DECIZIE nr.93 din 16 iunie 1999
asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate a Legii privind responsabilitatea ministerială, adoptată de Senat la 24 mai 1999 şi de Camera Deputaţilor la 1 iunie 1999
Textul actului publicat în M.Of. nr. 300/28 iun. 1999

Prin Adresa nr. L.85 din 3 iunie 1999, trimisă de secretarul general al Senatului, Curtea Constituţională a fost sesizată, în vederea declanşării controlului de constituţionalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie, asupra Legii privind responsabilitatea ministerială, de către un grup de 83 de senatori, şi anume: Corneliu Turianu, Vasile Ungureanu, Matei Boilă, Florin Buruiană, Marin Nicolai, Mihail Grama, Victor Apostolache, Ilie Plătică-Vidovici, Mihai Matetovici, Emil Dima, Marcu Burtea, Marin Predilă, Alexandru-Radu Timofte, Dan Mircea Popescu, Andreiu Oprea, Petru Juravlea, Augustin Crecan, Costică Ciurtin, Sergiu Nicolaescu, Justin Tambozi, Gheorghe Avram, Gheorghe Păvălaşcu, Şerban-MateiBujorel-Dinu Săndulescu, Oliviu Gherman, Ion Bold, Sergiu Chiriacescu, Paul Ghiţiu, Florin Bogdan, Teodor Câmpean, Vasile Văcaru, Haralambie Cotarcea, Nicolae Pătru, Gheorghe Dumitraşcu, Petru Caraman, Ioan Moisin, Ioan Băraş, Victor Fuior, Varujan Vosganian, Constantin Sava, Ioan Corneliu Bucur, Iosif Csapo, Emil Tocaci, George Mihail Pruteanu, Virgil Popa, Prahase Ioan Mircea, Dan Stelian Marin, Ioan Ardelean, Nelu Badea, Mircea Ioan Popa, Ioan Sabin Pop, Ioan Creţu, Ştefan Iosif Drăgulescu, Vasile Ion, Virgil Popescu, Dumitru Badea, Ioan Burghelea, Ion Solcanu, Ion Cârciumaru, Liviu Maior, Gheorghe Bunduc, Ilie Aurel Constantin, Ghiorghi Prisăcaru, Nicolae Sersea, Laurenţiu Ulici, Ion Marcu, Dumitru Huidu, Ionel Aichimoaie, Niculae Cerveni, Octavian Ştireanu, Sorin Adrian Vornicu, Doru Gaiţă, Ulm Nicolae Spineanu, Elena Preda, Nicolae Alexandru, Vasile Blaga, Teodor Hăuca, Viorel Marian Pană, Costel Gheorghiu, Mihai Petrescu, Valentin Corneliu Gabrielescu, Cazimir Benedict Ionescu şi Attila Verestoy.
În Adresa nr. L. 85 din 3 iunie 1999 a secretarului general al Senatului se menţionează că sesizarea de neconstituţionalitate este semnată de un număr de 86 de senatori, însă, după examinarea tabelului privind semnatarii sesizării, se constată că domnii senatori Oliviu Gherman şi Dan Mircea Popescu au semnat de două ori, primul la poziţiile nr. 24 şi nr. 67, cel de-al doilea la poziţiile nr. 14 şi nr. 79, iar domnul senator Alexandru Paleologu nu a semnat, deşi este menţionat la poziţia nr. 53.
Sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 106A/1999.
