DECIZIE nr.237 din 27 decembrie 1999
privind obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997
Textul actului publicat în M.Of. nr. 103/8 mar. 2000

Curtea Constituţională a fost sesizată la data de 16 decembrie 1999 cu obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997. Sesizarea a fost depusă la Senat în ziua de 16 decembrie 1999, sub semnăturile unui număr de 29 de senatori. Legea ce face obiectul sesizării de neconstituţionalitate a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună din 9 decembrie 1999.
Potrivit tabelului cuprinzând semnăturile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, cei 29 de senatori sunt următorii: Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, Oliviu Gherman, Doru Ioan Tărăcilă, Mihai Matetovici, Liviu Maior, Petre Ninosu, Ilie Aurel Constantin, Sergiu Nicolaescu, Marin Predilă, Constantin Sava, Ilie Plătică-Vidovici, Viorel Ştefan, Gheorghe Avram, Victor Apostolache, Vasile Văcaru, Gheorghe Dumitraşcu, Virgil Popa, Octavian Opriş, Nicolae Sersea, Doru Gaiţă, Doru Laurian Bădulescu, Octav Cozmâncă, Dan Stelian Marin, Ion Solcanu, Ion Bold, Augustin Crecan, Costică Ciurtin şi Ion Predescu.
În conformitate cu art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a comunicat sesizarea de neconstituţionalitate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, precizând data la care vor avea loc dezbaterile.
Autorii sesizării de neconstituţionalitate solicită Curţii Constituţionale „să declare ca neconstituţională legea în întregime sau numai textele menţionate în sesizare, dar şi cu textele de corelare cu acestea”.
Legea este considerată neconstituţională sub următoarele aspecte principale:
a) Potrivit art. 1-3 din lege, cei care fac cereri de restituire primesc până la 50 ha teren agricol şi până la 10 ha teren forestier, fără a se opera reduceri la aceste suprafeţe; dacă suprafaţa nu poate fi restituită integral în natură, diferenţa se acordă în echivalent, cu titlu de despăgubiri. Autorii sesizării consideră că, întrucât persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate iniţial, în baza Legii nr. 18/1991, li s-au operat, în marea majoritate a localităţilor, reduceri la suprafaţa cuvenită, tratamentul juridic diferenţiat este discriminatoriu şi neconstituţional.
În alţi termeni se consideră că foştii cooperatori (ori moştenitorii acestora) sunt supuşi unei discriminări prin aceea că, în timp ce Legea nr. 18/1991 prevedea în textul devenit, după republicare, art. 14 [alin. (3)] posibilitatea reducerii suprafeţelor cuvenite acestora, atunci când într-o cooperativă suprafeţele destinate restituirii nu erau suficiente, noua lege nu îngăduie o asemenea reducere; aşa fiind, suprafeţele prevăzute de legea în discuţie se restituie integral, de regulă în natură, iar în cazuri de excepţie, prin echivalent. Acest lucru rezultă din reglementarea dată prin art. 3 al legii a cărei constituţionalitate este contestată.
b) Obiecţia de neconstituţionalitate are în vedere, de asemenea, art. 5 din lege, text potrivit căruia cei cărora li s-au operat reduceri de până la 5% nu beneficiază nici de întregire şi nici de despăgubiri. Or, consideră autorii obiecţiei, „este al doilea aspect de discriminare şi acesta este şi mai grav pentru că loveşte tocmai pe cetăţenii care se află în mai mare nevoie, având suprafeţele de teren mai mici în proprietate. Legea este favorizantă pentru persoanele cu drepturi mai mari şi defavorizantă pentru cei cu drepturi mai reduse şi astfel evidenţiază un tratament legal diferenţiat şi discriminatoriu - în favoarea celor cu stare socială mai bună”. Ar fi vorba, astfel cum se arată în sesizare, despre încălcarea art. 4 şi 16 din Constituţie.
c) O altă critică de neconstituţionalitate are în vedere textul art. 6 din lege, prin care, astfel cum consideră autorii sesizării, depăşindu-se domeniul reglementărilor îngăduite legii, se stabileşte, „preordinat şi indiferent de criteriile de drept şi de fapt, o ordine de preferinţă legală a valabilităţii şi a forţei probante a titlurilor de proprietate”. În argumentarea caracterului inacceptabil al unui asemenea mod de reglementare se arată că, nefiind de domeniul legii, „este de competenţa exclusivă a justiţiei de a stabili ordinea, valabilitatea şi forţa probantă a titlurilor de proprietate în concurs, pe criterii de valabilitate legală a acestora şi pe criterii ce ţin de dezmembrămintele dreptului de proprietate: transcriere (prior tempore), posesie, caracterizarea posesiei, autorul de la care a fost dobândit şi titlul acestuia, buna sau reaua-credinţă etc.”. Aşa fiind, adaugă autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, „Legea nu poate decide asupra criteriilor de fapt, ci poate numai să reglementeze condiţiile acestora”; se mai precizează în final c㠄Titlurile în concurs, asupra unuia şi aceluiaşi obiect, nu pot fi calificate sau clarificate de lege, ci numai de justiţie”.
Textul art. 6 din lege, la care se referă critica de neconstituţionalitate, este următorul: „(1) La stabilirea, prin reconstituire, a dreptului de proprietate pentru terenurile agricole, în conformitate cu prevederile prezentei legi, comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale şi cele judeţene, constituite potrivit legii, vor verifica în mod riguros existenţa actelor doveditoare prevăzute la art. 9 alin. (5) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, precum şi pertinenţa, verosimilitatea, autenticitatea şi concludenţa acestor acte, ţinându-se seama şi de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege.
