DECIZIE nr.165 din 21 octombrie 1999
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 624/21 dec. 1999

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, ridicată din oficiu de instanţă în Dosarul nr. 4.769/1999 al Judecătoriei Cluj-Napoca, privind pe Vasile Nicula.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea excepţiei, arătând că dispoziţiile art. 220 alin. 4 din Codul penal contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 41 alin. (2), deoarece creează un regim juridic diferenţiat de ocrotire pentru proprietatea privată a statului. Consideră că aceasta reprezintă o discriminare interzisă de dispoziţiile legii fundamentale, cuprinse în textul menţionat, referitoare la protecţia egală a proprietăţii private, indiferent de titular. Astfel, potrivit dispoziţiilor legale criticate, pentru ocrotirea proprietăţii private a statului procesul penal este pornit din oficiu, în timp ce pentru protecţia proprietăţii private aparţinând altor titulari de drept procesul penal se declanşează numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În continuare, se referă la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume la deciziile nr. 177/1998 şi nr. 5/1999, prin care s-a statuat, cu privire la o formulare discriminatorie similară, cuprinsă în alin. 2 al art. 213 din Codul penal şi, respectiv, la alin. 3 al art. 214 din Codul penal, în sensul că această discriminare contravine dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Constituţie. În final, reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea excepţiei şi constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, în măsura în care instituie un regim juridic diferit pentru ocrotirea proprietăţii private a statului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 6 iulie 1999, pronunţată în dosarul nr. 4.769/1999, Judecătoria Cluj-Napoca a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, ridicată din oficiu într-o cauză penală privind pe Vasile Nicula, învinuit de săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută la art. 220 din Codul penal, în dauna Societăţii Comerciale „Legume-Fructe” - S.A. din Cluj-Napoca. Plângerea a fost adresată Parchetului care, dispunând încetarea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută la art. 108 din Legea nr. 18/1991, republicată, a trimis cauza spre soluţionare, sub aspectul infracţiunii prevăzute la art. 220 din Codul penal, Judecătoriei Cluj-Napoca. Partea vătămată a ridicat excepţia lipsei de competenţă materială a judecătoriei, susţinând că urmărirea penală trebuie efectuată din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, iar sesizarea instanţei trebuie să se facă prin rechizitoriul parchetului şi nu prin plângerea ei prealabilă. Faţă de această susţinere a părţii vătămate, instanţa, din oficiu, a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, considerând că acestea contravin prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, referitoare la ocrotirea în mod egal a proprietăţii private, indiferent de titular, deoarece instituie un regim juridic de ocrotire diferit, în funcţie de titularul dreptului de proprietate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei ridicate.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciază că excepţia ridicată este întemeiată, deoarece exceptarea de la cerinţa plângerii prealabile a persoanei vătămate şi punerea în mişcare din oficiu a acţiunii penale în cazul în care imobilul este în întregime sau în parte al statului, „asigurând o apărare juridică mai energică a proprietăţii private a statului”, duce la o „diferenţiere neconstituţională între protecţia proprietăţii private a statului şi protecţia proprietăţii private a altor subiecţi de drept”. Or, datorită acestei diferenţe, se arată în continuare, dispoziţiile art. 220 alin. 4 din Codul penal „contravin art. 41 alin. (2) din Constituţie, care asigură o egală ocrotire a proprietăţii private prin lege, indiferent dacă aceasta aparţine statului sau altei persoane juridice ori fizice”. În motivarea punctului său de vedere, Guvernul face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume la deciziile nr. 177/1998 şi nr. 5/1999, prin care, în cazul infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută la art. 213 din Codul penal, respectiv al infracţiunii de gestiune frauduloasă, prevăzută la art. 214 din Codul penal, s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor referitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale din oficiu, dacă bunul care constituie obiectul material al infracţiunii aparţine în întregime sau în parte statului.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze excepţia ridicată, fiind legal sesizată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 220 alin. 4 din Codul penal, care au următoarea redactare: „Dacă imobilul este în posesia unei persoane private, cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”.
În motivarea excepţiei ridicate din oficiu instanţa consideră că alin. 4 al art. 220 din Codul penal contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 41 alin. (2), referitoare la ocrotirea în mod egal a proprietăţii private, indiferent de titular, considerând că, deşi prin acest text este ocrotită posesia, în realitate aceasta este vizată ca atribut al dreptului de proprietate. Se consideră, de asemenea, de către instanţă, că, prin dispoziţiile sale, textul de lege criticat instituie o discriminare interzisă de Constituţie între protecţia proprietăţii private a statului, caz în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, şi ocrotirea proprietăţii private a altor titulari ai dreptului de proprietate, caz în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile alin. 4 al art. 220 din Codul penal instituie o ocrotire juridico-penală diferită, după cum imobilul, la a cărui posesie se referă tulburarea, este ori nu este „în întregime sau în parte al statului”. Astfel textul de lege menţionat prevede că acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, atunci când „acesta este în întregime sau în parte al statului” şi, respectiv, se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în celelalte cazuri, cu posibilitatea, în această din urmă ipoteză, ca, prin retragerea plângerii sau prin împăcarea părţilor, să se înlăture răspunderea penală a făptuitorului. Curtea reţine că, în ipoteza reglementată prin alin. 4 al art. 220 din Codul penal, valoarea socială explicit apărată este posesia paşnică şi netulburată a unui imobil aflat „în posesia unei persoane private”. În consecinţă, pentru existenţa ca atare a infracţiunii, nu este relevantă natura dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui posesie este tulburată (proprietate publică; proprietate privată a statului; proprietate privată particulară), ci numai calitatea de „persoană privat㔠a posesorului imobilului. Cu toate acestea, prin dispoziţiile art. 220 alin. 4 din Codul penal se creează un regim juridic favorabil posesiei ce poartă asupra imobilelor aflate în proprietatea privată a statului în comparaţie cu posesia ce poartă asupra imobilelor aflate în proprietate privată particulară, ceea ce atrage, indirect, favorizarea uneia dintre formele proprietăţii private. Aşa fiind, asemenea reglementări, care diferenţiază apărarea, prin mijloace de drept penal, a unei valori sociale (posesia paşnică şi netulburată a unui imobil) în funcţie de titularul dreptului de proprietate asupra acelui imobil (statul sau, respectiv, altă persoană juridică ori persoană fizică) încalcă, atunci când nu este vorba despre bunuri aflate în proprietate publică, principiul consacrat în art. 41 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.
De altfel, Curtea reţine că textul de lege criticat este asemănător, atât ca formulare, cât şi prin consecinţele sale, cu textele art. 213 alin. 2 şi ale art. 214 alin. 3 din Codul penal, în privinţa cărora Curtea Constituţională a constatat prin Decizia nr.177 din 15 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.77 din 24 februarie 1999 şi, respectiv, prin Decizia nr.5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.95 din 5 martie 1999, că dispoziţiile „cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului” şi, respectiv, „cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului” sunt neconstituţionale. Deoarece nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia din prezenta cauză, referitoare la dispoziţiile art. 220 alin. 4 din Codul penal, urmează să fie identică celor adoptate prin deciziile menţionate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 23 şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 4.769/1999 şi constată că dispoziţia „cu excepţia cazului când acesta este întregime sau în parte al statului” din art. 220 alin. 4 din Codul penal este neconstituţională.
Definitivă şi obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 octombrie 1999.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Marioara Prodan

Miercuri, 23 septembrie 2026, 06:23

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.