DECIZIE nr.150 din 7 octombrie 1999
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 217 alin. 6 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 605/10 dec. 1999

Ioan Muraru - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Claudia Miu - magistrat-asistent şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 217 alin. 6 din Codul penal, excepţie ridicată de Nicolae Radu în Dosarul nr. 384/1999 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.
La apelul nominal este prezent autorul excepţiei, Nicolae Radu, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Autorul excepţiei declară că lasă la aprecierea Curţii soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a excepţiei, invocând considerentele Deciziei nr.177 din 15 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.77 din 24 februarie 1999, prin care Curtea Constituţională, pronunţându-se asupra dispoziţiilor art. 213 alin. 2 din Codul penal, a constatat că dispoziţia „cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului” este neconstituţională. Excepţia de neconstituţionalitate ce face obiectul cauzei vizează aceeaşi dispoziţie legală, cuprinsă în alin. 6 al art. 217 din Codul penal, astfel încât, pentru identitate de raţiune, se impune admiterea excepţiei aflate în dezbatere.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, prin Încheierea din 3 iunie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 384/1999, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 217 alin. 6 din Codul penal, excepţie ridicată de Nicolae Radu.
În motivarea excepţiei se susţine că prevederile art. 217 alin. 6 din Codul penal „creează o diferenţiere în regimul de protecţie a proprietăţii, în sensul acordării unui plus de garanţie proprietăţii statului prin aplicarea principiului oficialităţii în exercitarea acţiunii penale, în timp ce în cazul proprietăţii private punerea în mişcare a acţiunii penale şi aplicarea sancţiunii sunt condiţionate de plângerea prealabilă a persoanei vătămate”. Se susţine în continuare că dispoziţia „cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului”, cuprinsă în textul de lege criticat, este contrară prevederilor constituţionale ale art. 41 alin. (2), precum şi celor ale art. 135 alin. (1). Se mai arată că art. 217 alin. 6 din Codul penal stabileşte o inegalitate a cetăţenilor în faţa legii, prin aceea că răpeşte inculpatului care săvârşeşte o infracţiune de distrugere a unor bunuri ale statului posibilitatea de a beneficia de împăcarea părţilor sau de retragerea plângerii, posibilitate de care beneficiază numai autorii infracţiunilor de distrugere a unor bunuri proprietate privată. Întrucât această prevedere legală instituie o situaţie diferită pentru autorii unor asemenea infracţiuni, ea contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi.
Exprimându-şi opinia, în temeiul prevederilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, instanţa de judecată consideră excepţia întemeiată, deoarece „nu se poate ca statul, în ceea ce priveşte bunurile care formează obiectul proprietăţii private, să beneficieze de o ocrotire diferită de aceea a persoanelor fizice sau juridice de drept privat, respectiv de exercitarea acţiunii penale din oficiu, ce presupune parcurgerea fazei urmăririi penale şi sesizarea instanţei prin rechizitoriu, în timp ce persoanele fizice sau cele juridice de drept privat exercită plângerea prealabilă potrivit procedurii stipulate de aceasta, reglementările prevăzute de Codul de procedură penală fiind distincte. De asemenea, se evidenţiază o inegalitate şi din punct de vedere al beneficiului împăcării părţilor, ce operează numai pentru subiecţii care au distrus bunuri ce nu aparţin proprietăţii private a statului”.
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
În punctul său de vedere Guvernul apreciază că dispoziţiile art. 217 alin. 6 din Codul penal contravin într-adevăr prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, nu însă şi prevederilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 135 alin. (1) din legea fundamentală. De aceea consideră că excepţia este întemeiată numai în raport cu art. 41 alin. (2) din Constituţie, aşa cum este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, exprimată în deciziile nr. 177/1998 şi nr. 5/1999, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. 2 din Codul penal şi, respectiv, a dispoziţiilor art. 214 alin. 3 din acelaşi cod.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate, fiind legal sesizată.
Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 217 alin. 6 din Codul penal, potrivit cărora „Dacă bunul este proprietate privată, cu excepţia cazului cînd acesta este în întregime sau în parte al statului, acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”.