Prin sesizare se solicită să se constate că Legea privind responsabilitatea ministerială, adoptată de Senat la 24 mai 1999 şi de Camera Deputaţilor la 1 iunie 1999, este neconstituţională, deoarece prevederile sale nu sunt conforme cu dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora: „Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”. Această lege, care are ca obiect de reglementare responsabilitatea ministerială, ar fi trebuit să reglementeze şi cazurile de răspundere juridică a membrilor Guvernului, precum şi pedepsele specifice aplicabile acestora. Legea se rezumă însă numai la stabilirea răspunderii politice a membrilor Guvernului, care constă în demiterea lor ca urmare a retragerii încrederii acordate de către Parlament prin adoptarea moţiunii de cenzură. Or, se susţine în sesizare, o lege specială trebuie să cuprindă dispoziţii speciale, specifice domeniului ce face obiectul reglementării, iar dreptul comun devine aplicabil numai în măsura în care dispoziţiile speciale nu sunt acoperitoare. În afara problematicii răspunderii politice, prin lege se detaliază numai procedura de urmărire penală şi de judecare a membrilor Guvernului. Sub aspectul structurării normelor juridice în corpul legii, se consideră că ar trebui ca dispoziţiile referitoare la cazurile de răspundere penală şi pedepsele specifice aplicabile membrilor Guvernului să fie cuprinse la cap. II al legii criticate. Art. 6, inclus la capitolul menţionat anterior, cuprinde însă doar o prevedere foarte generală, în sensul că intră sub incidenţa menţionatei legi faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi care constituie infracţiuni, potrivit legii penale, iar pentru săvârşirea unor infracţiuni în afara exerciţiului funcţiei lor, aceştia răspund potrivit dreptului comun. Se mai susţine că ministrul răspunde, precum orice cetăţean, „în eventualitatea săvârşirii oricăreia din faptele incriminate de legea penală ordinară”, însă legea specială criticată avea menirea să incrimineze acele fapte cu caracter penal care pot fi săvârşite numai de un ministru în exerciţiul funcţiei. Obiectul principal al acestei legi speciale trebuia să îl constituie infracţiunile specifice săvârşite de un ministru în exerciţiul funcţiei sale, „cum ar fi prezentarea de date inexacte Parlamentului cu privire la activitatea Guvernului sau a unui ministru, sustragerea, cu rea-credinţă, de sub controlul Parlamentului a activităţii Guvernului sau a unui minister sau refuzul de a prezenta Parlamentului sau comisiilor permanente ale acestuia informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul controlului parlamentar al activităţii Guvernului, precum şi sancţiunile corespunzătoare acestor infracţiuni”, iar nicidecum preluarea unor dispoziţii generale referitoare la aplicarea legii penale. Legea privind responsabilitatea ministerială mai trebuia să reglementeze şi răspunderea civilă a membrilor Guvernului pentru pagubele pe care le-ar cauza statului prin săvârşirea de infracţiuni în exerciţiul funcţiilor deţinute, precum şi răspunderea lor pentru pagubele pricinuite persoanelor fizice şi juridice prin acte administrative ilegal emise ori prin nesoluţionarea în termen legal a unor cereri referitoare la un drept legitim.
Autorii sesizării susţin că nici dispoziţia cuprinsă la art. 4, care prevede că, pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde civil, contravenţional, disciplinar sau penal, potrivit dreptului comun, „nu răspunde [...] caracterului specific pe care ar fi trebuit să-l îmbrace toate aceste tipuri de răspundere juridică, caracter specific pe care îl impune dispoziţia constituţională prevăzută la art. 108 alin. (3) din Constituţie”. În final se conchide c㠄Legea privind responsabilitatea ministerială constituie o evidentă şi inadmisibilă ignorare a dispoziţiilor art. 108 alin. (3) din Constituţie şi că încalcă, prin omisiune, aceste dispoziţii constituţionale”.
Prin Adresa nr. XIV/452 din 7 iunie 1999, trimisă de secretarul general al Camerei Deputaţilor, Curtea Constituţională a fost sesizată în vederea declanşării controlului de constituţionalitate asupra aceleiaşi legi, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie, de un grup de 62 de deputaţi, şi anume: Miron Tudor Mitrea, Florin Georgescu, Acsinte Gaspar, Alexandru Lăpuşan, Gheorghe Romeo Leonard Cazan, Marin Cristea, Ion Honcescu, Petre Naidin, Eugenia Moldoveanu, Hildegard Puwak, Marţian Dan, Mihai Vitcu, Alexandru Albu, Dumitru Pâslaru, Vasile Câmpea, Mihai Ioan Popa, Gheorghe Oană, Marian Ianculescu, Carmen Dumitriu, Victor Traian Mihu, Mihai Hlinschi, Ion-Florentin Sandu, Radu Liviu Bara, Virgil Popa, Vasile Stan, Gheorghe Marin, Alexandru Stănescu, Gheorghe Vâlceanu, Ovidiu Cameliu Petrescu, Romulus Neacşu, Traian Sabău, Gheorghe Ionescu, Teodor Jurca, Gheorghe Ana, Ecaterina Andronescu, Petru Godja, Ion Pîrgaru, Ion Munteanu, Mihai Nicolescu, Dumitru Popescu, Victor Neagu, Constantin Teculescu, Gheorghe Ana, Neculai Grigoraş, Daniela Bartoş, Mihail Sireteanu, Ion Giurescu, Marian Sârbu, Ionel Marineci, Ioan Gavra, Petru Şteolea, Valeriu Tabără, Mircea Vâlcu, Leon Pop, Romulus Raicu, Nicolae Ionescu, Lazăr Lădariu, Corneliu Ciontu, Ilie Neacşu, Mitzura-Domnica Arghezi, Gheorghe Ariton şi Constantin Băbălău.