(2) Dispoziţiile art. 12 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, privind stabilirea dreptului de proprietate prin reconstituire, precum şi dispoziţiile procedurale prevăzute la art. 51-59 din aceeaşi lege se aplică în mod corespunzător la reconstituirea dreptului de proprietate, potrivit prezentei legi.
(3) În situaţia în care anumite suprafeţe sunt revendicate de doi cetăţeni, dintre care unul este fostul proprietar, căruia i s-a preluat terenul prin măsurile abuzive aplicate în perioada anilor 1953-1959, şi cel de al doilea, persoana căreia i s-a atribuit teren din cel preluat de la fostul proprietar în limita resurselor de teren existente, inclusiv a rezervelor create, se va restitui terenul în natură ambilor solicitanţi. În cazul în care resursele sunt insuficiente, se va atribui în natură terenul persoanei care deţine actele de proprietate, iar cei care au fost împroprietăriţi cu asemenea terenuri vor fi despăgubiţi în condiţiile legii.”
d) Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate consideră, de asemenea, că art. 4 şi următoarele din lege, care au ca obiect reconstituirea drepturilor privind terenurile forestiere, exprimă o concepţie care nu corespunde principiilor constituţionale de legiferare - şi anume aceea de a fi egală pentru toţi. Nu se fac precizări asupra textelor constituţionale care ar consacra aceste principii, dar se poate deduce că este vorba despre art. 16 din legea fundamentală.
Întrucât obiecţia se referă, neîndoielnic, la chestiuni privind terenurile forestiere, autorii au în vedere art. 24 şi următoarele din lege, iar nu art. 4 şi următoarele, indicate dintr-o eroare materială.
Argumentele pe care se bazează critica de constituţionalitate se referă în principal la următoarele:
- în vederea reconstituirii drepturilor privind terenurile forestiere, se instituie regula că aceasta se face pe vechile amplasamente, iar nu, ca până în prezent, pe sole şi la marginea trupului de pădure. Aceasta ar putea conduce la atribuirea unor terenuri forestiere unor persoane care au defrişat vegetaţia de pe terenurile primite potrivit vechii reguli;
- reglementarea este calificată ca „discriminatorie şi privilegiată”, deoarece ar îngădui îmbogăţirea fără temei legal a celor care primesc păduri sistematic amenajate, cu mari şi importante investiţii din fondurile publice ale statului.
e) În demonstrarea neconstituţionalităţii art. 26 şi următoarele din lege, care „se ocupă de aşa-zisele forme asociative precum: composesoratele, obşti de moşneni în devălmăşie, obşti de răzeşi în indiviziune, păduri grănicereşti şi de moştenitori ai acestora”, autorii obiecţiei susţin că prin această reglementare „Legea greşeşte grav, permiţându-şi să creeze aberant forme şi structuri anacronice de proprietate funciară şi care nu au nimic comun cu concepţia modernă avută în vedere de Constituţie”. Tot astfel, arată autorii obiecţiei, „denaturând total lucrurile, cândva existente”, legea „instituie fără nici un temei un drept devălmaş-indiviz de proprietate pentru cei care au un drept de folosinţă temporară şi condiţionată de domiciliu”.
Se mai arată, în esenţă, că aşa-zisele forme asociative de care se ocupă art. 26 din lege nu sunt de fapt forme asociative, fiind iniţial constituite prin acte domneşti de autoritate sau prin hotărâri ale sfaturilor existente în epocă; în cadrul lor proprietatea era comună, iar folosinţa era egală şi devălmaşă. Se mai arată de către autorii obiecţiei de neconstituţionalitate că în cadrul aşa-ziselor forme asociative proprietatea aparţinea tipului de „proprietate comună în devălmăşie, de interes colectiv, perpetuă, fără drept individual de proprietate şi fără posibilitatea individualizării personale a dreptului, pentru nici unul dintre cei cu drept de folosinţă”. În acelaşi timp însă autorii sesizării arată şi că în cadrul formelor respective „Proprietatea nu era a folositorilor, ci a autorităţii comunale pentru composesorate sau grăniceri - ori a obştei localităţii, pentru celelalte”.
Asemenea structuri de proprietate au corespuns, în opinia autorilor obiecţiei, epocii feudale, fiind „dintotdeauna considerate ca aparţinând tipului de proprietate colectivistsocialistă al epocii anterioare; [...]. Efectele urmărite atunci de astfel de forme de proprietate nu se pot regăsi astăzi nici în concepţia Constituţiei României şi nici în reglementarea ei dată proprietăţii”.
În fine, autorii obiecţiei remarcă faptul c㠄formele asociative” prevăzute de lege urmează să fie înfiinţate în chip obligatoriu; aceasta contrazice, în opinia ce stă la baza obiecţiei de neconstituţionalitate, principiile înscrise în art. 37 din Constituţie, precum şi reglementarea regimului proprietăţii de către Constituţie; căci, consideră autorii, „după cum este cunoscut, asocierea are la bază actul liber de voinţă al persoanei asociate, iar nu ordinul legii”.
În temeiul art. 19 din Legea nr. 47/1992, republicată, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernul au comunicat Curţii Constituţionale punctele de vedere privind sesizarea de neconstituţionalitate.
În punctul de vedere al preşedintelui Senatului se solicită Curţii să constate că prevederile legii la care se referă sesizarea sunt constituţionale şi ca atare să respingă obiecţia formulată. În sprijinul acestei opinii se susţin, în esenţă, următoarele:
