DECIZIE nr.26 din 23 februarie 1999
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 136/1 apr. 1999

Lucian Mihai - preşedinte
Ioan Muraru - judecător
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Ion Bonini - procuror
Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, ridicată de Bota Pompiliu în Dosarul nr. 538/1998 al Judecătoriei Orăştie, judeţul Hunedoara.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 21 ianuarie 1999 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 26 ianuarie 1999 şi apoi pentru 4 februarie 1999, 9 februarie 1999 şi 23 februarie 1999.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Judecătoria Orăştie, prin Încheierea din 1 octombrie 1998, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, ridicată de Bota Pompiliu într-o cauză penală având ca obiect judecarea infracţiunii de ultraj, comisă de autorul excepţiei împotriva părţii vătămate Olaru Liana.
În motivarea excepţiei se susţine că dispoziţiile art. 239 alin. 1 din Codul penal contravin prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituţie, în sensul că încalcă actele internaţionale la care România este parte, respectiv art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 19 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, texte referitoare la libertatea de exprimare. Autorul excepţiei mai susţine că textul de lege contestat încalcă şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât instituie discriminări între cetăţeni şi privilegii în favoarea funcţionarilor publici.
Instanţa de judecată apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este nefondată, deoarece „prevederile art. 239 alin. 1 din Codul penal ocrotesc relaţiile sociale care se referă la asigurarea autorităţii funcţiei, precum şi la prestigiul funcţionarilor însărcinaţi cu îndeplinirea unor atribuţii care implică exercitarea autorităţii de stat”.
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a comunicat punctul său de vedere în sensul că excepţia invocată este neîntemeiată, deoarece săvârşirea unei infracţiuni nu poate constitui temei pentru invocarea limitării libertăţii de exprimare.
Potrivit art. 30 alin. (6) din Constituţie, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din Codul penal, legea penală apără împotriva infracţiunilor, deopotrivă cu alte valori sociale, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia. În legătură cu pretinsa încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, se arată în acelaşi punct de vedere că, astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr.6 din 16 ianuarie 1997, principiul egalităţii în faţa legii „presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite”.
Tratamentul diferit instituit în funcţie de calitatea persoanei insultate, calomniate ori ameninţate nu încalcă acest principiu.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciază că prevederile art. 239 alin. 1 din Codul penal sunt constituţionale. Dispoziţiile criticate au drept scop apărarea funcţiei publice, care implică exercitarea autorităţii de stat, ceea ce presupune o ocrotire specială a anumitor persoane. Prin aceasta nu sunt încălcate principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi nici reglementările internaţionale invocate.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie, Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Conform art. 239 alin. 1 din Codul penal, „insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani”.
Autorul excepţiei susţine că această incriminare contravine prevederilor şi tratatelor internaţionale la care România este parte, referitoare la libertatea de exprimare, precum şi dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Se apreciază totodată că prin dispoziţiile atacate este exclusă posibilitatea aplicării art. 207 din Codul penal în cazul săvârşirii infracţiunii de ultraj.

1. În legătură cu primul aspect, s-a solicitat Curţii Constituţionale ca, în temeiul art. 20 din Constituţie, să examineze constituţionalitatea prevederilor art. 239 alin. 1 din Codul penal în raport cu textele incidente din actele internaţionale referitoare la dreptul şi libertatea de exprimare, la care România este parte.

Art. 10 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede c㠄Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere”. Pct. 2 însă precizează c㠄Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora...”.
Art. 19 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice reglementează libertatea de exprimare, care „cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel”, iar pct. 3 prevede că exercitarea libertăţilor respective comportă îndatoriri şi răspunderi speciale şi poate fi supusă anumitor limitări necesare pentru respectarea drepturilor sau reputaţiei altora, stabilite expres prin lege.
Curtea constată aşadar că reglementările internaţionale invocate obligă la garantarea şi asigurarea liberei exprimări a ideilor şi opiniilor. Aceste libertăţi însă pot fi supuse unor restrângeri sau sancţiuni necesare pentru apărarea ordinii publice, iar exercitarea lor nu poate leza drepturile fundamentale ale altor persoane.
Prevederile internaţionale examinate nu sunt în discordanţă cu dispoziţiile din Constituţia României referitoare la libertatea de exprimare. Astfel, potrivit art. 30 alin. (1) din Constituţie, „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile”. Alin. (6) al aceluiaşi art. 30 stabileşte c㠄Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”, iar alin. (7) prevede că sunt interzise de lege manifestările contrare bunelor moravuri.
Faţă de cele de mai sus Curtea constată că reglementarea legală atacată, prin excepţia care face obiectul acestei cauze, nu încalcă libertatea de exprimare a ideilor şi opiniilor, prevăzută în actele internaţionale invocate de autorul excepţiei.