Sesizarea semnată de grupul de 62 de deputaţi constituie obiectul Dosarului nr. 108A/1999.
Prin această sesizare de neconstituţionalitate se solicită să se constate că Legea privind responsabilitatea ministerială este neconstituţională pentru următoarele motive:
1. Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din legea atacată, potrivit cărora „Intră sub incidenţa prezentei legi faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni”, încalcă dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie, care prevăd c㠄o lege specială privitoare la răspunderea ministerială urmează să definească cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului, adică faptele imputabile miniştrilor şi pedepsele ce le sunt aplicabile”. Se susţine că Adunarea Constituantă, la adoptarea acestui text, a avut în vedere că miniştrii, în exerciţiul atribuţiilor ce le revin, pot săvârşi şi infracţiuni specifice, care trebuie incriminate şi pedepsite printr-o lege specială, întrucât nu se încadrează în prevederile dreptului comun.
2. Se mai susţine că dispoziţiile art. 20 alin. (2) ale legii atacate, care prevăd c㠄Punerea sub urmărire penală a foştilor membri ai Guvernului pentru infracţiunile săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, se face potrivit normelor de procedură din prezenta lege”, contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, care consacră egalitatea cetăţenilor „în faţa legii, fără privilegii”. Astfel, imunitatea guvernamentală reglementată prin această dispoziţie este mai extinsă decât imunitatea parlamentară, întrucât aceasta din urmă se aplică numai în timpul exerciţiului mandatului parlamentar, pe când imunitatea guvernamentală, potrivit textului menţionat, se aplică şi foştilor membri ai Guvernului. În acest mod s-a instituit un privilegiu interzis de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a comunicat următorul punct de vedere cu privire la sesizarea formulată de grupul de senatori:
1. În ceea ce priveşte necuprinderea în Legea privind responsabilitatea ministerială a cazurilor de răspundere ministerială şi a pedepselor aplicabile membrilor Guvernului, se susţine că această critică este neîntemeiată, întrucât, „în aplicarea dispoziţiilor art. 108 alin. (3) din Constituţie, Parlamentul poate apela la trei mari variante: 1) să incrimineze anumite fapte şi să stabilească pedepsele aplicabile pentru acestea; 2) să identifice în cadrul legislaţiei penale existente infracţiunile ce pot fi săvârşite de membrii Guvernului şi să le stabilească regimul sancţionator; 3) să supună răspunderea ministerială regimului de drept comun, asimilându-se astfel răspunderea membrilor Guvernului cu răspunderea funcţionarilor publici.” Se afirmă că oricare dintre aceste variante „dă satisfacţie exigenţelor prevăzute la art. 108 alin. (3) din Constituţie”, deoarece în fiecare variantă sunt precizate cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului. În consecinţă, rezultă că modalitatea de legiferare este o opţiune a legiuitorului, care nu cade sub incidenţa controlului exercitat de Curtea Constituţională.
2. Sunt neîntemeiate şi criticile referitoare la faptul că prin lege nu se reglementează şi răspunderea civilă a membrilor Guvernului pentru prejudiciile cauzate statului prin săvârşirea unor infracţiuni în exerciţiul funcţiei, precum şi răspunderea aceloraşi subiecte pentru prejudiciile cauzate persoanelor fizice şi juridice prin acte administrative ilegale sau prin nesoluţionarea, în termenul legal, a unei cereri referitoare la un drept legitim, datorită următoarelor motive:
a) răspunderea civilă se supune regulilor dreptului comun, în virtutea cărora consecinţele patrimoniale ale faptelor penale pot face fie obiectul unei acţiuni civile de sine stătătoare, fie al cererilor celor care se constituie, în procesul penal, ca părţi civile;
b) răspunderea membrilor Guvernului pentru prejudicii cauzate persoanelor fizice şi juridice prin acte administrative ilegale sau pentru nesoluţionarea, în termen legal, a unei cereri referitoare la un drept legitim nu poate, de asemenea, să facă obiectul legii, pentru că acest fel de răspundere este reglementat prin Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990.
Cu privire la sesizarea grupului de deputaţi, în punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se arată:
1. Susţinerea că art. 6 alin. (1) din Legea privind responsabilitatea ministerială încalcă dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie, întrucât nu s-au stabilit cazurile de răspundere şi pedepsele aplicate membrilor Guvernului, este neîntemeiată, pentru aceleaşi argumente ca şi cele invocate la pct. 1 al punctului de vedere referitor la obiecţia de neconstituţionalitate a grupului de senatori.