- În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1-3 din lege, prin care s-ar încălca art. 16 şi art. 4 alin. (2) din Constituţie, preşedintele Senatului consideră că autorii obiecţiei omit faptul că, potrivit art. 3 alin. (1) din lege, cei îndreptăţiţi vor primi diferenţa ce li se cuvine, până la limita de 50 de hectare, astfel încât regimul reconstituirii dreptului este unitar şi egal pentru toţi foştii proprietari, chiar dacă unii au suferit anterior anumite reduceri.
- Cu referire la dispoziţiile art. 5 din lege, este adevărat că acestea au în vedere numai persoanele pentru care cota de reducere prevăzută la art. 14 alin. (3) din Legea fondului funciar este mai mare de 5%. Numai că, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, doar persoanele a căror cotă de reducere a depăşit procentul de 5% puteau formula o cerere de reconstituire a proprietăţii pentru suprafeţele de teren ce au constituit această cotă.
Aceasta înseamnă că art. 5 din legea ce constituie obiectul sesizării de neconstituţionalitate nu face decât să aplice soluţia legislativă consacrată prin art. 9 alin. (2) combinat cu art. 14 alin. (3) din Legea nr. 18/1991. Aşa fiind, nu se poate constata în cadrul controlului preventiv, anterior promulgării, neconstituţionalitatea unei prevederi în vigoare.
Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens prin Decizia nr.6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.61 din 25 martie 1993.
- Obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la art. 6 din lege este inadmisibilă, întrucât în sesizare nu se indică nici o prevedere constituţională care ar fi nesocotită. De altfel, pe fond - arată în continuare preşedintele Senatului „se invocă concepţia generală în domeniul respectiv, ca şi cum o asemenea concepţie ar împiedica legiuitorul să adopte soluţii diferite, cât timp nu încalcă o prevedere constituţională”.
- Nu poate fi primită nici obiecţia de neconstituţionalitate privind art. 4 şi următoarele din lege, care pleacă de la opinia că reconstituirea proprietăţii pe vechile amplasamente ar favoriza pe foştii proprietari pe ale căror terenuri s-au realizat investiţii sau care au defrişat terenurile forestiere primite anterior. Aceasta deoarece soluţia consacrată de textele criticate este rezultatul unei opţiuni politice, de competenţa exclusivă a legiuitorului; aspectele cuprinse în sesizare nu sunt de constituţionalitate, ci de oportunitate.
- În legătură cu formele asociative prevăzute la art. 26 din lege şi cu dreptul în indiviziune a terenurilor pe care le deţin aceste asociaţii, prevăzut la art. 28, în sesizare s-a susţinut că reglementările respective ar încălca dreptul de asociere (art. 37 din Constituţie), precum şi art. 49 din legea fundamentală, indiviziunea forţată reprezentând o îngrădire perpetuă şi nejustificată a exerciţiului dreptului de proprietate. Or, se arată în punctul de vedere al preşedintelui Senatului, reglementarea criticată prin sesizare asigură realizarea unui imperativ legat de prevederile cuprinse în legea pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar, şi anume definirea regimului juridic al terenurilor şi cel al titularilor dreptului de proprietate pentru terenurile ce fuseseră în proprietatea foştilor composesori, răzeşi şi moşneni. Pe de altă parte - arată preşedintele Senatului -, art. 37 din Constituţie se referă la asocierea în scop social-politic sau cultural, astfel cum rezultă şi din art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; în orice caz libertatea de asociere nu este contrară legiferării formelor de realizare a acestei libertăţi. În ceea ce priveşte critica făcută în sesizare referitoare la indiviziune, în punctul de vedere al preşedintelui Senatului se arată că reglementarea respectivă nu încalcă dispoziţiile art. 49 din Constituţie, indiviziunea constituind însăşi modalitatea de reconstituire a dreptului foştilor proprietari, în condiţii similare celor de care beneficiau aceştia.
- În fine, în ceea ce priveşte susţinerea autorilor sesizării, în sensul că art. 27 din lege ar fi contrar art. 149 şi 150 din Constituţie, punctul de vedere al preşedintelui Senatului este că - aşa cum a statuat deja Curtea Constituţională prin Decizia nr.392/1997 - trimiterea la o reglementare abrogată reprezintă un procedeu de tehnică legislativă care nu este nici ilegal şi nici neconstituţional.
În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se arată, în esenţă, următoarele:
- Faptul că prin art. 1-3 din legea atacată nu se mai face referire la nici o reducere de până la 5%, potrivit art. 5 din Legea nr. 18/1991, nu atrage neconstituţionalitatea lor, dat fiind că fiecare act normativ nou, adoptat de Parlament, îşi are scopul său, astfel încât, dacă nu ar cuprinde diferenţieri, nu şi-ar justifica existenţa. Prin soluţia adoptată de noua lege s-a creat proprietarului deposedat o situaţie mai bună decât a aceluia care a fost împroprietărit prin Legea nr. 18/1991.
- Critica formulată cu referire la art. 4 din lege, text prin care s-a instituit regula reconstituirii „pe vechile amplasamente”, nu poate fi primită, deoarece etapele reconstituirii proprietăţii cuprind, în chip firesc, mai întâi redarea terenurilor, cu respectarea configuraţiei şi a amplasamentului fiecăruia, şi, numai dacă aceasta nu este posibilă, se va recurge la soluţii subsidiare - şi anume alte amplasamente ori despăgubiri băneşti. Modelul adoptat de legiuitor este - astfel cum arată preşedintele Camerei Deputaţilor recomandat şi de forurile Uniunii Europene.
