DECIZIE nr.1 din 8 februarie 1999
referitoare la aplicarea dispozitiilor art. 453 din Codul de procedura civila privind competenta materiala a instantelor de soluţionare a cererilor de executare silita prin poprire
Textul actului publicat în M.Of. nr. 111/18 mar. 1999

Sub preşedinţia vicepreşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 453 din Codul de procedură civilă privind competenţa materială a instanţelor de soluţionare a cererilor de executare silită prin poprire.
Ministerul Public a fost reprezentat de prim-adjunctul procurorului general, Ion Ionescu, care a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă că, potrivit dispoziţiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, competenţa de a soluţiona în primă instanţă cererile de poprire, indiferent de natura şi valoarea creanţei, aparţine judecătoriei.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, privind competenţa materială de soluţionare a cererilor de executare silită prin poprire, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.
Astfel, unele instanţe au considerat că soluţionarea în primă instanţă a cererilor de executare silită în materie comercială, prin poprire, este de competenţa tribunalului în cazul în care acestea se referă la creanţe cu o valoare mai mare de 10.000.000 lei.
În motivarea acestei soluţii s-a învederat că din moment ce, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, competenţa de a judeca în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare mai mare de 10.000.000 lei revine tribunalului, apare firesc ca tot el să soluţioneze şi cererile de poprire în asemenea cauze, mai ales că, în raport cu prevederile art. 373 din acelaşi cod şi cu cele ale art. 138 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, este şi instanţă de executare, având executori judecătoreşti proprii.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, indiferent de natura şi de valoarea creanţelor, competenţa de soluţionare a cererilor de poprire, formulate în cadrul procedurii de executare silită, revine judecătoriei, indiferent de natura şi valoarea creanţei.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 372 din Codul de procedură civilă, executarea silită se realizează în baza unei hotărâri judecătoreşti sau a oricărui alt titlu executoriu.
Pentru asigurarea realizării executării silite, în cadrul secţiunii a V-a din capitolul II al Cărţii a V-a din Codul de procedură civilă este reglementat㠄urmărirea şi poprirea bunurilor mişcătoare ale datornicului care sunt în mâna celor de-al treilea”, prevăzându-se prin art. 452 c㠄orice creditor va putea, pe bază de titluri executorii, să urmărească şi să poprească pentru sumele cuprinse în titlul său sumele sau efectele datorate datornicului său de către un al treilea...”.
Referindu-se la competenţa de soluţionare, art. 453 din Codul de procedură civilă prevede c㠄această poprire se va face după o cerere ce creditorul va adresa la judecătoria domiciliului celui de-al treilea sau al datornicului”, fără a face vreo distincţie cu privire la natura şi valoarea creanţei ori la calitatea părţilor.
Pe de altă parte, prin reglementările cuprinse în Cartea a IV-a titlul I din Codul comercial, care se referă la exerciţiul acţiunilor comerciale, cererile de poprire nu sunt indicate printre acţiunile de competenţa tribunalului comercial.
Tot astfel, este de observat că, în materia executării silite,
Codul comercial reglementează la art. 910-935 o singură procedură specială, cu caracter de excepţie, prin care este prevăzută competenţa tribunalului în cazul urmăririi şi vânzării silite a navelor.
Conferirea de atribuţii de executare silită tribunalului prin art. 373 din Codul de procedură civilă şi prin art. 138 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, nu poate justifica, prin ea însăşi, competenţa acestei instanţe de a soluţiona şi cererile de poprire la care se referă art. 453 din Codul de procedură civilă atâta timp cât textul de lege prevede în mod expres că poprirea se face numai în urma cererii pe care creditorul o adresează judecătoriei.
De aceea, se impune a se considera că şi în materie comercială, indiferent de valoarea creanţei urmărite, competenţa de soluţionare a cererii creditorului de înfiinţare a popririi pentru sumele cuprinse în titlul său executoriu, revine judecătoriei.
În consecinţă, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, republicată, şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cadrul procedurii de executare silită, competenţa materială de a soluţiona cererile de poprire în primă instanţă revine judecătoriei, indiferent de natura şi valoarea creanţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Admite recursul în interesul legii.
În aplicarea dispoziţiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, stabileşte că judecătoriei îi revine competenţa de a soluţiona în primă instanţă cererile de poprire, indiferent de natura şi de valoarea creanţei.
Pronunţată la data de 8 februarie 1999.

Vicepreşedintele Curţii Supreme de Justiţie,
Paul Florea

Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 11:31

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.