2. Obiecţia cu privire la prevederile art. 20 alin. (2) al Legii privind responsabilitatea ministerială este neîntemeiată, „deoarece între imunitatea parlamentară şi cea guvernamentală există deosebiri importante, care justifică un regim juridic diferit, fără ca prin acesta să se instituie privilegii pentru membrii Guvernului”. Astfel, imunitatea parlamentară îl protejează pe parlamentar „de orice şicanare care îl împiedică să-şi exercite mandatul”. În asemenea situaţii, ocrotirea parlamentarilor este justificată, dar după încetarea mandatului ea nu se mai justifică, mai cu seamă că membrii Parlamentului se bucură de iresponsabilitate, în sensul că ei nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile şi opiniile exprimate în exerciţiul mandatului. Pe de altă parte, membrii Guvernului „sunt responsabili pentru faptele legate de exercitarea mandatului, chiar dacă ele au fost descoperite după încetarea acestuia. Or, în astfel de situaţii, este firesc ca răspunderea penală a membrilor Guvernului să beneficieze de aceeaşi protecţie ca şi în timpul exercitării mandatului, situaţiile fiind identice”.
În punctul de vedere al preşedintelui Senatului, privind obiecţiile de neconstituţionalitate, se arată:
1. Ambele sesizări apreciază că Legea privind responsabilitatea ministerială a fost adoptată cu încălcarea unor prevederi constituţionale, în special ale art. 108 alin. (3), potrivit cărora această lege ar fi trebuit să reglementeze „cazurile de răspundere juridică a membrilor Guvernului, procedura punerii sub urmărire penală, precum şi sancţiunile aplicabile acestora”. Legea criticată nu corespunde acestor exigenţe, deoarece, prin dispoziţiile art. 1-3, stabileşte răspunderea politică a membrilor Guvernului, iar celelalte dispoziţii privesc răspunderea lor penală, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiilor deţinute. Or, „răspunderea politică a Guvernului excede obiectului legii, astfel cum acesta a fost delimitat prin alin. (3) al art. 108 din Constituţie. Răspunderea politică a Guvernului este o modalitate de răspundere colectivă a acestuia faţă de Parlament, reglementată de alin. (1) al art. 108, pe când alin. (3) ce se referă la legea privind responsabilitatea ministerială precizează expres că prin legea menţionată urmează a se reglementa „cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului””. Obiectul legii a fost, aşadar, limitat de Constituţie numai la responsabilitatea individuală a membrilor Guvernului. Se arată că, de altfel, acest aspect a fost precizat şi cu ocazia dezbaterilor din Adunarea Constituantă, prin respingerea Amendamentului nr. 776 la proiectul de Constituţie, tocmai pentru argumentul că legea responsabilităţii ministeriale nu se referă la răspunderea politică a Guvernului faţă de Parlament, ci la răspunderea care depinde „de natura cazului, aşa cum acesta va fi reglementat prin legea responsabilităţii ministeriale”. Reglementarea răspunderii politice a Guvernului prin legea criticată este inutilă, însă, în afară de aceasta, dispoziţiile legii nu fac altceva decât să preia dispoziţiile Constituţiei şi, în consecinţă, „această reglementare este contrară obiectului legii în cauză, astfel cum el a fost definit de alin. (3) al art. 108 şi deci încalcă prevederile acestui alineat ca şi pe cele ale alin. (1), care nu îndreptăţesc pe legiuitor să creeze un paralelism legislativ cu norma constituţională pe care a instituit-o”, în acest mod afectând caracterul direct aplicabil al prevederilor constituţionale. Se mai arată că dispoziţiile art. 6 ale menţionatei legi conţine o regulă care este neconstituţională prin imprecizia sa, şi anume c㠄se consideră infracţiuni toate faptele ce constituie infracţiuni, săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor, intră sub incidenţa legii, iar celelalte fapte infracţionale pe care aceştia le-ar săvârşi sunt supuse dreptului comun”. Aprecierea că o faptă a fost săvârşită sau nu în exerciţiul funcţiei este, în mare măsură, subiectivă şi controversată, îndeosebi cu privire la faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei, pentru c㠄nici o funcţie de demnitar nu implică săvârşirea de infracţiuni ci, dimpotrivă, le exclude. De aceea art. 108 alin. (3), definind obiectul legii responsabilităţii ministeriale, se referă, în mod expres, la cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile”. În acest sens, în sesizarea formulată de grupul de senatori se sugerează faptele care ar putea constitui infracţiuni specifice. Noua reglementare, aşadar, nu constituie o simplă omisiune legislativă, faţă de care Curtea Constituţională, în practica sa constantă, „şi-a declinat competenţa pe motiv că nu poate îndeplini funcţia specifică legislatorului pozitiv”.
