DECIZIE nr.167 din 21 octombrie 1999
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3, art. 861 alin. 3 şi ale art. 867 alin. 3 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 585/30 noi. 1999

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3, art. 861 alin. 3 şi ale art. 867 alin. 3 din Codul penal, ridicată de Petre Garaiman în Dosarul nr. 751/1998 al Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 14 octombrie 1999 şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 21 octombrie 1999.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 29 iunie 1999 Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3 din Codul penal, excepţie ridicată de Petre Garaiman într-o cauză penală având ca obiect judecarea apelului declarat de autorul excepţiei împotriva Sentinţei Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti nr. 74/1998.
În motivarea excepţiei se susţine că dispoziţiile art. 81 alin. 3 din Codul penal, care prevăd c㠄Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol şi tortură”, sunt neconstituţionale, deoarece contravin prevederilor art. 4 alin. (2) şi ale art. 16 din Constituţie, privitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Se consideră că unui cetăţean nu îi poate fi interzis în mod arbitrar accesul la măsurile de politică penală neprivative de libertate. Întrucât autorul excepţiei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, în susţinerea excepţiei se referă la exceptarea de la beneficiul suspendării executării pedepsei sau al executării acesteia la locul de muncă a pedepsei pentru această infracţiune. Acesta compară vătămarea corporală gravă, exceptată de la beneficiul măsurilor menţionate, cu infracţiunea de ucidere din culpă, pentru care legea nu interzice aceste măsuri nici în cazul variantelor agravante ale infracţiunii, ceea ce constituie, în viziunea sa, o vădită inegalitate. Autorul excepţiei mai susţine că pentru aceleaşi motive sunt neconstituţionale şi dispoziţiile art. 861 alin. 3 şi ale art. 867 alin. 3 din Codul penal.
Exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată consideră că a fost legal ridicată, deşi s-a depus după încheierea dezbaterilor în apel. Se apreciază însă că este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile art. 81 alin. 3, art. 861 alin. 3 şi art. 867 alin. 3 din Codul penal nu încalcă nici o prevedere constituţională, fiind atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili modalităţile concrete de individualizare a executării pedepselor şi de a prevedea criteriile de care trebuie să se folosească instanţele în aplicarea acestor măsuri.
Discriminarea invocată de autorul excepţiei apare, în realitate, ca o măsură necesară pentru atingerea scopului pedepsei. Instanţa face referire în acest sens la Decizia Curţii Constituţionale nr. 25 din 23 februarie 1999, prin care s-a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 81 alin. 3 din Codul penal.
În conformitate cu prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
În punctul de vedere al Guvernului se arată că din cuprinsul prevederilor art. 81 alin. 3, art. 861 alin. 3 şi ale art. 867 alin. 3 din Codul penal rezultă că legiuitorul a înţeles să excludă de la beneficiul suspendării condiţionate a executării pedepsei, al suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi al executării pedepsei la locul de muncă pe acei infractori care au săvârşit infracţiuni intenţionate grave, oricare ar fi natura acestora, sau infracţiunile de violenţă nominalizate în texte. Prin criteriile şi excepţiile pe care legiuitorul le prevede pentru aplicarea acestor mijloace de individualizare a executării pedepselor nu se poate susţine că se aduce atingere dispoziţiei constituţionale din art. 16 privitoare la egalitatea în drepturi şi nici prevederilor art. 4 alin. (2) din Constituţie privind egalitatea între cetăţeni, deoarece dispoziţiile criticate nu au legătură cu egalitatea între cetăţeni, ele neconţinând nici o discriminare pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială. Se invocă în acelaşi sens Decizia nr.25 din 23 februarie 1999, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 81 alin. 3 din Codul penal, statuând că acest text nu contravine prevederilor constituţionale criticate, deoarece limitarea aplicării suspendării condiţionate a executării pedepsei nu încalcă nici unul dintre criteriile egalităţii în drepturi. O soluţie identică a fost adoptată şi prin Decizia nr.79 din 20 mai 1999, prin care Curtea, respingând aceeaşi excepţie, precizează că art. 16 alin. (1) din Constituţie consfinţeşte egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În acest fel se justifică nu numai admisibilitatea, dar şi necesitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane. În concluzie, se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate privind art. 81 alin. 3, art. 861 alin. 3 şi art. 867 alin. 3 din Codul penal, în raport cu art. 4 alin. (2) şi art. 16 din Constituţie, este neîntemeiată.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să soluţioneze excepţia ridicată.