Autorul excepţiei consideră că această dispoziţie legală încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1), potrivit cărora „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, pe cele cuprinse în art. 41 alin. (2) teza întâi, potrivit cărora „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, precum şi pe cele cuprinse în art. 135 alin. (1), potrivit cărora „Statul ocroteşte proprietatea”.
Din examinarea dispoziţiei legale criticate Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale ale art. 41 alin. (2) trebuie interpretate în sensul că se referă la ocrotirea în mod egal atât a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, cât şi a proprietăţii private a statului. Prin urmare, statul nu poate beneficia de o ocrotire juridică diferită de aceea a persoanelor de drept privat în ceea ce priveşte bunurile ce constituie obiectul proprietăţii sale private.
Totuşi, prin art. 217 alin. 6 din Codul penal, s-a prevăzut un regim juridic diferenţiat sub aspectul instituţiei plângerii prealabile. Astfel, dacă bunul face parte din sfera proprietăţii private a altor subiecte de drept decât statul, acţiunea penală împotriva autorului infracţiunii de distrugere poate fi pusă în mişcare numai în baza plângerii prealabile a persoanei vătămate. Dacă însă bunul face obiectul proprietăţii private a statului, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu, această măsură nemaifiind condiţionată de existenţa plângerii prealabile a persoanei vătămate.
Punerea în mişcare din oficiu a acţiunii penale, astfel cum prevede în prezent art. 217 alin. 6 din Codul penal, asigură o mai energică apărare juridică, indiferent de voinţa persoanei vătămate. Este de ajuns ca organele de urmărire penală să fie sesizate despre săvârşirea faptei sau chiar să se sesizeze din oficiu pentru ca procesul penal să fie pornit. Acest proces, astfel declanşat, parcurge şi faza urmăririi penale, în cadrul căreia organele de urmărire penală strâng probele necesare soluţionării cauzei, urmând ca sesizarea instanţei să se facă prin rechizitoriul procurorului. Dimpotrivă, dacă persoana vătămată este o persoană fizică sau juridică de drept privat, ea trebuie, în plus, să se adreseze instanţei cu plângerea sa, în termen de două luni (art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală), în caz contrar răspunderea penală fiind înlăturată (art. 131 alin. 1 din Codul penal). În sfârşit, tot ea trebuie să producă şi să prezinte probele necesare în sprijinul plângerii sale. Din toate acestea rezultă că deosebirea de reglementare este evidentă. Întrucât dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Constituţie asigură o egală ocrotire proprietăţii private, indiferent de titular, acestea interzic, implicit, ca legea penală să cuprindă reglementări diferenţiate cu privire la ocrotirea proprietăţii private. Or, prin art. 217 alin. 6 din Codul penal, se face o diferenţiere, pe care Constituţia o interzice, între proprietatea privată a statului şi proprietatea privată a altor subiecte de drept.
De altfel, acest principiu constituţional al apărării nediferenţiate a proprietăţii private a mai fost examinat cu prilejul soluţionării unor excepţii privitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul unor infracţiuni împotriva patrimoniului.
Astfel, prin deciziile nr. 177 din 15 decembrie 1998 şi nr. 5 din 4 februarie 1999, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.77 din 24 februarie 1999 şi nr. 95 din 5 martie 1999, Curtea a admis, în primul caz, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 213 alin. 2 din Codul penal, iar în cel de-al doilea caz, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 214 alin. 3 din acelaşi cod, constatând că dispoziţia „cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului”, cuprinsă în articolele menţionate, este neconstituţională.
Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea constată că dispoziţia legală criticată este neconstituţională în raport cu prevederile art. 41 alin. (2) din legea fundamentală.
În consecinţă, punerea în mişcare a acţiunii penale, în temeiul art. 217 alin. 6 din Codul penal, se poate face doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu numai atunci când bunul aparţine persoanelor fizice sau juridice de drept privat, ci şi atunci când este în întregime sau în parte în proprietatea privată a statului.
Faţă de motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi 25 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicolae Radu în Dosarul nr. 384/1999 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că este neconstituţională dispoziţia „cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului”, prevăzută la art. 217 alin. 6 din Codul penal.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 octombrie 1999.

PREŞEDINTE

prof. univ. dr. Ioan Muraru

Magistrat-asistent şef,
Claudia Miu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 03:31

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.