Se precizează că nu sunt caracteristice aceste omisiuni, ci încălcarea dispoziţiilor art. 108 alin. (3) din Constituţie, care impune legiuitorului să stabilească acele cazuri de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului. În loc de aceste reglementări, Legea privind responsabilitatea ministerială conţine prevederi referitoare la urmărirea penală a membrilor Guvernului, „la cererea Camerelor Parlamentului sau a Preşedintelui României, potrivit alin. (2) al art. 108, pentru care Adunarea Constituantă nu a impus adoptarea unei reglementări speciale. Or, reglementarea într-o lege emisă în temeiul alin. (3) al art. 108 din Constituţie a unor aspecte ce privesc alin. (1) şi (2) ale acestui articol şi nu a obiectului reglementării impus de alin. (3) reprezintă, evident, o încălcare incontestabilă a prevederilor acestui din urmă alineat”. Încălcarea dispoziţiilor alin. (3) al art. 108 din Constituţie rezultă şi din aceea că referirea la „pedepse” vizează numai răspunderea penală, pedeapsa fiind specifică acestei forme de răspundere, pe când referirea din acelaşi alineat citat la „cazurile de răspundere” are în vedere şi alte forme ale răspunderii ce nu sunt reglementate în lege, cu toate că dispoziţia „constituţională este în egală măsură imperativă şi deci a fost încălcată. Care vor fi formele şi modalităţile de răspundere este o altă problemă de competenţa exclusivă a legiuitorului. Nu se poate nega concepţia Constituţiei, potrivit căreia demnitatea publică de membru al Guvernului implică răspunderea specifică atributelor pe care acesta le are în guvernarea ţării”.
2. Cu privire la dispoziţiile art. 20 din lege, preşedintele Senatului consideră nejustificată în obiecţia deputaţilor, fiindcă exonerarea de răspundere a unui membru al Guvernului, care nu mai este în funcţiune, ar crea un privilegiu, ceea ce este contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Se menţionează că, în cadrul dezbaterilor Adunării Constituante, s-a respins Amendamentul la teza nr. 11 a cap. III, care urmărea tocmai o astfel de limitare. Concepţia Adunării Constituante „a fost aceea a unei răspunderi nelimitate în funcţie de data încetării calităţii de membru al Guvernului”. În final, preşedintele Senatului consideră că Legea privind responsabilitatea ministerială este neconstituţională şi că se impune ca, în temeiul art. 145 alin. (1) din Constituţie, să fie trimisă Parlamentului spre reexaminare.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciază că sesizările separate, ale grupului de senatori şi ale grupului de deputaţi, sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
1. Dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie nu se referă la cazurile de răspundere şi pedepsele „specifice” aplicabile membrilor Guvernului, deoarece termenul „specifice” nu este cuprins în textul constituţional, ci este „adăugat de autorii sesizării tocmai pentru a scoate în evidenţă necesitatea unor incriminări pornind de la concepţia greşită că incriminările existente în legea penală pentru faptele comise de funcţionarii publici nu ar acoperi şi faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor”. Cerinţa impusă de art. 108 alin. (3) din Constituţie este, în opinia exprimată de Guvern, acoperită de reglementarea cuprinsă prin art. 6 alin. (1), care prevede că intră sub incidenţa legii penale „faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni”. Se mai arată că proiectul legii, în prima sa formă, conţinea două infracţiuni, care au fost eliminate în urma discutării lui în şedinţa Guvernului din 18 decembrie 1997,
având în vedere şi Avizul nr. 441 din 5 iulie 1997 al Consiliului Legislativ, care, la pct. II.2, prevedea: „Faptele incriminate constituie forme de abuz în serviciu la care se referă art. 246-2481 din Codul penal [...]