DECIZIE nr.392 din 15 octombrie 1997
referitoare la constitutionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr.18/1991
Textul actului publicat în M.Of. nr. 299/4 noi. 1997

Curtea Constituţională a fost sesizată, la data de 24 septembrie 1997, de către 32 de senatori, respectiv de: Ion Iliescu, Ion Predescu, Nicolae Văcăroiu, Victor Apostolache, Doru Gaiţă, Marcu Burtea, Doru Laurian Bădulescu, Octav Cozmâncă, Viorel Ştefan, Rodica Stănoiu, Virgil Popescu, Octavian Opriş, Doru-Ioan Tărăcilă, Petre Ninosu, Virgil Popa, Marin Stelian, Ion Solcanu, Vasile Dobrescu, Costică Ciurtin, Augustin Crecan, Ioan Ardelean, Dan Mircea Popescu, Dumitru Badea, Florea Preda, Nicolae Pătru, Haralambie Cotarcea, Ion Mizina, Constantin Sava, Ilie Aurel Constantin, Gheorghe Bunduc, Mihai Matetovici şi Corneliu Vadim Tudor, asupra neconstituţionalităţii procedurii de adoptare în Senat a Legii pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, precum şi cu privire la neconstituţionalitatea unor texte din aceeaşi lege.
Sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 542A/1997.
În sesizare se apreciază că legea sus-menţionată este neconstituţională sub următoarele aspecte:
a) proiectul de lege a fost dezbătut pe articole în şedinţa Senatului din 14 iulie 1997, în sesiune extraordinară, iar votul final a fost amânat şi a avut loc la 16 septembrie 1997. Atât la dezbaterile din 14 iulie 1997, cât şi la votul din 16 septembrie 1997, grupurile parlamentare P.D.S.R., P.R.M. şi P.U.N.R. au părăsit sala de şedinţă şi nu au participat la lucrări.
Se susţine că au fost încălcate prevederile constituţionale referitoare la adoptarea acestei legi, deoarece art. I, cuprinzând rezolvările de fond ale legii, a fost dezbătut cu cvorum neconstituţional de şedinţă şi adoptat cu cvorum de vot pentru lege ordinară, deşi legea are un caracter organic. Se precizează că cvorumul de şedinţă este de 72 de senatori, iar cvorumul de vot este acelaşi. La şedinţa din 14 iulie 1997, se susţine în continuare, au fost prezenţi, pe cartele de vot, cel mult 71 de senatori, deşi prezenţi efectiv nu erau decât cel mult 59 de senatori. De asemenea, se arată că din stenograma oficială rezultă că în sală au fost prezenţi 66 de senatori şi, dintr-o greşeală, care a fost recunoscută, 4 senatori absenţi au fost consideraţi prezenţi.
Potrivit celor arătate, se menţionează că marea majoritate a textelor de la pct. 1 - 65 din alin. (1) au fost adoptate cu un număr de voturi „pentru” mai mic de 72, ca şi cum ar fi fost o lege ordinară, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 74 alin. (1) din Constituţie.
Se arată, de asemenea, că art. I, în totalitatea sa, a fost votat cu cvorumul de vot al unei legi ordinare. În acest sens, se arată că în stenogramă au fost consemnate obiecţiile senatorului Ilie Plătică Vidovici că, efectiv, în sală se aflau 53 de senatori, iar la vot apăreau constant între 59 şi 70 de voturi, fapt necontestat de nici un senator.
Art. 110 din Regulamentul Senatului preia întocmai textul art. 74 din Constituţie şi prevede amânarea şedinţei, dacă cvorumul de şedinţă de minimum 72 de senatori nu este realizat;
b) potrivit art. II, se respectă numai drepturile confirmate de „titlurile şi alte acte de proprietate eliberate”, ceea ce se susţine că ar însemna eliminarea celorlalte hotărâri ale comisiilor comunale şi judeţene date în aplicarea Legii nr. 18/1991, dacă nu au fost eliberate părţilor, compromiţându-se drepturile astfel consfinţite, mai ales că administraţia guvernamentală a dat dispoziţii de a se sista executarea Legii nr. 18/1991, tocmai cu scopul de a putea face să retroactiveze modificările preconizate.
În felul acesta, dispoziţiile art. II retroactivează şi vatămă interesele unui important număr de cetăţeni, încălcându-se astfel prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie privind neretroactivitatea legii;
c) art. III lit. c) este neconstituţional în ceea ce priveşte nulitatea actelor de reconstituire sau de constituire de drepturi pe terenuri din intravilan, revendicate de foştii proprietari. Se arată, în acest sens, că terenurile respective au fost atribuite valabil, în baza Legii nr. 18/1991, iar faptul că unii foşti proprietari le-au revendicat, atunci sau ulterior, nu are relevanţă, deoarece procesul de revendicare nu putea constitui temeiul legal de rezolvare a situaţiei terenurilor, fiind subiectiv, părtinitor şi discriminatoriu între cetăţeni şi cu efecte retroactive, pe criterii politice sau de clasă socială, ce favorizează nejustificat pe foştii proprietari aflaţi în diverse procese;
d) art. III lit. c), privitor la izlazurile comunale, este neconstituţional prin retroactivitatea textului, neţinând seama de modificările ulterioare ale situaţiei terenurilor.
Se susţine că şi lit. e) reflectă o reglementare retroactivă şi că, în totalitate, art. III este retroactiv;
e) art. I pct. 3, privind modificarea art. 9 din lege, face trimitere la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, normă care a fost desfiinţată prin acte normative ulterioare.
Modificarea art. 9 are ca scop retroactivitatea reglementării actuale, după 52 de ani.
Se consideră, în sesizare, că modificarea Legii fondului funciar este în fond o revizuire totală a legii, „iar revizuirea, fiind o retractare, este prin natura ei retroactivă”. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în privinţa nulităţilor instituite prin art. III, efectele nulităţilor fiind retroactive.
Prin sesizare se solicită, totodată, Curţii Constituţionale să examineze în întregime legea contestată şi să constate neconstituţionalitatea ei în întregime, ţinând seama şi de faptul că modificările aduse perturbă grav ordinea socială şi ordinea de drept în relaţiile de fond funciar şi creează o gravă dezordine în raporturile juridice constituite, prin caracterul retroactiv a numeroase dispoziţii modificatoare;
f) încălcarea art. 21 alin. (1) şi (2) şi a art. 15 alin. (2) din Constituţie prin abrogarea alin. (4)-(10) ale art. 11 din Legea nr. 18/1991, referitoare la căile de atac ierarhic superioare şi în justiţie, care constituie garanţii legale ale drepturilor cetăţenilor, dându-se o reglementare diferită pe fond şi pe proceduri prin cap. III1 şi art. 441-4415. Prin art. 4415 se instituie lex tertia pentru litigiile în curs de judecată, deoarece norme din noua reglementare sunt retroactive, în concurs cu reglementarea veche în procesele în curs de judecată.
Se apreciază că întreg art. III este o revizuire a concepţiei legii şi a mijloacelor realizării ei, a controlului judiciar ca garanţie a drepturilor cetăţenilor şi a accesului liber la justiţie;
g) abrogarea art. 33 alin. (1), text care prevede obligaţia de preluare a creditelor neachitate de cei cărora li s-au atribuit terenuri cu investiţii efectuate pe ele pentru plantaţii şi alte amenajări, se consideră că va conduce la o îmbogăţire fără justă cauză pentru dobânditori, constituind o discriminare pozitivă faţă de celelalte categorii şi având ca efect nerecuperarea investiţiilor efectuate şi neamortizate, precum şi modificarea retroactivă a raporturilor juridice constituite până la această dată, ceea ce contravine Constituţiei;
h) procedura de legiferare din Senat nu a respectat Regulamentul Senatului, deoarece dezbaterea proiectului nu a fost înscrisă în ordinea de zi, ci a fost propusă direct în sala de şedinţă. În consecinţă, se consideră că dreptul senatorului de a studia proiectele supuse dezbaterii fiind de ordin constituţional, modul de adoptare a legii a încălcat acest drept pentru senatorii din grupurile parlamentare din opoziţie.
Printr-o altă sesizare, înregistrată la 26 septembrie 1997, formulată de un grup de 56 de deputaţi, respectiv de: Miron Tudor Mitrea, Florian Bercea, Viorica Afrăsinei, Gheorghe Romeo Leonard Cazan, Victor Neagu, Alexandru Lăpuşan, Acsinte Gaspar, Niculae Napoleon Antonescu, Dumitru Buzatu, Neculai Grigoraş, Gheorghe Marin, Dumitru Popescu, Ion-Florentin Sandu, Adrian Croitoru, Traian Sabău, Petru Godja, Ecaterina Adronescu, Ionel Marineci, Petru Şerban Mihăilescu, Mihai Hlinschi, Marian Ianculescu, Gheorghe Ionescu, Mihai Nicolescu, Vasile Panteliuc, Alexandru Albu, Ion Pîrgaru, Radu Liviu Bara, Ioan Bivolaru, Dumitru Pâslaru, Petru Bejinariu, Virgil Popa, Marian Sârbu, Ioan Mircea Paşcu, Carmen Hunea, Victor Traian Mihu, Gheorghe Dragu, Constantin Teculescu, Mihai Ioan Popa, Dan Nica, Florin Georgescu, Ioan Iuliu Furo, Ilie Neacşu, Florea Buga, Ion Duţu, Ştefan Baban, Valeriu Tabără, Nicolae Octavian Dărămuş, Gheorghe Secară, Lazăr Lădariu, Nicolae Ionescu, Mitzura-Domnica Arghezi, Marţian Dan, Petre Ţurlea, Mitică Bălăeţ, Sever Meşca, Nicolae Bud, Curtea Constituţională a fost sesizată cu privire la aceeaşi lege, invocându-se neconstituţionalitatea următoarelor texte:
a) art. 22 alin. (3) - poziţia 12 - exclude de la constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate persoanele cărora li s-a atribuit teren agricol ca lot de folosinţă, potrivit art. 4 din Decretul-lege nr.42/1990, cu excepţia celor strămutate, pentru realizarea unor investiţii de interes local sau de utilitate publică.
Textul - se arată - face o discriminare între beneficiarii lotului dat în folosinţă, deşi au acelaşi regim juridic de atribuire, considerându-se că situaţiile fiind identice, nu este posibil un tratament diferit. De asemenea, se arată că textul nu rezolvă situaţia celor care au primit în folosinţă loturi, sub aspectul regimului pe care acestea ar urma să îl aibă, şi că s-au încălcat astfel Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice şi art. 20 din Constituţia României;
b) prin art. 26 alin. (5) - poziţia 17 - societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură sunt desfiinţate de drept, în cazul în care membrii şi conducerea acestor societăţi nu îndeplinesc procedurile prevăzute de alin. (1)-(3).
Se încalcă astfel - susţin autorii sesizării - dispoziţiile constituţionale cu privire la dreptul de asociere liberă a cetăţeanului, inviolabilitatea proprietăţii private, precum şi normele de drept care stabilesc modurile de dizolvare şi de lichidare a societăţilor agricole (art. 64 din Legea nr. 36/1991), care sunt limitative;
c) art. 411 (poziţia 31) vizează recunoaşterea fostelor composesorate fără a le asigura un contur juridic suficient de riguros, ceea ce este de natură să ducă la interpretări diferite.
Se susţine că nu este clar dacă reconstituirea composesoratelor şi a obştilor se face în raport cu fostele colectivităţi locale şi chiar cu foştii membri ai acestora sau moştenitorii lor, ori dacă aceste instituţii se raportează la actualele colectivităţi locale.
De asemenea, se observă că în privinţa proprietăţii funciare devălmaşe, exploatată în cadrul obştilor şi composesoratelor, nu există cotă indiviză a terenului pentru fiecare membru al comunităţii respective şi nici un alt drept transmisibil pe cale succesorală, cu atât mai puţin prin acte între vii. Este vorba de accesul la uzul acestei proprietăţi în virtutea calităţii de membru al comunităţii respective. În acest context se consideră că ar trebui văzut în ce măsură moştenitorii foştilor membri ai colectivităţilor locale, care, în prezent, locuiesc în alte zone ale ţării, pot justifica un interes pentru o astfel de vocaţie.
Se susţine că prin reglementarea propusă se încalcă dreptul de proprietate al colectivităţii respective, soluţia propusă putând da naştere la disensiuni în interiorul acesteia.
Sesizarea grupului de deputaţi formează obiectul Dosarului nr. 543A/1997.
Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţiile de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate, arătând, în esenţă, următoarele:

