DECIZIE nr.25 din 23 februarie 1999
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 136/1 apr. 1999

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Ion Bonini - procuror
Paul Mihai Cotta - magistrat-asistent

Pe rol, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 81 alin. 3 din Codul penal, ridicată de Gulyas Iozsef şi Gulyas Alexandru în Dosarul nr. 715/1998 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 26 ianuarie 1999, în lipsa părţilor legal citate şi în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 4 februarie 1999, apoi pentru 9 februarie 1999 şi 23 februarie 1999.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Curtea de Apel Oradea - Secţia penală, prin Încheierea din 2 iunie 1998, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3 din Codul penal, ridicată de Gulyas Iozsef şi Gulyas Alexandru într-o cauză penală având ca obiect judecarea recursurilor declarate de autorii excepţiei şi de ceilalţi inculpaţi, trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 208 şi art. 209 lit. a) şi i) din Codul penal.
În motivarea excepţiei se susţine că dispoziţiile atacate contravin prevederilor art. 4 şi 16 din Constituţie. Art. 81 alin. 3 din Codul penal creează un regim discriminatoriu între cetăţeni, întrucât unii infractori care săvârşesc infracţiunea de furt în formă simplă, prin sustragerea unor valori importante, pot beneficia de suspendarea executării pedepsei, iar alţii, care au săvârşit infracţiuni de furt în formă calificată, chiar dacă pericolul social al faptei este redus, sunt excluşi de la aplicarea dispoziţiilor art. 81 din Codul penal, deşi ar exista posibilităţi de îndreptare mai bune decât prin executarea pedepsei într-un penitenciar. O sancţiune penală trebuie să fie echitabilă, să existe un raport între fapta săvârşită şi pedeapsa aplicată. Or, dispoziţiile atacate îngrădesc dreptul cetăţeanului de a beneficia de suspendarea executării pedepsei, deşi pericolul social al faptei este uneori extrem de redus.
Exprimându-şi opinia, instanţa de judecată apreciază că excepţia este neîntemeiată, deoarece reglementările art. 81 alin. 3 din Codul penal nu contravin dispoziţiilor art. 4 şi 16 din Constituţie, întrucât nu creează un regim discriminatoriu faţă de cetăţenii care comit o infracţiune de furt simplu în dauna avutului privat sau alte fapte penale pentru care limita maximă a pedepsei este de până la 12 ani închisoare, aceasta fiind în conformitate cu politica penală a statului.
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece art. 4 şi 16 din Constituţie, invocate de autorii excepţiei, nu au nici o legătură cu dispoziţiile art. 81 alin. 3 din Codul penal. Art. 4 din Constituţie reglementează o situaţie străină de instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei, iar prevederile atacate nu contravin dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3 din Codul penal este neîntemeiată şi din considerentul că stabilirea regimului suspendării condiţionate a executării pedepsei, precum şi mecanismul în care funcţionează concret acest mijloc de individualizare legală sunt de resortul exclusiv al legii penale, deoarece la stabilirea acestora se ţine seama atât de pericolul social al faptei, specific unor categorii de infracţiuni, cât şi de obiectivele politicii penale dintr-o anumită perioadă.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie, Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Autorul excepţiei susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 4 şi 16 din Constituţie, deoarece prin aplicarea reglementărilor art. 81 alin. 3 din Codul penal se creează o stare de inegalitate între persoanele care săvârşesc infracţiunea de furt în formă simplă şi alţi infractori care comit infracţiuni de furt calificat.
Examinând susţinerea, Curtea constată că problema care, în esenţă, constituie fondul cauzei este aceea de a se stabili dacă regula imperativă cuprinsă în conţinutul art. 81 alin. 3 din Codul penal, cu privire la aplicarea măsurii de suspendare condiţionată a executării pedepsei, este sau nu compatibilă cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Constituţie, „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de opinie socială”, iar art. 16 alin. (1) din Constituţie prevede c㠄Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
Din analiza celor două norme constituţionale invocate rezultă că prevederile art. 4 alin. (2) se corelează prin conţinutul lor cu dispoziţiile art. 16, determinându-se criteriile egalităţii între cetăţeni, şi anume: rasa, naţionalitatea, originea etnică, religia, opinia, apartenenţa politică şi averea sau originea socială.
Soluţia constituţională este în concordanţă şi cu reglementările internaţionale. Astfel, prin art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se stabilesc criteriile nediscriminatorii în exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în respectiva convenţie.
Potrivit art. 81 alin. 3 din Codul penal, „Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol şi tortură”.
Prin acest text legiuitorul a restrâns aplicarea măsurii de individualizare a pedepsei, în sensul că nu poate fi dispusă în cazul persoanelor care au săvârşit cu intenţie infracţiunile menţionate. Aceasta însă nu contravine prevederilor constituţionale invocate, deoarece limitarea legală a aplicării suspendării condiţionate nu încalcă nici unul dintre criteriile egalităţii în drepturi.
Drepturile fundamentale reprezintă o constantă a personalităţii cetăţeanului, o şansă egală acordată fiecărui individ şi, din această cauză, principiul egalităţii cuprinde egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta.
În această situaţie este evident că regimul pedepselor constituie o problemă de politică penală, pe care organul legislativ este singurul îndreptăţit să o soluţioneze în funcţie de împrejurările existente la un moment dat în domeniul criminalităţii.
Prin măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei în condiţiile art. 81 alin. 3 din Codul penal s-a urmărit în exclusivitate instituirea unui tratament penal mai sever pentru acele categorii de infracţiuni apreciate de legiuitor ca fapte cu un grad de pericol ridicat.
În asemenea condiţii, încălcarea principiului egalităţii s-ar putea pune în discuţie numai dacă instituirea unor astfel de măsuri ar crea discriminări între cetăţeni, potrivit criteriilor stabilite de legiuitorul constituant.
Cu alte cuvinte, textele constituţionale invocate vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui.
Din susţinerea excepţiei rezultă că autorul acesteia, fără a invoca şi alte texte constituţionale, a mai argumentat că între fapta săvârşită şi pedeapsa aplicată trebuie să existe un raport just.
Curtea nu reţine nici această critică. Este incontestabil că verificarea proporţionalităţii aparţine competenţei de control a Curţii atâta timp cât restrângerea are ca obiect exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi cetăţeneşti. În cazul excepţiei invocate însă restrângerea aplicării măsurii de suspendare condiţionată a executării pedepsei este impusă, astfel cum s-a mai arătat, pentru realizarea unei politici represive mai ferme, fapt care excede însă sferei de reglementare a art. 49 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3 din Codul penal, ridicată de Gulyas Iozsef şi Gulyas Alexandru în Dosarul nr. 715/1998 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 februarie 1999.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta

Miercuri, 23 septembrie 2026, 20:10

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.