. În consecinţă, propunem fie reexaminarea pedepselor prevăzute în art. 5 alin. 1, fie eliminarea art. 5 în întregime, urmând ca cei vizaţi de proiect să răspundă penal în condiţiile şi cazurile prevăzute în Codul penal”. Luând în considerare aceste argumente, precum şi faptul c㠄regimul sancţionator cuprins în Codul penal se remarcă atât prin diversitate, cât şi prin posibilităţile de individualizare a pedepselor în funcţie de circumstanţele concrete, atenuante sau agravante, în care au fost săvârşite faptele, s-a apreciat că trimiterea la legea penală nu contravine dispoziţiilor art. 108 alin. (3) din Constituţie”. Evocându-se dezbaterile parlamentare ale legii criticate, se mai arată că autorii sesizării au invocat Legea asupra responsabilităţii ministeriale din anul 1879, care prin art. 2, 3 şi 4 reglementa unele fapte săvârşite de miniştri, care constituie infracţiuni, deşi Constantin Dissescu, în tratatul său „Drept constituţional” din anul 1915, arăta la pagina 836: „Legea aceasta specială n-a desfiinţat Codul penal. Tot ce prevede Codul penal a rămas în vigoare; s-a mai adăugat însă o altă serie de fapte pe care Codul penal nu le prevedea. Aşadar, dacă ministrul comite o infracţiune prevăzută de Codul penal dar neprevăzută de legea asupra responsabilităţii ministeriale, evident că ministrul trebuie pedepsit. [...] Art. 2, 3 şi 4 prevăd fapte speciale care atrag pedeapsa când au fost comise de un ministru; fapte, care sunt foarte generale şi cu toată pretenţiunea legiuitorului, el n-a articulat, n-a stabilit în destul elementele cerute; legiuitorul a lăsat loc la un drept de apreciere prea mare, la un adevărat arbitrar”. Deosebit de acestea, se consideră că faptele menţionate de autorii sesizărilor, „care se referă la sustragerea de la controlul parlamentar, refuzul de a prezenta Parlamentului sau comisiilor permanente ale acestuia informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul controlului parlamentar, nu ţin de răspunderea penală, ci mai curând de răspunderea politică a membrilor Guvernului, prevăzută la art. 108 alin. (1) din Constituţie”.
2. Cu privire la critica formulată în sesizarea grupului de senatori, potrivit căreia legea „se rezumă numai la problema răspunderii politice a membrilor Guvernului”, se precizează că legea criticată conţine reglementări privind răspunderea politică doar în art. 2 şi 3.
3. În punctul de vedere al Guvernului se mai consideră că este neîntemeiată şi sesizarea referitoare la dispoziţia art. 4 din lege, de trimitere la dreptul comun pentru celelalte forme ale răspunderii juridice, deoarece prevederile art. 108 alin. (3) din Constituţie se referă numai la răspunderea penală a membrilor Guvernului, iar nu şi la celelalte forme ale răspunderii juridice. Aceasta rezultă din conţinutul textului care se referă la „răspundere şi pedepsele aplicabile”.
4. În sfârşit, se mai arată că sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea art. 20 alin. (2) din Legea privind responsabilitatea ministerială este, de asemenea, neîntemeiată, întrucât nu este vorba „de extinderea unei imunităţi la alte persoane decât la cele la care se referă Constituţia, câtă vreme faptele au fost săvârşite în perioada cât aceştia au avut calitatea de membri ai Guvernului şi în legătură cu atribuţiile de serviciu”. Se apreciază că este eronat interpretat principiul egalităţii în faţa legii, prevăzut de art. 16 din Constituţie, contrar modului în care a statuat Curtea Constituţională în practica sa. În acest sens, este invocată Decizia nr.1/1994 a Plenului Curţii Constituţionale, în care s-a arătat că principiul egalităţii „nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite”.
Întrucât ambele sesizări privesc, în principal, dispoziţiile art. 6 din Legea privind responsabilitatea ministerială, dar şi alte critici vizând aspecte privitoare la fondul reglementării, Curtea a dispus conexarea Dosarului nr. 108A/1999, cuprinzând sesizarea celor 62 de deputaţi, la primul dosar format, privind sesizarea celor 83 de senatori, purtând nr. 106A/1999.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

examinând obiecţiile de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, punctele de vedere comunicate de preşedintele Camerei Deputaţilor, de preşedintele Senatului şi de Guvern, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii privind responsabilitatea ministerială, raportate la prevederile Constituţiei şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele: Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze obiecţiile de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, în conformitate cu art. 144 lit. a) din Constituţie şi cu art. 17 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, republicată.
I. În ambele sesizări se invocă motive de neconstituţionalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora: „Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.”