- În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate adusă art. 6 din lege, în punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se precizează că textul respectiv nu conţine prevederi de ordin material, ci exclusiv procedural; ca atare nu se poate susţine că s-ar stabili criterii de drept şi de fapt, care, în opinia autorilor sesizării, ar aparţine competenţei exclusive a justiţiei, iar nu domeniului legii. De altfel, norme de ordin procedural au fost cuprinse şi în legile nr. 18/1991 şi nr. 169/1997, ceea ce „nu le-a afectat conţinutul, din punct de vedere constituţional”.
- Faţă de faptul că autorii sesizării, invocând art. 137 din Constituţie, critică art. 26 din lege, referitor la membrii fostelor forme asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră, preşedintele Camerei Deputaţilor precizează c㠄acest punct de vedere este eronat, deoarece actualul legiuitor nu instituie pur şi simplu vechile forme asociative, ci se referă la moştenitorii acelor forme asociative care, în lumina noii legislaţii, au dreptul la redobândirea proprietăţii devălmaşe, indivize, pe cote-părţi ideale etc.”.
- Nici posibilitatea reînfiinţării, în baza art. 28 din lege, a formelor asociative iniţiale, cu referire la administrarea şi exploatarea terenurilor forestiere, nu poate fi considerată neconstituţională, întrucât - consideră preşedintele Camerei Deputaţilor - legiuitorul poate, printr-o reglementare specială, să recunoască şi alte forme. Critica vizând, în cadrul sesizării de neconstituţionalitate, indiviziunea forţată şi perpetuă nu este întemeiată, dat fiind c㠄în cazul nostru, nu ne aflăm în câmpul de aplicare a unui drept subiectiv, supus reglementării art. 728 din Codul civil, ci a unui drept recunoscut - în existenţa lui - numai colectivităţii”.
- În fine, se arată în punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, nu poate fi primită nici critica potrivit căreia art. 27 din lege face trimitere la reglementări abrogate şi contravine astfel prevederilor art. 149 şi 150 din Constituţia României. Aceasta „deoarece, pe de o parte, art. 149 se referă numai la abrogarea Constituţiei din 1965, nu la „legislaţia statului român în perioada anilor 1921-1940”, aşa cum s-a exprimat legiuitorul în articolul atacat, iar pe de altă parte, art. 150 alin. (1) statorniceşte c㠄Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii””. Or, se arată în concluzie, dreptul de proprietate, indiferent de titularul său ori de forma în care este exprimat, este deopotrivă garantat, iar proprietatea asupra bunului, deopotrivă ocrotită.
În punctul de vedere transmis Curţii Constituţionale Guvernul apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere, în esenţă, următoarele considerente:
- Referirea la încălcarea, prin legea ce face obiectul sesizării, a art. 4 alin. (2), respectiv a art. 16 din Constituţie, nu este întemeiată, dat fiind c㠄Egalitatea între cetăţeni, respectiv egalitatea în drepturi a acestora, nu împiedică stabilirea unor restricţii sau limitări ale dreptului de proprietate”. Iar „faptul că, în considerarea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective”.
- În ceea ce priveşte încălcarea dreptului de asociere prevăzut la art. 37 din Constituţie, referirea la acest text constituţional este, în opinia Guvernului, eronată; textul se referă la asociere ca rezultat al exercitării unei libertăţi fundamentale şi are deci în vedere o asociaţie de drept constituţional. Asemenea asociaţii sunt de drept public, temeiul lor fiind libertatea de asociere şi nu contractul, care este temeiul asociaţiilor şi societăţilor de drept privat. „Asociaţiile prevăzute la art. 37 nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obţinerea sau împărţirea unor beneficii, ele trebuie să aibă scopuri politice, religioase, culturale, scopuri care să exprime libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor, credinţelor” - se mai arată în punctul de vedere al Guvernului. Aşa fiind, „art. 37 din Constituţie nu poate fi socotit temeiul juridic al creării unor societăţi comerciale sau a altor asociaţii cu caracter lucrativ sau eventual a persoanelor juridice”. Faţă de aceste motive Guvernul consideră c㠄referirea la art. 37 din Constituţie ca temei pentru neconstituţionalitatea art. 26 din lege nu se justifică din punct de vedere juridic”.
- În ceea ce priveşte susţinerea autorilor sesizării de neconstituţionalitate, în sensul că trimiterea la o lege abrogată este ilegală, Guvernul arată că o asemenea trimitere reprezintă un procedeu ce intră în categoria tehnicilor legislative care au ca scop economia de mijloace; un asemenea procedeu nu este nici greşit şi nici neconstituţional.
În acest sens este invocată şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr.82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.58 din 19 martie 1996).
- În fine, referindu-se la prevederile art. 28 din lege, Guvernul consideră că ne aflăm în prezenţa „unei situaţii de restrângere a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, excepţie de la regula fundamentală a liberului exerciţiu de către cetăţeni a drepturilor lor constituţionale”, iar „stabilirea unor limitări ale dreptului de proprietate nu înseamnă încălcarea unui drept constituţional, ci, dimpotrivă, o organizare cât mai eficientă a exercitării de către toţi cetăţenii a dreptului de proprietate”.
Pentru motivele expuse Guvernul conchide că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