1. Cu privire la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, datorată unor aspecte procedurale, se apreciază că critica nu poate fi primită, deoarece prevederile art. 74 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, au fost respectate în şedinţa din 16 septembrie 1997, în care legea a fost supusă adoptării Senatului. La această şedinţă au votat în favoarea legii 81 de senatori, unul s-a abţinut şi unul a votat împotrivă, ceea ce ne indică faptul că legea a fost adoptată cu majoritatea cerută de art. 74 din Constituţie pentru adoptarea legilor organice. Autorii sesizării susţin că această majoritate ar fi trebuit realizată şi în şedinţele anterioare ale Senatului, când au fost dezbătute şi aprobate cele 65 de puncte ale art. I al proiectului de lege. O asemenea exigenţă nu are reazem constituţional, deoarece legea fundamentală cere o majoritate absolută de voturi doar la adoptarea legii organice, deci la votul final asupra acesteia. Totuşi, în privinţa cvorumului se consideră că la adoptarea pe articole a Legii pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, acesta a fost întrunit, aşa cum rezultă din stenograma şedinţei din 14 iulie 1997. În această şedinţă s-au făcut două apeluri nominale, la care au răspuns 109 senatori, respectiv 72 de senatori (aşa cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 144 din 30 iulie 1997, pag. 9 şi 17). Se menţionează că unii senatori, deşi au fost prezenţi la lucrări, nu şi-au manifestat votul la fiecare text, atitudinea lor fiind considerată abţinere. În aceste condiţii, Legea pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 a fost adoptată cu respectarea prevederilor constituţionale.