2. Autorul excepţiei mai susţine că reglementarea art. 239 alin. 1 din Codul penal creează o situaţie privilegiată funcţionarilor de stat în comparaţie cu ceilalţi cetăţeni, pentru care, în cazul comiterii aceloraşi fapte, tratamentul penal este diferit. Prin aceasta se încalcă principiul egalităţii în drepturi prevăzut la art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

Examinând această susţinere, Curtea constată că art. 205 şi 206 din Codul penal incriminează insulta şi, respectiv, calomnia, fapte care aparţin categoriei de infracţiuni contra demnităţii unei persoane, iar art. 193 din Codul penal prevede ameninţarea în cadrul acelor infracţiuni care aduc atingere libertăţii persoanei. Spre deosebire de acestea, obiectul juridic al infracţiunii de ultraj nu vizează în exclusivitate insulta, calomnia şi ameninţarea. De această dată, valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptelor de insultă, calomnie ori ameninţare o reprezintă exercitarea autorităţii de stat. Între accepţiunile noţiunii „autoritate de stat” este şi aceea de persoană învestită cu anumite atribuţii şi care se află în exerciţiul funcţiunii. În cazul acestei autorităţi nu poate exista o disociere între autoritatea ca atare şi persoana care o reprezintă şi în numele căreia îşi îndeplineşte atribuţia legală. Aceasta justifică situarea infracţiunii de ultraj în cadrul titlului V din Codul penal, intitulat „Infracţiuni contra autorităţii”. Protecţia penală asigurată autorităţii reprezintă o garanţie a exercitării atribuţiilor ce îi revin şi nicidecum un privilegiu, iar legitimitatea sa derivă din însăşi legitimitatea existenţei autorităţii. Prin urmare, tratamentul juridic diferit aplicat unor condiţii diferite este justificat şi admisibil tocmai de necesitatea ca egalitatea în faţa legii să nu creeze stări privilegiate sau discriminatorii.
Acestea sunt argumentele care stau la baza constituţionalităţii prevederilor art. 239 alin. 1 din Codul penal.

3. O altă critică formulată în susţinerea excepţiei constă în faptul că persoanele care săvârşesc infracţiunea de ultraj prin insultă sau calomnie nu pot face proba verităţii afirmaţiilor sau a imputaţiilor, conform art. 207 din Codul penal.

Examinând această susţinere, Curtea constată că art. 239 din Codul penal califică drept infracţiune de ultraj insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii, ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii. Rezultă deci că pentru a se putea reţine existenţa acestei infracţiuni trebuie stabilite trei împrejurări esenţiale, şi anume:
a) Dacă s-a comis infracţiunea de insultă, de calomnie ori de ameninţare, aceasta implică verificarea şi stabilirea tuturor elementelor definitorii ale fiecărei infracţiuni în parte.
Când ultrajul se săvârşeşte prin insultă sau calomnie, urmează să fie examinată, evident, şi incidenţa prevederilor art. 207 din Codul penal, aşadar dacă este sau nu admisibilă proba verităţii, aplicându-se, după caz, dispoziţia din teza a doua a acestui articol, potrivit căreia „Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie”.
b) Calitatea subiectului pasiv al infracţiunii, şi anume: dacă este funcţionar public şi dacă îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.
c) Împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta: în timpul exercitării funcţiunii de către funcţionarul public lezat ori în afara acestui timp, dar în legătură cu faptele îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.
Toate aceste elemente constituie situaţii de fapt a căror stabilire aparţine competenţei organelor de urmărire penală şi, după caz, a instanţelor de judecată, neavând nici o implicaţie în privinţa constituţionalităţii textului de lege.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, ridicată de Bota Pompiliu în Dosarul nr. 538/1998 al Judecătoriei Orăştie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 februarie 1999.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta

Vineri, 25 septembrie 2026, 05:02

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.