având în vedere obiecţia de neconstituţionalitate cuprinsă în sesizarea celor 29 de senatori, punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, prevederile Legii pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, prevederile Constituţiei şi cele ale Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

1. Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate cu care a fost legal sesizată.

2. În ceea ce priveşte solicitarea adresată Curţii Constituţionale de autorii sesizării, de a declara, ca fiind neconstituţională, legea în întregime sau numai textele menţionate în sesizare, dar împreună cu textele de corelare cu acestea, Curtea constată că nu pot fi reţinute spre examinare decât acele prevederi cu privire la care au fost formulate critici de neconstituţionalitate motivate. Nici o asemenea critică de neconstituţionalitate privind legea în ansamblul ei nu a fost făcută însă de autorii sesizării.

Într-adevăr, sub acest aspect sesizarea de neconstituţionalitate are în vedere faptul c㠄legea în totalitatea ei [...] are la bază o concepţie greşită, reflectată în numeroase norme ale legii”, ceea ce, în mod evident, este insuficient pentru aprecierea concordanţei dintre prevederile legii şi dispoziţiile Constituţiei.

3. Prima critică de neconstituţionalitate cuprinsă în sesizare are în vedere art. 1-3 din lege. Se consideră a fi un tratament juridic diferenţiat şi ca atare discriminatoriu şi neconstituţional faptul că, în timp ce, potrivit legii, cei îndreptăţiţi primesc până la 50 ha teren agricol şi până la 10 ha teren forestier, fără a se opera reduceri, pe de altă parte „persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, iniţială, li s-au operat reduceri la suprafaţa cuvenită în marea majoritate a localităţilor din ţară”.

Cu privire la această susţinere Curtea observă, în primul rând, că autorii excepţiei nu precizează nici care este textul constituţional încălcat şi nici care anume prevedere din legea a cărei constituţionalitate este contestată conduce nemijlocit la consecinţa neconstituţionalităţii. Se afirmă numai că, datorită diferenţei dintre cele două legi, se creează o discriminare între beneficiarii reglementărilor respective. Rezultă că un text dintr-o lege ar deveni neconstituţional - deşi în sine nu conţine nici o prevedere potrivnică legii fundamentale - numai pentru că reglementează în alt mod o chestiune ce face obiectul unei alte reglementări - conformă, la rândul său, cu Constituţia -, reglementare cuprinsă într-o lege mai veche şi a cărei aplicare s-a consumat deplin şi definitiv în trecut. Chiar dacă s-ar porni de la constatarea - discutabilă - că legile avute în vedere cuprind o reglementare unică şi unitară, discriminarea la care se referă autorii excepţiei nu există între, pe de o parte, beneficiarii noii legi, trataţi în mod absolut egal prin textele acesteia, şi, pe de altă parte, beneficiarii reconstituirii dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991 - care sunt, în principiu, aceiaşi, de vreme ce legea nouă nu face decât să completeze măsurile cuprinse în Legea fondului funciar. Deosebirea de tratament s-ar plasa, eventual, înăuntrul categoriei acestora din urmă, în măsura în care unii şi-au primit terenurile integral, iar altora le-au fost operate reducerile menţionate. Este însă evident că obiecţia de neconstituţionalitate formulată în cadrul prezentului dosar nu poate privi Legea nr. 18/1991.
Aşadar, la o analiză aprofundată iese în evidenţă faptul că legea ce face obiectul sesizării de neconstituţionalitate nu aduce nici o discriminare între foştii cooperatori (ori între moştenitorii acestora), toţi urmând să îşi primească integral terenurile, în limita celor 50 de hectare.
Există însă, în plus faţă de argumentele menţionate, un motiv peremptoriu pentru care obiecţia nu poate fi primită.
Într-adevăr, eventuala discriminare cuprinsă în reglementarea din Legea nr. 18/1991, avută în vedere de autorii excepţiei, şi anume aceea care îngăduia reducerea suprafeţei cuvenite, pe familii, foştilor cooperatori, a fost practic înlăturată o dată cu modificarea, prin Legea nr. 169 din 27 octombrie 1997, a art. 9 alin. (2) din Legea fondului funciar. În forma astfel modificată acest alineat are următorul conţinut: „Persoanele cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate, potrivit legii, în limita suprafeţei de teren de până la 10 ha de familie şi cărora li s-a aplicat cota de reducere potrivit art. 14 [fost art. 13] alin. (3) din lege pot formula cerere pentru suprafeţele de teren care au constituit această cotă. Cererile se formulează în cazul în care cota de reducere a depăşit procentul de 5%.”
Apare evident, în aceste condiţii, c㠄discriminarea” la care se referă prima parte a obiecţiei de neconstituţionalitate, dacă ar fi existat într-adevăr, a fost oricum înlăturată în 1997, o dată cu modificarea adusă Legii nr. 18/1991, prin reformularea alin. (2) al art. 10, de Legea nr. 169/1997.
Dar, chiar dacă această modificare a Legii nr. 18/1991 n-ar fi existat încă din 1997, critica de neconstituţionalitate tot nu ar fi avut obiect, dat fiind că reglementarea cuprinsă în alin. (2) al art. 9, reprodus mai sus, este identică, în fond, cu cea cuprinsă în art. 5 din legea ce face obiectul examenului de constituţionalitate prin această decizie.
Toate acestea însă, cu rezerva că dreptul persoanelor ce au primit, în aplicarea art. 13 (astăzi, art. 14) alin. (2) din Legea fondului funciar, o suprafaţă de teren supusă reducerii a fost restabilit prin modificarea art. 9 alin. (2) numai în situaţiile în care cota de reducere a depăşit 5%.
Curtea observă însă că această problemă priveşte cea de a doua critică de neconstituţionalitate cuprinsă în sesizare.