În sesizarea grupului de senatori se susţine, în esenţă, că Legea privind responsabilitatea ministerială se rezumă doar la răspunderea politică şi la procedura de urmărire penală şi de judecare a membrilor Guvernului, fără să cuprindă prevederi speciale în ceea ce priveşte cazurile de răspundere şi pedepsele specifice aplicabile acestora.
Dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) sunt considerate neconstituţionale, pentru că ele conţin prevederi cu caracter general privind aplicarea legii penale. Se consideră că se impuneau reglementarea incriminării unor infracţiuni „specifice” săvârşite de membrii Guvernului, precum şi sancţiunile corespunzătoare. De asemenea, se apreciază că nici art. 4 din Legea privind responsabilitatea ministerial㠄nu corespunde caracterului specific impus de dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie, pe care ar fi trebuit să îl îmbrace toate formele de răspundere juridică”. Ar fi trebuit să se reglementeze şi răspunderea juridică a membrilor Guvernului pentru prejudiciile cauzate statului prin săvârşirea de infracţiuni în exerciţiul funcţiei pe care o deţin, ca şi răspunderea lor faţă de persoanele fizice şi juridice pentru pagubele cauzate prin acte administrative ilegale ori prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri referitoare la un drept legitim.
În obiecţia de neconstituţionalitate a grupului de deputaţi se susţine că acelaşi text constituţional este încălcat de dispoziţiile alin. (1) al art. 6 din lege, întrucât miniştrii, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, pot săvârşi infracţiuni specifice, care nu se încadrează în prevederile dreptului comun şi, prin urmare, ele ar trebui să fie incriminate şi pedepsite printr-o lege specială.
A. În ceea ce priveşte constituţionalitatea art. 6 alin. (1) şi (2) din lege, Curtea reţine următoarele:
Art. 6 alin. (1) şi (2) al legii prevede: „(1) Intră sub incidenţa prezentei legi faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni.
(2) Pentru săvârşirea altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei lor, membrii Guvernului răspund potrivit dreptului comun.”
Examinând obiecţia referitoare la faptul că prevederile alin. (1) al art. 6 din lege sunt neconstituţionale, întrucât contravin dispoziţiilor art. 108 alin. (3) din Constituţie, prin aceea că nu cuprind prevederi speciale în ceea ce priveşte cazurile de răspundere şi pedepsele specifice aplicabile membrilor Guvernului, ci numai dispoziţii generale de trimitere la aplicarea prevederilor dreptului comun, ale Codului penal şi ale Codului de predură penală, Curtea observă că dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie permit legiuitorului să opteze asupra modului în care înţelege să reglementeze răspunderea penală. Acolo unde legiuitorul constituant a voit să creeze regimuri juridice derogatorii de la dreptul comun, au fost utilizate dispoziţii imperative.
Astfel, de exemplu, art. 45 alin.(1) referitor la protecţia copiilor şi a tinerilor prevede în mod expres că aceştia se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor. În cuprinsul art. 108 alin. (3) din Constituţie dispoziţia referitoare la obligaţia legiuitorului de a reglementa responsabilitatea ministerială nu are caracter imperativ, în sensul de a se stabili prin lege cazuri speciale de răspundere şi de pedepse aplicabile membrilor Guvernului.
Este dreptul Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, drept a cărui sorginte se află în art. 58 alin.(1) din Constituţie, fie să opteze pentru a institui infracţiuni speciale care să se refere la fapte penale săvârşite de membrii Guvernului, fie să se refere, prin norme de trimitere, la dispoziţii din legislaţia penală existentă, raportate la specificul funcţiei membrilor Guvernului. În legea criticată legiuitorul a optat, în ceea ce priveşte reglementarea cazurilor de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului, la soluţia trimiterii la legea penală, în general. Acest concept include, desigur, nu numai Codul penal şi Codul de procedură penală, ci şi întreaga legislaţie penală existentă în sistemul de drept.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 6 alin. (2), Curtea constată că acestea sunt în concordanţă cu prevederile constituţionale,
având în vedere că, potrivit art. 108 alin. (3) din Constituţie, Legea privind responsabilitatea ministerială prescrie o procedură specială pentru urmărirea penală şi judecarea membrilor Guvernului numai în ceea ce priveşte faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei. Dacă aceeaşi procedură specială s-ar aplica şi pentru faptele penale săvârşite de membrii Guvernului în afara exerciţiului funcţiei lor, s-ar încălca, în acest fel, dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
B. În ceea ce priveşte constituţionalitatea art. 4, Curtea reţine că acesta are următorul cuprins: „Pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde şi civil, contravenţional, disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun din aceste materii, în măsura în care prezenta lege nu cuprinde dispoziţii derogatorii.”