Deşi în dispozitivul încheierii de sesizare instanţa se referă la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3 din Codul penal, din examinarea cererii prin care se ridică excepţia, cerere aflată la dosarul cauzei, precum şi din conţinutul încheierii de sesizare rezultă că excepţia de neconstituţionalitate are ca obiect nu numai dispoziţiile art. 81 alin. 3, ci şi dispoziţiile art. 861 alin. 3 şi ale art. 867 alin. 3 din Codul penal.
Curtea Constituţională urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii acestor texte, care au următorul conţinut:
- Art. 81 alin. 3 - „Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol şi tortură”;
- Art. 861 alin. 3 - „Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol şi tortură”;
- Art. 867 alin. 3 - „Executarea pedepsei la locul de muncă nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol şi tortură”.
Ca urmare a examinării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor legale criticate, se constată că jurisprudenţa Curţii Constituţionale este constantă, statuându-se prin mai multe decizii că aceste prevederi sunt constituţionale. În acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr.25 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.136 din 1 aprilie 1999, şi prin Decizia nr.79 din 20 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.323 din 6 iulie 1999. În considerentele acestor decizii Curtea a statuat, referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3 din Codul penal, că aparţin competenţei exclusive a Parlamentului atât instituirea unor mijloace de individualizare a executării pedepsei, cum este suspendarea executării acesteia, cât şi excepţiile de la aplicarea măsurii respective, fără ca prin aceasta să se încalce dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi ale art. 16 din Constituţie sau alte texte constituţionale.
De asemenea, în legătură cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3, art. 861 alin. 3 şi ale art. 867 alin. 3 din Codul penal, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr.95 din 17 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.357 din 28 iulie 1999, constatând cu acel prilej că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, care adoptă reglementări inclusiv pentru instituirea mijloacelor de individualizare a pedepselor, aşa cum este suspendarea executării pedepsei, în cele două forme ale sale, sau executarea pedepsei la locul de muncă, precum şi în vederea stabilirii condiţiilor şi a sferei de incidenţă a acestor mijloace de individualizare a pedepselor.
Deoarece nu au intervenit elemente noi care să determine o schimbare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, urmează ca aceste considerente să se aplice şi în cauza de faţă.
Pe de altă parte, referitor la critica potrivit căreia art. 81 alin. 3 din Codul penal îngrădeşte accesul cetăţenilor la aplicarea măsurii suspendării executării pedepsei privative de libertate, Curtea constată că aceasta nu este o problemă de control al constituţionalităţii, ci o problemă de politică penală, care aparţine competenţei exclusive a legiuitorului, singurul care, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţie, poate modifica sau completa dispoziţiile legale în vigoare. Aceeaşi concluzie este, de altfel, cuprinsă şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 119 din 23 septembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.554 din 12 noiembrie 1999, decizie prin care s-a reţinut că, deşi reală, nu poate fi analizată în cadrul controlului de constituţionalitate critica potrivit căreia s-ar impune reevaluarea limitei de 12 ani până la care poate fi acordată suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în raport cu limitele speciale ale pedepsei închisorii prevăzute de Legea nr. 140/1996, reevaluare care, conform art. 58 alin. (1) din Constituţie, aparţine competenţei exclusive a Parlamentului.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3, art. 861 alin. 3 şi ale art. 867 alin. 3 din Codul penal, excepţie ridicată de Petre Garaiman în Dosarul nr. 751/1998 al Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 octombrie 1999.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta

Vineri, 25 septembrie 2026, 08:43

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.