4. Într-adevăr, autorii obiecţiei remarcă faptul c㠄În art. 5 din lege se prevede că celor cărora li s-au operat reduceri de până la 5% nu li se face nici întregire şi nici nu li se dau despăgubiri”.

Curtea Constituţională se află, de această dată, în prezenţa unei critici de neconstituţionalitate ce nu poate fi acceptată. Într-adevăr, textul la care obiecţia se referă (art. 5 din lege) este, în fondul reglementării, identic cu textul art. 9 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, în forma rezultată în urma modificării ordonate prin Legea nr. 169/1997.
Dacă obiecţia ar fi acceptată ar însemna să se admită competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa în prezent, potrivit art. 144 lit. a) din Constituţie, asupra constituţionalităţii unui text adoptat printr-o lege din 1997, text care este şi rămâne în vigoare, şi pentru care art. 5 din legea criticată nu reprezintă decât o simplă reluare. Este vorba despre o soluţie ce corespunde jurisprudenţei Curţii Constituţionale, fiind consacrată în Decizia nr.6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.61 din 25 martie 1993. Obiecţia de neconstituţionalitate ar fi putut aşadar să fie examinată de Curtea Constituţională numai dacă ar fi fost ridicată în momentul adoptării Legii nr. 169/1997, când textul la care această obiecţie se referă a fost inclus în Legea fondului funciar.
Orice altă soluţie contravine dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie, fiindcă ar presupune competenţa Curţii Constituţionale de a soluţiona retroactiv, pe calea controlului anterior, obiecţii de neconstituţionalitate privitoare la texte de lege deja promulgate, aşadar texte care ar fi în vigoare.
Indiferent însă de cele arătate, trebuie precizat că autorii sesizării omit faptul că în Legea nr. 18/1991 s-a prevăzut, prin art. 14 alin. (3), că nu sunt afectaţi de cota de reducere deţinătorii de suprafeţe mai mici de un hectar, ceea ce reprezintă, neîndoielnic, o măsură de protecţie a celor mai defavorizaţi beneficiari.

5. Următoarea critică de neconstituţionalitate are în vedere art. 6 din lege, cu privire la care autorii sesizării consideră că, depăşindu-se domeniul reglementărilor îngăduite legii, s-ar stabili, „preordinat şi indiferent de criticile de drept şi de fapt, o ordine de preferinţă legală a valabilităţii şi a forţei probante a titlurilor de proprietate”; se arată, în acest sens, că stabilirea unei asemenea ordini de preferinţă privind titlurile de proprietate ar fi de competenţa exclusivă a justiţiei.

Cu privire la argumentele aduse în sprijinul acestei critici Curtea Constituţională face următoarele precizări:
- nici unul dintre cele trei alineate ale textului de lege criticat (art. 6) nu cuprinde o reglementare prin care s-ar stabili o ordine de preferinţă legală a valabilităţii şi a forţei probante a titlurilor de proprietate; în cel de al treilea alineat este vorba despre preferinţa pe care legea înţelege să o dea fostului proprietar al terenului faţă de persoana căreia i s-a atribuit terenul acestuia, dacă restituirea în natură nu este cu putinţă pentru amândoi; iar această apreciere nu conţine nimic neconstituţional sau potrivnic principiilor echităţii şi egalităţii, astfel încât intră, netăgăduit, în competenţa legiuitorului de a se pronunţa asupra oportunităţii uneia dintre rezolvările posibile, în baza art. 58 alin. (1) din Constituţie;
- reglementarea prin lege a materiilor pe care autorii excepţiei doresc să le rezerve exclusiv aprecierii instanţelor judecătoreşti nu depăşeşte domeniul intervenţiei legislative; dimpotrivă, cele mai multe dintre exemplele date de autorii obiecţiei fac obiectul de reglementare al normelor Codului civil, Codului de procedură civilă etc.;
- în fine - şi este aspectul cel mai important -, nici unul dintre argumentele aduse în susţinerea neconstituţionalităţii art. 6 din lege nu are legătură cu normele şi cu principiile constituţionale; de altfel, sesizarea de neconstituţionalitate nici nu se referă la eventuala încălcare a unor texte sau principii ale legii fundamentale.

