la lege, atâta timp cât în art.155 şi următoarele din Codul de procedură penală se foloseşte termenul de „prelungire” numai cu privire la prelungirea de către instanţă a arestării inculpatului, dispusă în faza de urmărire penală.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea este competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Curtea constată că, deşi în speţă este ridicată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 146 din Codul de procedură penală, argumentele invocate în susţinerea acesteia, şi anume că procurorul nu are posibilitatea legală de a-şi prelungi propria măsură de arestare preventivă, privesc şi dispoziţiile art. 149 din acelaşi cod. Prin dispozitivul Încheierii din 20 mai 1998 a Curţii Militare de Apel, Curtea Constituţională este sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 146 şi 149 din Codul de procedură penală. În consecinţă, Curtea urmează să se pronunţe cu privire la ambele texte criticate.
Art. 146 din Codul de procedură penală prevede: „Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 143 şi există în mod corespunzător vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 148, dacă consideră că în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului, dispune prin ordonanţă motivată arestarea acestuia, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii şi fixând durata arestării, care nu poate depăşi 5 zile.
Totodată, procurorul emite un mandat de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în mod corespunzător menţiunile arătate la art. 151 lit. a)-c), e) şi j), precum şi numele şi prenumele învinuitului şi durata pentru care este dispusă arestarea acestuia.”
Principala critică de neconstituţionalitate adusă de autorul excepţiei dispoziţiilor art. 146 din Codul de procedură penală, se referă la faptul că acestea ar permite procurorului care a dispus arestarea învinuitului să dispună apoi arestarea aceleiaşi persoane în calitate de inculpat, deci să prelungească propria măsură de arestare, deşi, potrivit art. 23 alin. (4) din Constituţie, prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată.
Această critică nu este întemeiată. Arestarea inculpatului, atunci când intervine după arestarea învinuitului, luată tot de procuror, nu poate fi privită ca o prelungire a acesteia, deoarece cele două măsuri, deşi luate de procuror cu privire la aceeaşi persoană, sunt diferite ca natură juridică.
Măsura arestării preventive a învinuitului are un caracter excepţional şi apare ca necesară numai atunci când termenul de 24 de ore, cât poate dura măsura reţinerii conform dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 144 alin. 1 din Codul de procedură penală, se dovedeşte insuficient pentru verificarea temeiurilor legale necesare punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva învinuitului şi, eventual, pentru a se lua împotriva lui măsura arestării preventive sau, dimpotrivă, pentru a se dispune scoaterea de sub urmărire penală sau, eventual, încetarea urmăririi. Măsura arestării învinuitului nu poate depăşi 5 zile şi se justifică numai dacă este necesară în interesul urmăririi penale, în condiţiile art. 143 din Codul de procedură penală şi în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 148 din acelaşi cod.
Luarea ei se dispune de procuror prin ordonanţă motivată, este urmată de emiterea mandatului de arestare a învinuitului şi nu poate fi prelungită. Dacă la expirarea duratei arestării învinuitului se confirmă temeiurile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva acestuia şi se menţine necesitatea privării sale de libertate, în condiţiile legii, procurorul dispune prin ordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale şi luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, urmată de emiterea mandatului de arestare a acestuia. Măsura este, în concepţia legiuitorului, consecinţa înlocuirii poziţiei procesuale de învinuit a făptuitorului, adică de persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa (art. 229 din Codul de procedură penală), cu aceea de inculpat, adică de persoană împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală (art. 23 din Codul de procedură penală). În ceea ce priveşte durata arestării inculpatului, consecutivă măsurii arestării învinuitului, ea trebuie să includă, în mod firesc, durata acesteia din urmă, ca măsură excepţională specifică urmăririi penale, în reglementarea legală în vigoare, neputând depăşi însă, împreună cu aceasta, durata de 30 de zile prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituţie,
având în vedere şi faptul că, deşi diferite, cele două măsuri preventive au drept consecinţă privarea de libertate a aceleiaşi persoane în cadrul aceleiaşi cauze penale, iar prevederile constituţionale menţionate se referă la arestarea preventivă a unei persoane, indiferent de calitatea procesuală a acesteia, deci fără să distingă, aşa cum face Codul de procedură penală, între arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului.
Nu poate însă să fie trecută cu vederea această necorelare a dispoziţiilor legale cu dispoziţiile şi principiile constituţionale, care vădeşte necesitatea intervenţiei legiuitorului pentru punerea de acord cu Constituţia a dispoziţiilor legale examinate.
În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. 146 din Codul de procedură penală, sub aspectul condiţiilor în care poate fi luată măsura arestării învinuitului în raport cu măsura arestării inculpatului, Curtea constată că în lege se face o nejustificată diferenţiere în favoarea măsurii arestării inculpatului, care nu poate fi luată decât după ascultarea acestuia, condiţie care lipseşte în cazul arestării învinuitului. Or, deosebirile de natură juridică dintre cele două măsuri procesuale nu justifică nici o deosebire de tratament între învinuit şi inculpat, sub aspectul garanţiilor privind libertatea persoanei, dreptul la apărare şi garanţiile procesuale prevăzute de lege şi consacrate în Constituţie. De aceea dispoziţiile art. 146 din Codul de procedură penală şi măsura arestării preventive a învinuitului, pe care o reglementează, sunt constituţionale numai în măsura în care prin acestea se asigură respectarea necondiţionată a garanţiilor constituţionale privind libertatea şi drepturile fundamentale ale persoanei.
Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 149 din Codul de procedură penală este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă. Acest articol prevede: „Durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul judiciar care a emis mandatul.
Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispoziţiilor alineatului precedent.
Arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, afară de cazul când instanţa dispune revocarea ei.”
Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală, se constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece textul prevede în mod expres că durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, fiind deci conform cu art. 23 alin. (4) din Constituţie. Dispoziţiile art. 149 alin. 2 din acelaşi cod nu au legătură cu cauza şi, în consecinţă, şi această critică urmează a fi respinsă.
Referitor la prevederile alin. 3 al aceluiaşi articol, se constată că prin Decizia nr.60 din 25 mai 1994, definitivă prin Decizia nr.20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.57 din 28 martie 1995, Curtea a statuat că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării, dispusă de instanţă în cursul judecăţii, poate depăşi 30 de zile fără a fi necesară prelungirea în condiţiile art. 23 din Constituţie. Totodată, prin Decizia nr.546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.98 din 2 martie 1998, Curtea a constatat că în legătură cu arestarea inculpatului în cursul judecăţii, prevăzută la art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, se va face aplicarea directă a art. 23 alin. (4) din Constituţie. Astfel fiind, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală este inadmisibilă, urmând a fi respinsă.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Admite în parte excepţia de neconstituţionalitate invocată de Chahin Nizar în Dosarul nr. 139/1998 al Curţii Militare de Apel şi constată că dispoziţiile art. 146 din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care asigură învinuitului aceleaşi drepturi procesuale ca şi inculpatului, în temeiul garanţiilor constituţionale privind libertatea individuală şi siguranţa persoanei, prevăzute la art. 23 şi 24 din Constituţie.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală.
3. Respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 iulie 1998.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent,
Gabriela Dragomirescu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 05:21

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.