2. Cu privire la neconstituţionalitatea art. II din lege, se apreciază că cele susţinute de autorii sesizării nu au un temei constituţional ori legal. Astfel, art. II din noua reglementare stabileşte că dispoziţiile modificatoare sau de completare ori abrogare ale legii nu aduc atingere în nici un caz titlurilor şi altor acte de proprietate eliberate, cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, la data întocmirii lor. Ca atare, dispoziţiile art. II din lege nu numai că nu afectează titlurile şi actele de proprietate obţinute în mod legal, dar subliniază o dată în plus neretroactivitatea legii. În aceste condiţii, art. II din lege este considerat a fi constituţional.

3. Prevederile art. III lit. c) se apreciază a fi constituţionale, deoarece nulitatea actelor de constituire sau de reconstituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităţilor, pe terenuri revendicate de proprietari nu operează în virtutea prevederilor acestei legi, ci, potrivit dispoziţiilor art. III alin. (1), partea introductivă, în baza dispoziţiilor legislaţiei civile aplicabile la data încheierii actului juridic.
De altfel, potrivit art. 24 din legea în vigoare, foştii proprietari au redevenit de drept proprietari asupra terenurilor pe care le-au avut şi care au fost atribuite ca loturi în folosinţă altor persoane, cu excepţiile prevăzute la art. 23. În felul acesta legea nu are caracter retroactiv.

4. Cu privire la neconstituţionalitatea art. III lit. c), referitor la izlazurile comunale, critica formulată de senatori este apreciată ca fiind neîntemeiată, deoarece art. III lit. c) nu se referă la izlazuri, eventual putându-se avea în vedere prevederea de la lit. d). Şi în acest caz se arată că prevederea nu este retroactivă, ci de aplicare a dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii actului juridic. În plus, se menţionează că, potrivit art. 32 din legea în vigoare, aceste terenuri au trecut în proprietatea privată a comunelor, oraşelor sau, după caz, a municipiilor, putând fi folosite numai ca păşuni comunale şi pentru producerea de furaje şi seminţe pentru culturi furajere.

5. Cu privire la neconstituţionalitatea art. I pct. 3 privind modificarea art. 9 din lege, pe motiv că acesta contravine legii fundamentale prin faptul că face referire la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, normă care nu mai există, ceea ce face textul retroactiv, se arată că autorii sesizării confundă retroactivitatea legii cu o dispoziţie a acesteia, care, în loc să instituie un nou plafon de suprafaţă deţinută în proprietate, se raportează la unul stabilit anterior. În aceste condiţii raportarea la Legea nr. 187/1945 este de ordin istoric şi nu repune în vigoare acest text.

6. Cu privire la neconstituţionalitatea abrogării alin. (4)-(10) ale art. 11 din Legea nr. 18/1991, se arată că, faţă de susţinerile autorilor sesizării, înlocuirea unor proceduri judiciare sau extrajudiciare cu altele este o facultate pe deplin constituţională a legiuitorului. În cazul de faţă, legiuitorul a considerat că procedurile instituite prin art. 11 alin. (4)-(10) nu au dat rezultatele scontate, ba, mai mult, au blocat procesul de aplicare a legii. Pentru a ieşi din acest impas, legiuitorul a instituit noi proceduri tocmai pentru a garanta petenţilor exercitarea drepturilor pe care le au. Totodată, se arată că noile proceduri sunt mai elaborate şi mai bine conturate din punct de vedere juridic, ceea ce nu constituie o lex tertia şi nu afectează constituţionalitatea textului noii legi.

7. Cu privire la neconstituţionalitatea abrogării art. 33 alin. (1), se arată că abrogarea obligaţiei de preluare a creditelor neachitate este o măsură de echitate, deoarece legiuitorul, prin alte legi, a iertat de datoriile faţă de stat chiar fostele cooperative agricole de producţie. Astfel nu se creează nici o discriminare pozitivă, deoarece nici alţi beneficiari de terenuri nu sunt chemaţi să plătească datoriile celor în drepturile cărora se subrogă. Nici în acest caz nu se poate vorbi de retroactivitate, deoarece legea îi vizează numai pe cei care au astfel de datorii după intrarea ei în vigoare. Pe de altă parte, aceşti proprietari au fost deposedaţi de aceste terenuri zeci de ani, ceea ce le-ar da dreptul să ceară despăgubiri pentru exploatarea lor. Ca atare, se consideră că abrogarea art. 33 alin. (1) nu aduce nici o atingere legii fundamentale.

8. Cu privire la nerespectarea Regulamentului Senatului, în procesul de adoptare a legii, se susţine că un astfel de control excede prerogativelor Curţii Constituţionale, competenţele sale vizând doar controlul constituţionalităţii Regulamentului Senatului.

