DECIZIE nr.239 din 27 decembrie 1999
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 86/24 feb. 2000

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Claudia Miu - magistrat-asistent şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Aiud în Dosarul nr. 1.534/1999 al acelei instanţe.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 25 noiembrie 1999, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la aceeaşi dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 7 decembrie 1999 şi apoi la data de 20 decembrie 1999 şi la data de 27 decembrie 1999.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 16 iunie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 1.534/1999, Judecătoria Aiud a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, excepţie ridicată de parchetul de pe lângă acea instanţă într-o cauză penală privind pe Elena Hanga, învinuită de săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută la art. 220 din Codul penal. În motivarea excepţiei se susţine că aceste prevederi încalcă dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Constituţie referitoare la ocrotirea în mod egal a proprietăţii private, indiferent de titular.
Exprimându-şi opinia, instanţa de judecată apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât „prin dispoziţiile art. 220 alin. 4 din Codul penal se face o diferenţiere neconstituţională între protecţia posesiei unei persoane private şi cea a statului”, atunci când se prevede că, „Dacă imobilul este în posesia unei persoane private, cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate...”. Dispoziţia legală atacată contravine prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, „care asigură o egală ocrotire a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum şi a proprietăţii private a statului”.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi putea exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ce se referă la „o normă procedurală în contextul săvârşirii infracţiunii de tulburare de posesie” este întemeiată.
Sintagma „exceptând cazurile în care bunul este în întregime sau în parte al statului”, cuprinsă în dispoziţia legală criticată, se regăseşte în Codul penal şi în „conţinutul altor texte incriminatoare (de pildă, art. 214 care se referă la infracţiunea de gestiune frauduloasă şi art. 217 privitor la infracţiunea de distrugere), fiind sistematizate la Titlul III Infracţiuni contra patrimoniului”. Se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 177/1998, prin care s-a stabilit că sintagma menţionată, cuprinsă şi în „art. 213 alin. 2 din Codul penal (în contextul infracţiunii de abuz de încredere), este neconstituţională. Instanţa constituţională a reţinut că în speţă, în privinţa bunurilor ce alcătuiesc obiectul proprietăţii private s-a prevăzut un regim juridic diferenţiat sub aspectul instituţiei plângerii prealabile, ceea ce înseamnă că, dacă bunul face parte din proprietatea publică a statului, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu, măsura nemaifiind condiţionată de existenţa plângerii prealabile a persoanei vătămate”, ca în cazul în care partea vătămată este alt subiect de drept decât statul, şi anume o persoană fizică sau o persoană juridică de drept privat. Această soluţie legislativă este contrară dispoziţiilor art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituţie. Se susţine în continuare că şi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate ce vizează prevederile art. 220 alin. 4 din Codul penal soluţia trebuie să fie aceeaşi, pentru identitate de raţiune, „întrucât şi în acest caz statul - în calitate de persoană vătămată, ca urmare a unei tulburări de posesie comise asupra unui imobil aflat în proprietatea sa privată - este scutit de recursul la instituţia plângerii prealabile, situându-se, sub acest aspect, pe o poziţie procesuală mai confortabilă comparativ cu alţi titulari ai dreptului de proprietate privată”.
Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că excepţia ridicată este întemeiată, deoarece exceptarea de la cerinţa plângerii prealabile a persoanei vătămate şi punerea în mişcare din oficiu a acţiunii penale în cazul în care imobilul este în întregime sau în parte al statului duc la o diferenţiere neconstituţională între protecţia proprietăţii private a statului şi protecţia proprietăţii private a altor subiecte de drept. Astfel dispoziţiile art. 220 alin. 4 din Codul penal „contravin art. 41 alin. (2) din Constituţie, care asigură o egală ocrotire a proprietăţii private prin lege, indiferent dacă aceasta aparţine statului sau altei persoane juridice ori fizice, şi, implicit, interzice ca legea penală să conţină reglementări distincte cu privire la ocrotirea proprietăţii private”. În motivarea punctului său de vedere Guvernul invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 177/1998 şi nr. 5/1999, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. 2 şi, respectiv, ale art. 214 alin. 3 din Codul penal, texte având conţinut asemănător, şi s-a statuat că punerea în mişcare a acţiunii penale în temeiul acestor articole din Codul penal „se poate face doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu numai atunci când bunul aparţine persoanelor fizice sau persoanelor juridice de drept privat, ci şi atunci când bunul este în întregime sau în parte proprietatea privată a statului”.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 220 alin. 4 din Codul penal, care au următorul cuprins: „Dacă imobilul este în posesia unei persoane private, cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”