Aşa cum s-a arătat cu ocazia examinării constituţionalităţii dispoziţiilor art. 6 alin. (1), dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie nu sunt imperative în sensul stabilirii răspunderii penale speciale pentru membrii Guvernului, ci lasă la latitudinea legiuitorului să opteze fie pentru instituirea unor incriminări speciale, fie pentru trimiterea la dispoziţiile în materie din dreptul comun. De aceea, analizând dispoziţiile art. 4 din lege, prin raportare la prevederile art. 108 alin. (3) din legea fundamentală, se constată că cele dintâi sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale. Cu privire la celelalte forme de răspundere juridică a membrilor Guvernului, dispoziţiile art. 4 din lege fac, de asemenea, trimitere la dreptul comun.
Ţinând seama de cele expuse, rezultă că nu se poate reţine că Legea privind responsabilitatea ministerială este lacunară, fiind neconstituţională prin omisiunea reglementărilor speciale, pretins impuse de dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie.
II. Prin sesizarea grupului de deputaţi sunt criticate şi dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea privind responsabilitatea ministerială. Textul are următorul conţinut: „Punerea sub urmărire penală a foştilor membri ai Guvernului pentru infracţiunile săvârşite în exerciţiul funcţiei lor se face potrivit normelor de procedură din prezenta lege.”
a) Curtea constată că prin obiecţia formulată se afirmă că acest text legal reglementează imunitatea guvernamentală, care este mai extinsă decât cea parlamentară, întrucât imunitatea parlamentară se aplică numai atât timp cât parlamentarul se află în exerciţiul mandatului, pe când imunitatea guvernamentală se aplică şi foştilor membri ai Guvernului. Se apreciază că, astfel reglementată, imunitatea guvernamentală constituie un privilegiu interzis de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări.
Înainte de a examina fondul acestei critici, Curtea Constituţională observă că, în raţionamentul obiecţiei de neconstituţionalitate, afirmaţia potrivit căreia prin dispoziţia legală criticată s-a creat o imunitate guvernamentală reprezintă o premisă ce nu concordă cu dispoziţiile constituţionale. În realitate, imunitatea este o instituţie constituţională de protecţie a mandatului de senator sau de deputat, pe când, în privinţa mandatului de membru al Guvernului, Constituţia nu a instituit imunitatea, ci o altă măsură de protecţie, şi anume condiţionarea dreptului de a cere urmărirea lui penală pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei.
b) Curtea constată că dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea privind responsabilitatea ministerială instituie o măsură de protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale de ordin procedural, menite să ocrotească interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului. Această măsură de ocrotire a interesului public subzistă şi după încetarea mandatului membrilor Guvernului, aşa încât este evident că, în privinţa infracţiunilor comise în exerciţiul funcţiei, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea aceloraşi norme procedurale.
Este neîntemeiată susţinerea din sesizare, în sensul că această reglementare încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Aceste dispoziţii constituţionale se referă la un drept fundamental cetăţenesc, în timp ce procedura legală examinată reglementează punerea în mişcare a acţiunii penale, în vederea cercetării unei infracţiuni săvârşite de un fost membru al Guvernului în timpul exerciţiului mandatului. Deci acţiunea penală se pune în mişcare împotriva sa pentru faptele comise în calitate de înalt funcţionar public, iar nu în calitatea sa de simplu cetăţean. De aceea Curtea constată că principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, prevăzut la art. 16 din Constituţie, nu este aplicabil tezei cuprinse în norma juridică a cărei neconstituţionalitate se susţine.
Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispoziţiile art. 16 alin. (1), ale art. 58, 108, ale art. 144 lit. a) din Constituţie, precum şi prevederile art. 13 alin. (1) lit. A.a), ale art. 17, 18, ale art. 19 alin. (1) şi ale art. 20 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că prevederile art. 4, ale art. 6 alin. (1) şi (2) şi ale art. 20 alin. (2) din Legea privind responsabilitatea ministerială sunt constituţionale.
Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României.
Dezbaterea a avut loc la data de 16 iunie 1999 şi la ea au participat: Lucian Mihai, preşedinte, Costică Bulai, Constantin Doldur, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stângu, Florin Bucur Vasilescu şi Romul Petru Vonica, judecători.
Definitivă.

p. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent şef,
Claudia Miu

Bucureşti, 16 iunie 1999.
Nr. 93.

Miercuri, 23 septembrie 2026, 16:55

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.