9. Cu privire la neconstituţionalitatea art. 22 alin. (2), text nou introdus în lege, a cărui neconstituţionalitate a fost invocată de grupul de deputaţi, critica este considerată neîntemeiată, deoarece, prin noua reglementare introdusă în Legea nr. 18/1991, nu se creează nici o discriminare între cele două categorii de beneficiari, ci, dimpotrivă, se repară o inechitate instaurată prin forma iniţială a Legii nr. 18/1991. În privinţa terenurilor din intravilan, chiar legea veche a consacrat dreptul foştilor proprietari de a li se restabili dreptul de proprietate asupra terenurilor atribuite ca loturi în folosinţă [art. 24 alin. (1) din Legea nr. 18/1991], cu excepţia terenurilor care au fost atribuite pentru construcţia de locuinţe şi anexe gospodăreşti (art. 23 din Legea nr. 18/1991). Prin noua lege se dă o reglementare mai clară, stabilindu-se pentru viitor o excepţie, care îi vizează pe cei strămutaţi pentru realizarea unor investiţii de interes local sau de utilitate publică şi care astfel rămân în posesia actualelor terenuri. Exceptarea acestor persoane se justifică în baza faptului că ele au fost lipsite o dată de dreptul de proprietate asupra unor terenuri similare, situate în intravilan în continuarea grădinii sau în extravilan, iar o nouă dislocare a gospodăriilor întemeiate ar avea consecinţe deosebit de grave asupra acestora. Legea nouă nu face decât să nuanţeze cele două ipoteze: când se reconstituie dreptul de proprietate pe vechile amplasamente şi când se reconstituie acest drept pe alte perimetre.
În aceste condiţii nu se creează o discriminare între cele două categorii de beneficiari, ci se exceptează de la regula generală persoanele strămutate, excepţie care se înscrie în limitele admise de Constituţia României, pentru procesul de legiferare.
Se menţionează, de asemenea, că, în cazul în care beneficiarii prevederilor Decretului-lege nr.42/1990 au fost proprietarii lotului primit în folosinţă, dispoziţiile art. 22 alin. (3) nu se aplică, acestora urmând să le fie reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului respectiv.
Pe cale de consecinţă, se apreciază că prevederile alin. (3) al art. 22 sunt în concordanţă cu pactele internaţionale privitoare la drepturile omului şi cu prevederile art. 20 din Constituţia României.

10. Cu privire la neconstituţionalitatea alin. (5) al art. 26, atacat, de asemenea, de către grupul de deputaţi, se arată că desfiinţarea de drept a societăţilor agricole este o măsură legală pe care legiuitorul o poate lua în cazul în care o persoană juridică nu respectă prevederile legale în baza cărora este organizată şi funcţionează. În cazul de faţă, legiuitorul a utilizat sintagma „desfiinţate de drept” cu sensul de „dizolvare de drept”, modalitate de încetare a activităţii unei persoane juridice, reglementată de art. 45 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice. În ceea ce priveşte motivul dizolvării de drept a asociaţiei agricole, se înţelege că legiuitorul a avut în vedere o faptă imputabilă asociaţiei agricole. În acest sens, art. 35 alin. 3 din Decretul nr.31/1954 precizează că faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor, dispoziţie care a fost avută în vedere de legiuitor la modificarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 18/1991. Pe de altă parte, există o strânsă corelaţie între aportul fiecărui membru şi patrimoniul asociaţiei agricole. Din această legătură decurge sancţiunea finală, pentru că faptele imputabile membrilor se repercutează asupra existenţei societăţii. De altfel, toţi cei care au beneficiat de prevederile legii au obligaţia să declare, în mod corect, suprafeţele pe care le aduc în asociaţie.
Neexecutarea acestei obligaţii este culpabilă. Mai mult, potrivit art. 87 alin. (1) din noua lege, ocuparea în întregime sau în parte a terenurilor de orice fel, înfiinţarea sau mutarea semnelor de hotar şi a reperelor de marcare, fără aprobarea primită în condiţiile legii, sau refuzul de a elibera terenul astfel ocupat fără drept constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Scopul acestor reglementări, corelate cu obligaţia generală a tuturor deţinătorilor agricoli de a declara, într-un temen limitat, toate suprafeţele deţinute, este acela de a identifica terenurile ocupate abuziv de asociaţiile constituite, situaţii foarte frecvente în prezent în ţară. În consecinţă, prevederile art. 26 alin. (5) din lege sunt considerate a fi constituţionale.

11. Cu privire la art. 411, a cărui neconstituţionalitate a fost invocată de către grupul de deputaţi, se apreciază critica adusă textului ca fiind neîntemeiată, deoarece, prin lege, care dezvoltă norma constituţională, se stabilesc condiţiile concrete ale dobândirii, existenţei şi exercitării dreptului de proprietate, adică limitele şi conţinutul dreptului, conferite prin legea dezvoltătoare. Instituţia juridică a composesoratelor a fost creată printr-o succesiune de acte normative (unele cu caracter general, altele cu caracter particular) şi ele au fost considerate ca titulare ale drepturilor asupra terenurilor, nu numai prin intabulările în cartea funciară (în sistemul de carte funciară), dar şi în legea din anul 1923 pentru extinderea aplicaţiunii dispoziţiilor Codului silvic din anul 1910, precum şi în Regulamentul de administraţie publică, care detaliază prevederile acestei legi. Nu există nici o contradicţie între drepturile conferite unor colectivităţi locale şi, separat, cele conferite composesoratelor prin legea actuală modificatoare, iar reglementarea completă sau incompletă a unei instituţii juridice nu poate constitui temei de neconstituţionalitate. Dimpotrivă, dacă nu s-ar recunoaşte composesoratelor dreptul de reconstituire, abia atunci s-ar crea o discriminare negativă.
Se arată că legea actuală va fi urmată de alte reglementări care vor dezvolta problematica în discuţie.
În punctul de vedere al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului se susţin următoarele:

1. Criticile aduse art. 22 alin. (3) sunt nefondate, deoarece „ţin de fondul juridic al reglementărilor în domeniu”, fiind o problemă de reglementare internă, care nu intră în competiţie cu prevederile pactelor şi tratatelor internaţionale la care România este parte.

2. Legea având caracter organic, cvorumul necesar constă în majoritatea celor care compun Senatul (143), iar în şedinţa din 16 septembrie 1997 s-au înregistrat 81 de voturi în favoare, 1 vot împotrivă şi o abţinere. Astfel legea a fost în mod regulat votată.

3. Se consideră, de asemenea, că nu este fondată nici susţinerea potrivit căreia a fost încălcat Regulamentul Senatului, deoarece în şedinţa din 16 septembrie 1997 legea nu a figurat pe ordinea de zi, fiind înscrisă pe ordinea de zi a şedinţei din 15 iulie 1997, rămânând de efectuat doar votul final.
În ceea ce priveşte multiplele susţineri că diverse texte ar fi retroactive, se arată că legea are acţiune numai în viitor, respectându-se art. 15 alin. (2) din Constituţie.

4. Se consideră a fi nefondate şi criticile aduse prevederilor art. 25 alin. (5), întrucât privesc probleme de fond, iar nu de ordin constituţional.