6. Este criticat, de asemenea, cuprinsul art. 24 şi următoarele din lege, autorii obiecţiei considerând că modul de reconstituire a drepturilor privind terenurile forestiere exprimă o concepţie ce nu corespunde principiului de legiferare în concordanţă cu art. 16 alin. (1) din Constituţie referitor la egalitatea persoanelor. Se exprimă temerea că regula reconstituirii drepturilor pe vechile amplasamente ar putea conduce la atribuirea de terenuri forestiere unor persoane care au defrişat vegetaţia de pe terenurile primite potrivit reglementării anterioare, care consacra restituirea pe sole şi la marginea trupului de pădure. Totodată reglementarea este calificată ca „discriminatorie şi privilegiată”, deoarece ar îngrădi îmbogăţirea fără temei legal a celor cărora li se atribuie păduri amenajate cu mari şi importante investiţii din fondurile publice ale statului.

Critica nu poate fi primită, întrucât, chiar dacă în practică s-ar produce asemenea atribuiri de păduri, ele ar fi posibile numai prin abuzuri şi ilegalităţi. Într-adevăr, art. 24 alin. (2) lit. b) din lege exceptează de la reconstituirea proprietăţii pe vechile amplasamente terenurile „pe care se află sau sunt în curs de realizare construcţii sau amenajări silvice, drumuri forestiere ori alte amenajări sau instalaţii sau alte mijloace fixe”. Aceloraşi obiective le corespund şi prevederile art. 24 alin. (2) lit. c)-f) din lege.
Trebuie precizat în plus că nici cu privire la art. 24 şi următoarele din lege obiecţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată pe indicarea textelor constituţionale încălcate. În lipsa acestei motivări examinarea neconstituţionalităţii textelor criticate nu poate fi realizată.
În fine, aspectele invocate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate se referă la o soluţie legislativă care corespunde unei opţiuni politice, ce ţine de competenţa exclusivă a legiuitorului, nefiind deci o problemă de resortul contenciosului constituţional.

7. O serie de critici cuprinse în sesizare privesc art. 26 şi următoarele din lege şi au ca obiect aşa-zisele forme asociative, calificate de autorii obiecţiei ca fiind forme şi structuri anacronice de proprietate funciară, care nu au nimic comun cu concepţia modernă avută în vedere de Constituţie. Asemenea structuri de proprietate au corespuns în opinia autorilor sesizării de neconstituţionalitate - epocii feudale, fiind totodată considerate dintotdeauna „ca aparţinând tipului de proprietate colectivist-socialistă al epocii anterioare”. În fine, autorii obiecţiei remarcă faptul c㠄formele asociative” prevăzute de lege urmează să fie înfiinţate în mod obligatoriu, ceea ce ar contrazice principiile înscrise în art. 37 din Constituţie referitor la dreptul la liberă asociere, precum şi modul în care Constituţia reglementează regimul proprietăţii; căci, consideră autorii, „după cum este cunoscut, asocierea are la bază actul liber de voinţă al persoanei asociate, iar nu ordinul legii”.

Trecând peste faptul că obiecţia de neconstituţionalitate are în vedere, în parte, prevederi pe care Legea nr. 18/1991 le cuprinde încă din 1997, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 169 din acelaşi an, Curtea Constituţională constată c㠄formele asociative” cărora urmează să le fie restituite terenuri cu vegetaţie forestieră, oricât de vetuste şi de inadecvate noilor realităţi ar putea să fie considerate, nu sunt potrivnice, sub aspectul criticilor formulate, textelor şi principiilor constituţionale. Nici autorii obiecţiei nu precizează, de altfel, care sunt textele din legea fundamentală cărora reglementarea criticată le-ar contraveni, cu excepţia art. 37 care consacră dreptul de asociere şi a reglementării date prin Constituţie proprietăţii.
În ceea ce priveşte invocarea reglementării date prin Constituţie dreptului de asociere, trebuie să se reţină că în cazul formelor asociative avute în vedere de legea criticată este vorba despre entităţi organizatorice create în trecut, sub imperiul altor reglementări legale, a căror preluare prin noua lege are în vedere exclusiv reconstituirea drepturilor şi exploatarea terenurilor ce le sunt restituite; învestirea acestor entităţi cu personalitate juridică, în condiţiile stabilite prin art. 28 din lege, reprezintă o condiţie fără de care participarea lor în circuitul civil nu ar fi de conceput. Este vorba, în ceea ce priveşte forma de proprietate asupra terenurilor forestiere restituite, despre o proprietate privată, al cărei regim juridic este acela de drept comun şi căreia Constituţia îi asigură o ocrotire egală, indiferent de titular.
Aşa fiind, nici unul dintre textele constituţionale referitoare la regimul proprietăţii nu este contrazis prin reglementarea ce face obiectul criticii de neconstituţionalitate.