În motivarea excepţiei Parchetul de pe lângă Judecătoria Aiud consideră că alin. 4 al art. 220 din Codul penal contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 41 alin. (2) teza întâi, potrivit cărora „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.
Curtea Constituţională a soluţionat anterior o excepţie de neconstituţionalitate care privea textul art. 220 din Codul penal, respingând-o prin Decizia nr.124 din 21 mai 1997, rămasă definitivă prin Decizia nr.714 din 19 decembrie 1997. Este de observat faptul că această excepţie a avut ca obiect conţinutul incriminator al textului - tulburarea de posesie - care, în opinia autorilor de atunci ai excepţiei, ar contraveni dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Constituţie.
Sub acest aspect Curtea nu a reţinut nici un motiv de neconstituţionalitate şi a respins excepţia, considerând că incriminarea tulburării de posesie constituie expresia voinţei legiuitorului de a apăra, prin mijloace de drept penal, proprietatea privată.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte constituţionalitatea prevederilor alin. 4 al art. 220 din Codul penal în raport cu dispoziţiile art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituţie, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr.165 din 21 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.624 din 21 decembrie 1999, decizie prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi, constatându-se că dispoziţia „cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului” este neconstituţională. Cu acel prilej, în motivarea deciziei s-a arătat:
a) Dispoziţiile alin. 4 al art. 220 din Codul penal instituie o ocrotire penală diferită, dacă imobilul este „în întregime sau în parte al statului”. Textul de lege menţionat prevede că acţiunea penală urmează să fie pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, afară de cazul în care „acesta este în întregime sau în parte al statului”, caz în care urmează să fie pusă în mişcare din oficiu.
b) Valoarea socială explicit apărată prin dispoziţiile alin. 4 al art. 220 din Codul penal este posesia paşnică şi netulburată a unui imobil. În consecinţă, pentru existenţa infracţiunii nu este relevantă natura dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui posesie este tulburată, ci numai calitatea de „persoană privat㔠a posesorului imobilului.
c) Prin dispoziţiile art. 220 alin. 4 din Codul penal se creează un regim juridic favorabil posesiei ce poartă asupra imobilelor aflate în proprietatea privată a statului, în comparaţie cu posesia ce poartă asupra imobilelor aflate în proprietate privată particulară, ceea ce atrage, indirect, favorizarea unuia dintre titularii dreptului de proprietate privată. Aşa fiind, aceste reglementări care diferenţiază apărarea, prin mijloace de drept penal, a unei valori sociale (posesia paşnică şi netulburată a unui imobil), în funcţie de titularul dreptului de proprietate asupra acelui imobil (statul sau, respectiv, altă persoană juridică ori persoană fizică), încalcă, atunci când nu este vorba despre bunuri aflate în proprietate publică, principiul consacrat în art. 41 alin. (2) din Constituţie referitor la ocrotirea în mod egal, prin lege, a proprietăţii private, indiferent de titular.
d) Textul de lege criticat este asemănător, atât ca formulare, cât şi prin consecinţele sale, cu textele art. 213 alin. 2 şi art. 214 alin. 3 din Codul penal, în privinţa cărora Curtea Constituţională a constatat, prin Decizia nr.177 din 15 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.77 din 24 februarie 1999, şi, respectiv, prin Decizia nr.5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.95 din 5 martie 1999, că dispoziţiile „cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului” şi, respectiv, „cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului” sunt neconstituţionale. Deoarece nu au intervenit elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia referitoare la dispoziţiile art. 220 alin. 4 din Codul penal a fost identică celor adoptate prin deciziile menţionate.
Faţă de cele arătate, întrucât Curtea a constatat printr-o decizie anterioară neconstituţionalitatea dispoziţiei legale criticate, aceasta nu mai poate face din nou obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, operând o cauză de inadmisibilitate, în temeiul art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată. Curtea reţine însă că în speţă această cauză de inadmisibilitate s-a ivit după data de 16 iunie 1999, când s-a pronunţat de către instanţa de judecată încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale şi, prin urmare, la acea dată excepţia de neconstituţionalitate era admisibilă, devenind inadmisibilă ulterior.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi (6) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Aiud în Dosarul nr. 1.534/1999 al acelei instanţe, constatând că excepţia a devenit inadmisibilă.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 decembrie 1999.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent şef,
Claudia Miu

Vineri, 25 septembrie 2026, 00:41

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.