5. Cu privire la art. 411 din lege se arată că este, de asemenea, nefondată sesizarea grupului de deputaţi.
Textul priveşte persoanele - foştii composesori sau moştenitorii acestora - care îşi pot dovedi dreptul de proprietate. Nu există nici o referire în text la sintagma „cotă indiviză”, susţinerea fiind de natură să producă confuzii.
Guvernul apreciază, în punctul său de vedere, că dispoziţiile atacate sunt constituţionale şi deci obiecţiile formulate în cele două sesizări sunt neîntemeiate pentru următoarele motive:

1. Critica referitoare la respectarea procedurii de adoptare a legii este apreciată ca fiind neîntemeiată, deoarece legea în discuţie nu conţine o reglementare privind regimul general al proprietăţii, fiind o lege ordinară, iar cvorumul cerut de art. 72 alin. (2) din Constituţie a fost respectat.

2. Cât priveşte art. II din lege, se arată că textul are în vedere atât titlurile de proprietate eliberate, cât şi orice acte de proprietate, prin care se înţelege atât hotărârile comisiei judeţene prin care s-a confirmat constituirea şi reconstituirea dreptului de proprietate în suprafaţă anume determinată, precum şi procesele-verbale de punere în posesie şi hotărârile judecătoreşti definitive.
Textul trebuie corelat cu dispoziţiile art. IV alin. (1), prin care se repun în termen şi cei care nu au depus cereri ori acestea s-au pierdut sau cu privire la care nu s-a primit răspuns, astfel încât legiuitorul nu numai că nu a adus atingere dreptului de proprietate constituit sau reconstituit ori restituit, ci, dimpotrivă, a luat măsuri de protecţie a persoanelor care, din motive imputabile sau neimputabile lor, nu au beneficiat de dispoziţiile Legii nr. 18/1991.

3. Cu privire la art. III lit. c) se arată, de asemenea, că obiecţia este neîntemeiată, întrucât actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităţilor, în măsura în care făceau obiectul unei revendicări la data emiterii lor, erau viciate chiar în acel moment, obiectul lor fiind, datorită caracterului litigios, ilicit; asemenea terenuri nu erau în fapt în circuitul civil, astfel încât soluţia legislativă se impune în baza principiilor de drept, generale.

4. Referitor la art. III lit. d) [şi nu lit c), cum greşit se susţine în sesizare], se precizează că terenurile provenite din fostele izlazuri comunale trec în proprietatea privată a comunelor, oraşelor sau municipiilor potrivit art. 32 şi 40 din Legea nr. 18/1991. Acestea nu puteau face obiectul constituirii dreptului de proprietate, deoarece aveau titular.
Astfel, ele erau lovite de nulitate de la emitere, prevederea legală neavând deci efect retroactiv.
Nici dispoziţiile art. III lit. e) nu se consideră că pot fi privite ca retroactive, întrucât Legea nr. 18/1991 stabilea că numai în localităţile cu excedent de suprafaţă agricolă se poate face constituirea, deci nu şi în localităţile în care s-a aplicat cota de reducere prevăzută de lege. O asemenea constituire era ilegală şi, în consecinţă, actul respectiv era lovit de nulitate absolută.
Toate cazurile de nulitate prevăzute la art. III alin. (1) sunt justificate prin aceea că actele vizate au fost întocmite cu încălcarea Legii nr. 18/1991, ceea ce conduce la nulitate.
Se consideră că este greşită teza potrivit căreia modificarea unei legi, fiind o măsură de retractare, este retroactivă.

5. Trimiterea la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, în art. I pct. 3 privind modificarea art. 9 al Legii nr. 18/1991, are rolul de a determina limitele măsurilor reparatorii prin indicarea suprafeţei maxime care poate face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate potrivit legii modificatoare. Prin urmare, noua reglementare nu repune în vigoare Legea nr. 187/1945, astfel încât critica formulată este neîntemeiată.

6. Înlocuirea unei proceduri cu alta nu poate fi considerată ca o încălcare a dreptului cetăţeanului de a se adresa justiţiei. O astfel de înlocuire nu contravine nici unui text constituţional. Noile dispoziţii procedurale sunt de imediată aplicare pentru litigiile care se vor ivi după intrarea în vigoare a legii, iar litigiile în curs se vor judeca în continuare de către instanţele judecătoreşti, deci nu este vorba despre retroactivitate. Sintagma „ţinând însă seama, când este cazul, şi de dispoziţiile prezentei legi” are rolul de a atrage atenţia pentru a nu se face aplicarea noilor dispoziţii atunci când s-ar aprecia că sunt retroactive.

7. Prin abrogarea art. 33 alin. (1) s-a urmărit iertarea de datorii a unei categorii de debitori aflate într-o situaţie specială, pe care o face statul în calitate de creditor. Este o chestiune de apreciere politico-economică, ceea ce nu creează o discriminare pozitivă. Nu se poate susţine că dispoziţia retroactivează, căci raporturile juridice, cărora li se aplică legea nouă, erau în desfăşurare, facta pendentia.

8. Faptul că dezbaterea proiectului nu a fost înscrisă pe ordinea de zi, ci propusă direct în şedinţă, nu are relevanţă din punct de vedere al constituţionalităţii. Presupusa neconstituţionalitate este explicată prin încălcarea unor dispoziţii din Regulamentul Senatului, ceea ce nu constituie un motiv de neconstituţionalitate.

9. Excluderea de la reconstituire sau de la constituire a dreptului de proprietate al persoanei căreia i s-a atribuit lotul de folosinţă, potrivit prevederilor art. 4 din Decretul-lege nr.42/1990, este justificată, deoarece nu este obligatoriu ca un drept de folosinţă existent să fie transformat într-un drept de proprietate. Excepţia de la această regulă este justificată de situaţia specială a celor strămutaţi, precum şi de aceea că este legată de realizarea unor investiţii de interes local sau de utilitate publică. Este de principiu că o regulă încetează în momentul când raţiunea ei dispare, ceea ce se întâmplă şi în cazul existenţei sau apariţiei unor situaţii speciale, cum sunt cele arătate. Nimic nu împiedică în drept ca o regulă să primească şi excepţii.
Legea în discuţie nu creează în mod necesar drepturi noi şi mai ales nu are în vedere pe toţi cetăţenii, ci numai o anumită categorie, obiectul său fiind stabilirea unor măsuri reparatorii.

