DECIZIE nr.148 din 27 octombrie 1998
referitoare la exceptia de neconstituţionalitate a dispozitiilor art. 146 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 99/9 mar. 1999

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Ioan Griga - procuror
Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 146 din Codul penal, ridicată de Harea Paul Vladimir în Dosarul nr. 1.853/P/1998 al Tribunalului Timiş - Secţia penală.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 22 octombrie 1998, în prezenţa reprezentantului părţii şi a Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 27 octombrie 1998.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 20 mai 1998, Tribunalul Timiş Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 146 din Codul penal, ridicată de Harea Paul Vladimir în Dosarul nr. 1.853/P/1998 al acestei instanţe.
Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile art. 146 din Codul penal sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte limita valorică pentru definirea agravantei decurgând din consecinţele deosebit de grave ale infracţiunii. În argumentarea excepţiei, acesta arată că, în condiţiile unei inflaţii galopante, o asemenea limită valorică împiedică realizarea unui proces echitabil, contravenind astfel prevederilor art. 20 din Constituţie, ale art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi ale art. 14 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice.
Cu ocazia dezbaterilor în fond, reprezentantul autorului excepţiei a mai adus în susţinerea excepţiei şi următoarele argumente:
- noţiunea proces echitabil, prevăzută la art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se referă nu numai la cadrul procesual, ci şi la cel sancţionator, pentru a se asigura un tratament echitabil şi egal în faţa justiţiei, în concordanţă cu prevederile art. 16 din Constituţie;
- potrivit art. 140 din Codul penal, dispoziţiile cuprinse în titlul VIII al acestui cod constituie dispoziţii interpretative; doctrina juridică penală recunoaşte în mod unanim caracterul retroactiv al legii de interpretare, care face corp comun cu legea interpretată; legea interpretativă nu contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, cu excepţia cazului în care conţine o adăugare la lege, care, prin efectul ei retroactiv, ar afecta raporturile juridice soluţionate cu autoritate de lucru judecat.
Exprimându-şi opinia cu privire la excepţia ridicată, instanţa apreciaz㠄că limita de 50 milioane stabilită prin Legea nr. 140/1996, pentru definirea agravantei - consecinţe deosebit de grave datorită procesului inflaţionist - nu mai asigură un tratament echitabil din punct de vedere sancţionator şi contravine dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, pactelor şi tratatelor privind drepturile fundamentale ale omului”.
În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a solicitat, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciază că excepţia este neîntemeiată, întrucât stabilirea unei limite valorice ca agravantă în cazul unor infracţiuni este o chestiune ce ţine de legislativ, atribuţiile Curţii Constituţionale fiind expres şi limitativ prevăzute la art. 144 din Constituţie şi de Legea nr. 47/1992. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerea reprezentantului părţii, concluziile procurorului, dispoziţia legală atacată, raportată la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie, Curtea este competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate, fiind legal sesizată.
Art. 146 din Codul penal prevede: „Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 50.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 ori altei persoane juridice sau fizice.”
Prin excepţia ridicată se invocă neconstituţionalitatea articolului sus-citat, considerându-se că o asemenea limită valorică împiedică realizarea unui proces echitabil, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 20 din Constituţie.
Potrivit art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte; dacă există neconcordanţe între pactele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. În cazul în speţă autorul excepţiei face referire la prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 14 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice.
Art. 6 din convenţie prevede: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. 2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.”
Art. 14 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice prevede: „1. Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Şedinţa de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau pentru o parte a desfăşurării ei, fie în interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, fie, dacă interesele vieţii particulare a părţilor în cauză o cer, fie în măsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, când datorită circumstanţelor speciale ale cauzei publicitatea ar dăuna intereselor justiţiei; cu toate acestea, pronunţarea oricărei hotărâri în materie penală sau civilă va fi publică, afară de cazurile când interesul minorilor cere să se procedeze altfel sau când procesul se referă la diferende matrimoniale ori la tutela copiilor.

2. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal.

3. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în condiţii de deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii:

a) să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege, şi în mod detaliat, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduc;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;
c) să fie judecată fără o întârziere excesivă;
d) să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera;
e) să interogheze sau să facă a fi interogaţi martorii acuzării şi să obţină înfăţişarea şi interogarea martorilor apărării, în aceleaşi condiţii cu cele ale martorilor acuzării;
f) să beneficieze de asistenţa gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la şedinţa de judecată;
g) să nu fie silită să mărturisească împotriva sa însăşi sau să se recunoască vinovată.