10. Dispoziţiile alin. (5) al art. 26 nu încalcă nici o prevedere constituţională cu privire la dreptul de asociere liberă a cetăţenilor şi la inviolabilitatea proprietăţii private şi nici cu privire la normele de drept care stabilesc cazurile de dizolvare şi lichidare a societăţilor agricole prevăzute în art. 64 din Legea nr. 36/1991.
Legea pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 poate să stabilească şi a stabilit condiţii şi obligaţii noi în vederea eliberării titlurilor de proprietate şi pentru societăţile agricole şi pentru alte forme de asociere în agricultură, în măsura în care aceste titluri de proprietate nu au fost încă eliberate. Asemenea dispoziţii noi nu sunt deci retroactive. Nu se pune în nici un mod în discuţie dreptul de asociere liberă a cetăţenilor şi inviolabilitatea proprietăţii private.
Cât priveşte sancţiunea desfiinţării de drept a societăţilor agricole în cazul încălcării obligaţiilor stabilite prin textul în cauză, se consideră că o lege nouă poate adăuga şi un asemenea nou caz de dizolvare a societăţilor agricole, fiind de principiu că o lege nouă poate modifica şi completa o lege anterioară în aceeaşi materie.

11. Prin dispoziţiile art. 411 din lege nu s-a urmărit reînfiinţarea fostelor composesorate sau a obştilor şi deci nici conturarea regimului juridic al acestora, ci doar inventarierea cererilor foştilor composesori sau, după caz, ale moştenitorilor acestora, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prevăzute la art. 41, pe baza actelor ce atestă această calitate şi în limitele suprafeţelor prevăzute în acele acte. Legea vizează şi pe foştii moşneni sau răzeşi în cadrul obştilor nedivizate. Se apreciază că este vorba de o procedură prealabilă, cu caracter administrativ.
Întrucât cele două sesizări privesc neconstituţionalitatea aceleiaşi legi, s-a decis conexarea lor.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

ţinând seama de sesizările de neconstituţionalitate formulate, de punctele de vedere comunicate, de raportul întocmit de judecătorul-raportor, precum şi de concordanţa dintre textele legale ce fac obiectul sesizărilor şi dispoziţiile constituţionale, reţine următoarele:

În temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională constată că este competentă să soluţioneze sesizările care s-au înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

1. Cu privire la adoptarea legii
În sesizarea grupului de senatori se susţine că legea care face obiectul acestei sesizări a fost votată de Senat cu încălcarea prevederilor constituţionale referitoare la adoptarea legilor organice. În acest sens, se arată că atât la dezbaterea pe articole, cât şi la votul final al legii, majoritatea necesară de 72 de senatori nu a fost întrunită.
Potrivit stenogramei şedinţei Senatului din 16 septembrie 1997, proiectul a fost adoptat cu o majoritate de 81 de voturi pentru, 1 vot împotrivă şi o abţinere. Rezultă că noua reglementare, care constituie o lege organică, a fost adoptată cu majoritatea cerută de art. 74 alin. (1) din Constituţie.
Teza potrivit căreia această majoritate era necesară şi la discutarea pe articole a proiectului de lege nu este o problemă de constituţionalitate, întrucât art. 74 alin. (1) din Constituţie se referă exclusiv la adoptarea legilor, deci la votul exprimat asupra ansamblului reglementării. În sensul celor arătate sunt şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 73/1995 şi nr. 122/1996, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.177 din 8 august 1995 şi, respectiv, nr. 265 din 28 octombrie 1996.
În sesizare s-au mai formulat o serie de critici privitoare la modul de interpretare şi de aplicare a Regulamentului Senatului, dar care nu se referă la aspecte de ordin constituţional. Astfel cum rezultă din Decizia Curţii Constituţionale nr. 68/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.12 din 19 ianuarie 1994, Curtea Constituţională nu este competentă să examineze actele de aplicare a regulamentelor parlamentare. Autorii sesizării invocă faptul că, deoarece grupurile parlamentare din care fac parte „au părăsit sala de şedinţă şi nu au participat la dezbateri şi nici la votul pe articole, ca şi la cel final”, au fost privaţi de posibilitatea participării la dezbaterea şi adoptarea legii. Curtea consideră că, în cazul de faţă, această opţiune politică nu a avut consecinţe de ordin constituţional.

2. Cu privire la controlul constituţionalităţii legii în ansamblul ei
În sesizarea grupului de senatori se solicită Curţii Constituţionale să examineze în întregime legea contestată şi să constate neconstituţionalitatea acesteia, ţinând seama de faptul că modificările perturbă grav ordinea socială şi ordinea de drept în relaţiile de fond funciar şi creează o gravă dezordine în raporturile juridice, datorită caracterului retroactiv al unor prevederi.
Obiecţia priveşte, în fond, o problemă de politică legislativă. Legiuitorul - Parlamentul - dezbate proiectele de legi ţinând seama de toate circumstanţele în care intervine reglementarea şi de toate consecinţele, eventual, disfuncţiile ei. De aceea Parlamentul este suveran în stabilirea politicii legislative şi acest aspect nu intră în sfera controlului de constituţionalitate.
Orice lege este în fond un experiment social, care, în caz de nereuşită sau de schimbare a voinţei politice, poate fi remediat de legiuitor prin modificarea reglementării.
Totodată, în sesizare se cere Curţii să analizeze constituţionalitatea noii reglementări în ansamblul ei, fără însă a se invoca o prevedere constituţională şi nici un alt motiv de ordin juridic în justificarea acestei solicitări, încălcându-se astfel prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora orice sesizare trebuie motivată.
Textul fiind imperativ, încălcarea prevederilor sale are drept consecinţă imposibilitatea exercitării controlului, Curtea neputându-se substitui autorilor sesizării în ce priveşte invocarea unui motiv de neconstituţionalitate. În acest sens este şi practica jurisdicţională a Curţii, aşa cum rezultă din Decizia nr.338/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.163 din 21 iulie 1997.
În ceea ce priveşte caracterizarea noii reglementări ca fiind o retractare cu efecte retroactive a reglementării anterioare, nici normele metodologice de tehnică legislativă aflate în vigoare şi nici, în general, legistica formală nu cunosc instituţia „retractării”. Aşa-numita „retractare” a legii sugerează că legiuitorul ar fi renunţat la o anumită reglementare.
Instituţiile consacrate în legistica formală, care ar putea fi aplicabile într-o asemenea situaţie, sunt numai abrogarea şi modificarea. Potrivit principiului neretroactivităţii legii, acestea produc efecte numai pentru viitor.

3. Cu privire la controlul constituţionalităţii textelor din lege ce au format obiectul sesizărilor

A. Referitor la sesizarea grupului de senatori
Obiecţia de neconstituţionalitate privind art. II din legea atacată este nefondată. Art. II din lege prevede c㠄dispoziţiile modificatoare sau de completare ori de abrogare ale prezentei legi nu aduc atingere în nici un fel titlurilor şi altor acte de proprietate, eliberate cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, la data întocmirii lor”.
În sesizare se susţine că, dacă titlurile nu au fost eliberate părţilor, ele nu se mai respectă, compromiţându-se, datorită efectului retroactiv, drepturile cetăţenilor.
Prevederea legală ce face obiectul sesizării vizează evident negotium juris, iar nu instrumentul probator care poartă denumirea „titlu de proprietate”.
Formularea folosită de legiuitor „titlurilor şi altor acte de proprietate eliberate” este foarte largă, cuprinzând nu numai titlurile propriu-zise, ci orice document: hotărârile comisiei judeţene, procesele-verbale de punere în posesie, hotărârile judecătoreşti etc., deci întreaga arie de înscrisuri oficiale ce ar putea constata calitatea de proprietar.
Scopul legii este deci respectarea dreptului persoanelor care au beneficiat, în mod legal, de prevederile Legii nr. 18/1991, nicidecum compromiterea acestor drepturi.
Folosirea cuvântului „eliberate” ar putea, însă, în context, evoca numai simpla înmânare a documentelor, iar nu operaţiunea juridică în sine.
Curtea consideră, de aceea, că textul în discuţie este constituţional numai în măsura în care prin expresia „act eliberat” se înţelege actul de constatare a existenţei dreptului de proprietate, emis în condiţiile legii.
Obiecţia de neconstituţionalitate privind art. III lit. c) din lege este şi ea nefondată. Art. III lit. c) prevede că sunt lovite de nulitate actele de reconstituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităţilor, pe terenurile revendicate de foştii proprietari, cu excepţia celor atribuite conform art. 23 din lege.
În sesizare se susţine că aceste terenuri au fost atribuite în mod legal, iar procesul de revendicare nu putea constitui criteriul legal de rezolvare a situaţiei terenurilor, fiind subiectiv, părtinitor şi discriminatoriu şi creând efecte retroactive pe criterii politice.
Prevederile art. III lit. c) nu fac însă decât să constate o nulitate ce rezultă din caracterul imperativ al reglementării anterioare, întrucât un teren revendicat, potrivit legii, nu putea fi atribuit cu încălcarea drepturilor adevăratului proprietar.
Art. III lit. d) din lege [iar nu lit. c), cum se menţionează în sesizare] loveşte cu nulitate actele de constituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole constituite ca izlaz comunal. În sesizare se susţine că dispoziţia este retroactivă, deoarece nu ţine seama de modificarea destinaţiei terenurilor respective, ci are în vedere doar destinaţia pe care au avut-o înainte de instaurarea regimului totalitar.
Se reţine însă că art. 32 din Legea nr. 18/1991 prevede că terenurile provenite din fostele izlazuri comunale pajişti şi arabil -, care s-au aflat în folosinţa cooperativelor agricole de producţie, trec în proprietatea privată a comunelor, oraşelor şi municipiilor şi în administrarea primăriilor, urmând a fi folosite ca păşuni comunale şi pentru producerea de furaje şi seminţe pentru culturi furajere. În consecinţă, terenurile respective nu puteau fi atribuite în proprietatea unor persoane fizice sau juridice, întrucât aceasta ar fi însemnat încălcarea destinaţiei lor legale, stabilită în mod imperativ. De aceea nulitatea prevăzută de art. III lit. d), ca şi în ipoteza anterioară, era preexistentă.
În aceiaşi termeni se pune problema şi în cazul nulităţii prevăzute în art. III lit. e), întrucât, potrivit art. 20 din Legea nr. 18/1991, nu se puteau atribui terenuri în localităţile cu excedent de suprafaţă agricolă şi cu deficit de forţă de muncă, în condiţiile în care nu s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea foştilor proprietari, termenul „excedent” presupunând ca drepturile acestora să fi fost respectate.
În art. I pct. 3 privind modificarea art. 9 din lege se face trimitere la prevederile Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare.
În sesizare se susţine că o trimitere la o lege abrogată este ilegală.
Legistica formală, analizând procedeul trimiterii de la un text de lege la un altul care face parte dintr-o altă lege, include procedeul trimiterii la o lege abrogată în categoria tehnicilor legislative care au ca scop economia de mijloace.
Trimiterea se face pentru ca legiutorul să nu fie nevoit să reproducă, în textul noii legi, întregul text la care se face trimitere, deoarece aceasta ar amplifica nejustificat conţinutul legii. Prin trimitere, legiuitorul „nostrific㔠textul la care se face trimitere, înglobându-l în noua lege. Ceea ce urmează a se aplica nu este legea la care se face trimitere, care prin aceasta să fie repusă în vigoare, ci legea care trimite, incluzând textul „nostrificat”.
Faptul că legea la care se face trimitere nu mai este în vigoare nu are, sub acest aspect, nici o concludenţă, deoarece de la ea nu s-a împrumutat decât textul la care se face trimitere.
De altfel, tehnica legislativă - chiar cea antebelică cunoaşte numeroase cazuri de trimiteri la legi care nu mai erau în vigoare. Un astfel de procedeu nu este nici ilegal şi nici neconstituţional.
În sensul celor arătate este şi practica jurisdicţională a Curţii, aşa cum rezultă din Decizia nr.82/1995, definitivă prin Decizia nr.4/1996, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.58 din 19 martie 1996.
Cu privire la abrogarea art. 11 alin. (4)-(10) din Legea nr. 18/1991, introdus prin art. I pct. 17 din noua lege, texte care cuprindeau reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor comisiei judeţene, se susţine în sesizare că măsura este contrară prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) şi ale art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece elimină căile de atac la organele ierarhic superioare şi în justiţie, care constituie garanţii legale ale dreptului cetăţenilor şi conferă un caracter retroactiv dispoziţiilor art. 441-4415 din lege.
Se reţine însă că prin legea modificatoare s-au stabilit noi căi de atac care formează obiectul cap. III1. Prin aceasta, drepturile cetăţenilor interesaţi nu au fost nicidecum afectate prin dispariţia garanţiilor corespunzătoare.
Rezultă că intenţia legiuitorului a fost de a perfecţiona sistemul căilor de atac şi nicidecum de a priva pe cetăţeni de garanţiile procesuale necesare apărării drepturilor lor.
Potrivit regulilor de soluţionare a conflictului legilor în timp, în materie de procedură civilă noile căi de atac pot fi exercitate de la data intrării în vigoare a legii, deci fără efect retroactiv, iar vechile căi de atac mai pot fi folosite doar pentru litigiile născute sub imperiul vechii legi. Ca atare, textele constituţionale invocate nu au fost încălcate.
Abrogarea art. 33 alin. (1), prin acelaşi art. I pct. 20 din lege, text care prevedea obligaţia de preluare a creditelor neachitate de cei cărora li s-au atribuit terenuri cu investiţii efectuate pe ele pentru plantaţii sau alte amenajări, reprezintă, se susţine în sesizare, o îmbogăţire fără just temei pentru primitori şi o discriminare pozitivă în favoarea acestora, ele fiind terenuri cu investiţii făcute din fonduri de stat centralizate şi modifică retroactiv raporturile juridice stabilite.
Măsura adoptată nu este neconstituţională, ea se justifică prin consideraţiuni de politică economică, care, atât timp cât nu încalcă o prevedere constituţională, este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Evident că în temeiul art. 16 din Constituţie, prevederea legală este, deopotrivă, aplicabilă atât debitorilor actuali, cât şi celor cărora li s-ar putea atribui în viitor terenuri cu asemenea investiţii.
Este de reţinut, totodată, că o astfel de măsură conduce, incontestabil, la modificarea raporturilor juridice dintre părţi, însă aceasta se produce pe data intrării în vigoare a legii, fără efect retroactiv. Până la data intrării în vigoare a noii legi, persoanele respective rămân cu calitatea de debitor, iar părţile de credit achitate nu sunt afectate de noua reglementare.