4. Procedura aplicabilă tinerilor care nu sunt încă majori potrivit legii penale va ţine seama de vârsta lor şi de interesul reeducării lor.

5. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune are dreptul de a obţine examinarea de către o jurisdicţie superioară, în conformitate cu legea, a declarării vinovăţiei şi a condamnării sale.

6. Când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă graţierea deoarece un fapt nou sau nou-descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizaţie în conformitate cu legea, afară de cazul când s-a dovedit că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut ei îi este imputabilă, în întregime sau în parte.

7. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit din pricina unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea şi cu procedura penală a fiecărei ţări.”

Examinând susţinerea autorului excepţiei, Curtea Constituţională constată că, într-adevăr, în condiţiile unei rate ridicate a inflaţiei, limita de 50.000.000 lei prevăzută la art. 146, care defineşte agravanta „consecinţe deosebit de grave”, nu mai reprezintă o valoare fixă faţă de care se impune regim sancţionator mai sever. Dar aceasta nu înseamnă că dispoziţiile atacate contravin prevederilor art. 20 din Constituţie. Curtea Constituţională, potrivit competenţei sale înscrise în art. 144 din Constituţie şi în Legea nr. 47/1992, verifică, în cadrul controlului de constituţionalitate a legilor, conformitatea acestora cu dispoziţiile constituţionale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului.
Aşa fiind, deoarece Curtea Constituţională nu se poate substitui Parlamentului pentru modificarea limitei valorice prevăzute la art. 146 din Codul penal, angajamentele prezentate cu ocazia ridicării excepţiei nu pot fi acceptate.
Cu privire la celelalte argumente, susţinute cu ocazia dezbaterilor în motivarea excepţiei, Curtea constată următoarele: Este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ar impune aplicarea cerinţei „procesului echitabil” nu numai la procedura desfăşurării unui proces, ci şi la cadrul juridic sancţionar al faptelor, adică la materii din câmpul dreptului substanţial.
Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat frecvent şi constant c㠄Într-o societate democratică, în sensul convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un loc atât de important, încât o interpretare restrictivă a art. 6 paragraful 1 nu ar corespunde scopului şi obiectului acestei dispoziţii” (cazul Delcourt contra Belgiei - 1970). Pe de altă parte însă nici din cuprinsul art. 6 şi nici din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea extensivă a art. 6 ar trebui să exceadă necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial (astfel cum este, în prezenta speţă, materia sancţiunilor aplicabile pentru săvârşirea unei infracţiuni). Această idee a mai fost exprimată, de altfel, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în Decizia nr.157 din 10 noiembrie 1998 şi în Decizia nr.161 din 10 noiembrie 1998, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.3 din 11 ianuarie 1999. Prin aceste decizii, acceptându-se că noţiunea de „acuzaţie în materie penal㔠include, neîndoielnic, şi domeniul contravenţional, s-a arătat că totuşi scopul interpretării date de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului „a fost acela de a asigura aceleaşi garanţii procesuale celor învinuiţi de săvârşirea unei infracţiuni (cazul Lonroth contra Suediei - 1982; cazul Ozturk contra Germaniei - 1984, cazul Lutz contra Germaniei - 1987)”.
În sfârşit, cu privire la susţinerea potrivit căreia dispoziţiile cuprinse în titlul VIII din Codul penal sunt dispoziţii interpretative care, potrivit doctrinei penale, pot avea caracter retroactiv, Curtea Constituţională reţine că, prin Decizia sa nr. 19 din 14 februarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.39 din 23 februarie 1995, s-a statuat că, întrucât legea de interpretare nu modifică sau nu adaugă nimic la legea interpretată, ci desluşeşte numai înţelesul acesteia, ascuns într-o redactare insuficient de clară, ea este constituţională în raport cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Faţă de toate aceste motive, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 146 din Codul penal urmează a fi respinsă.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 58 alin. (1) şi al art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 3 alin. (3), al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 146 din Codul penal, ridicată de Harea Paul Vladimir în Dosarul nr. 1.853/P/1998 al Tribunalului Timiş - Secţia penală.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 octombrie 1998.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Maria Bratu

Joi, 24 septembrie 2026, 18:30

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.