B. Referitor la sesizarea grupului de deputaţi
În această sesizare se susţine că alin. (3) al art. 22 din legea atacată este neconstituţional, întrucât ar crea o discriminare între beneficiarii lotului în folosinţă, care au locuit întotdeauna în localitate, şi cei care au primit acest lot fiind strămutaţi.
Exceptarea celor care au fost strămutaţi este însă o măsură de reparaţie materială, dar, în acelaşi timp, şi morală - faţă de o categorie de persoane care au fost lipsite în timpul regimului totalitar de dreptul de proprietate asupra unor terenuri aflate în intravilan.
Aşadar, cei strămutaţi sunt în situaţia de a evita o nouă daună - damno vitando -, pe când localnicii beneficiau anterior de un drept de folosinţă care nu echivalează cu un drept de proprietate. Ei sunt în situaţia de a-şi apăra un câştig - lucrum captando -, astfel că exceptarea celor strămutaţi nu reprezintă o discriminare, ci confirmarea unui drept propriu, pe care ceilalţi nu l-au avut. Evident însă că, dacă beneficiarii lotului sunt foştii proprietari ai acestuia, ei se bucură de prevederile legii, dar nu ca beneficiari ai acestui lot, ci pe temeiul vechii lor calităţi.
În art. 26 alin. (5) din lege, introdus prin art. I pct. 17, se prevede desfiinţarea de drept a societăţilor agricole care încalcă procedurile prevăzute de acest articol pentru reconstituirea dreptului de proprietate.
În sesizare se susţine că prin desfiinţarea de drept a societăţilor agricole, constituite în temeiul Legii nr. 36/1991, se încalcă dispoziţiile constituţionale cu privire la dreptul de asociere liberă a cetăţenilor, inviolabilitatea proprietăţii private, precum şi normele de drept care stabilesc modurile de dizolvare şi lichidare a societăţilor agricole, care sunt limitative.
Potrivit Legii nr. 36/1991, societăţile agricole se constituie, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1 din această lege, numai de către proprietarii al căror aport în societate nu poate fi decât folosinţa terenurilor pe care le stăpânesc în calitate de proprietar. Fiind o condiţie constitutivă, înfiinţarea unei asemenea societăţi cu persoane care nu au calitatea de proprietar sau pe terenuri care nu le aparţin în această calitate este ilegală.
Folosirea termenului „desfiinţarea de drept” a societăţilor sus-menţionate reprezintă o inabilitate de exprimare a legiuitorului, pentru că, în însuşi sistemul introdus prin textul criticat, apare necesară o constatare şi apreciere a condiţiilor legale în care aplicarea acestei măsuri este imputabilă societăţii agricole. În nici un caz nu rezultă din text voinţa legiuitorului de a institui un caz de răspundere obiectivă sau pentru fapta altuia.
Curtea reţine, în consecinţă, că prevederile în cauză sunt constituţionale numai în măsura în care fapta este imputabilă societăţii agricole, iar constatarea desfiinţării se face în condiţiile legii.
Art. 411 din lege stabileşte posibilitatea foştilor composesori sau foştilor moşneni şi răzeşi ori a moştenitorilor acestora de a-şi reconstitui dreptul de proprietate.
Textul a fost criticat pentru că renaşterea fostelor composesorate nu are un contur juridic riguros, iar prin reglementarea propusă se încalcă dreptul de proprietate al colectivităţii locale, datorită disensiunilor ce pot apărea în interiorul acestora.
Noua reglementare nu defineşte conţinutul şi limitele dreptului de proprietate conferite composesorilor. Potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, o asemenea reglementare este absolut necesară pentru acordarea drepturilor ce revin acestora. Noua reglementare are însă un caracter premergător, devansând o viitoare reglementare care să stabilească conţinutul şi limitele drepturilor respective, potrivit alin. (4) al art. 41, introdus prin art. I pct. 30 din lege, în concordanţă cu art. 41 alin. (2) din Constituţie. În consecinţă, obiecţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.
Având în vedere considerentele expuse, prevederile art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1), art. 72, art. 74 alin. (1) şi ale art. 144 lit. a) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. A.a) şi ale art. 17-20 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Constată că adoptarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor constituţionale.
2. Constată că prevederile art. 26 alin. (5), introdus prin art. I pct. 17 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, sunt constituţionale numai în măsura în care fapta este imputabilă societăţii agricole în cauză, iar constatarea desfiinţării se face în condiţiile legii.
3. Constată că dispoziţiile art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 sunt constituţionale numai în măsura în care prin act eliberat se înţelege orice act de constatare a existenţei dreptului de proprietate, emis în condiţiile legii.
4. Constată că celelalte dispoziţii ale Legii pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, care au făcut obiectul sesizărilor, sunt constituţionale.
Decizia se comunică Preşedintelui României.
Dezbaterea a avut loc la data de 15 octombrie 1997 şi la ea au participat: Ioan Muraru, preşedinte, Costică Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Nicolae Popa, Lucian Stângu, Florin Bucur Vasilescu, Romul Petru Vonica şi Victor Dan Zlătescu, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent,
Florentina Geangu Bucureşti, 15 octombrie 1997.

Nr. 392.

Miercuri, 23 septembrie 2026, 21:36

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.