8. Nu poate fi primită nici obiecţia referitoare la art. 27 din lege, text potrivit căruia „Exploatarea terenurilor forestiere prevăzute la art. 26 din prezenta lege se face în conformitate cu statutele formelor asociative admise de legislaţia statului român în perioada anilor 1921-1940”.

Autorii obiecţiei socotesc acest articol ca fiind „vădit neconstituţional, deoarece trimite la reglementări abrogate pentru exploatarea terenurilor”. Sunt încălcate - se arată în continuare - prevederile art. 149 şi 150 din Constituţie; se susţine, tot astfel, că trimiterea la norme legale abrogate este fundamental greşită.
Curtea observă că textele din legea fundamentală invocate de autorii sesizării nu au nici o legătură cu prevederile cuprinse în art. 27 din lege.
Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr.392 din 15 octombrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.299 din 4 noiembrie 1997, în sensul că trimiterea la o reglementare abrogată reprezintă un procedeu de tehnică legislativă care nu este neconstituţional. Textele criticate nu au ca semnificaţie repunerea în vigoare a legii abrogate, ci numai preluarea prevederilor respective în noua reglementare. Ar fi vorba despre neconstituţionalitate numai în situaţia în care normele astfel preluate prin lege ar veni, prin conţinutul lor, în contradicţie cu texte ori principii constituţionale, ceea ce, fără îndoială, nu se întâmplă în cazul de faţă.

9. Potrivit art. 28 alin. (5) din lege, „Suprafeţele forestiere aflate în proprietate comună, conform naturii acestora, rămân în proprietate indiviză pe toată durata existenţei lor”.

Se arată în cuprinsul sesizării de neconstituţionalitate că această reglementare este total greşită şi evident neconstituţională. În sprijinul acestei critici se arată că indiviziunea forţată este inadmisibilă, deoarece încalcă prevederile art. 49 din Constituţie, reprezentând o îngrădire perpetuă şi nejustificată a exerciţiului dreptului de proprietate. Se susţine, tot astfel, c㠄indiviziunea forţată are cauze de fapt, iar nu acte volitive ca temeiul de legiferare”, şi c㠄nu are legea căderea de a institui o astfel de îngrădire exerciţiului dreptului de proprietate şi tocmai din asemenea motive a fost înscris art. 49 în Constituţie”.
Aceste argumente nu pot fi acceptate.
Într-adevăr, proprietatea comună, sub toate formele pe care sistemul juridic românesc le cunoaşte, inclusiv atunci când îmbracă forma „indiviziunii forţate şi perpetue” la care se referă legea supusă controlului de constituţionalitate, nu este o formă de proprietate al cărei exerciţiu ar fi supus unor îngrădiri. Indiviziunea, ca formă a proprietăţii comune, are în vedere pluralitatea subiectelor dreptului de proprietate, iar nu conţinutul acestuia, şi anume prerogativele pe care le conferă. Atunci când există diferenţe între formele de proprietate comună ori între acestea şi proprietatea exclusivă, în ceea ce priveşte exercitarea unora dintre atributele dreptului de proprietate, aceste diferenţe corespund particularităţilor regimului juridic al acelei forme de proprietate, neputând fi considerate ca îngrădiri ale exerciţiului dreptului de proprietate, în sensul la care se referă art. 49 din Constituţie, potrivit căruia o restrângere poate fi făcută numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
A admite că indiviziunea forţată şi perpetuă - de pildă cea asupra părţilor comune ale unei construcţii de locuit, cuprinzând apartamente aflate în proprietatea unor persoane diferite - este inadmisibilă, deoarece reprezintă o îngrădire perpetuă şi nejustificată a exerciţiului dreptului de proprietate, înseamnă a nu ţine seama de existenţa, în practică, a numeroase ipoteze în care o asemenea formă de proprietate comună corespunde naturii bunurilor şi, câteodată, unei declaraţii a legii.
Nu este aşadar exact că prin lege nu se poate statornici un asemenea regim al proprietăţii. Făcând abstracţie de numeroasele prevederi ale Codului civil (art. 590-609), asemenea dispoziţii sunt frecvente, de pildă în Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, care prevede coproprietatea forţată nu numai asupra părţilor de construcţii şi instalaţii comune apartamentelor din clădire, ci şi asupra dreptului de concesiune privind terenul; de altfel, în România prima reglementare de acest fel în materia unor părţi de construcţii a fost cuprinsă în Legea din 3 mai 1927 privind încurajarea construcţiei de locuinţe.
Regimul juridic al coproprietăţii forţate nu are aşadar nici o legătură cu restrângerea exerciţiului unor drepturi, la care se referă art. 49 din Constituţie. Pe de altă parte, Curtea constată că prevederile art. 28 alin. (5) din legea ce face obiectul controlului de constituţionalitate nu contravin nici altor texte sau principii ale legii fundamentale.
Se poate, de altfel, considera că regimul terenurilor din fondul silvic redate entităţilor asociative, potrivit art. 26-28 din lege, ar fi fost acelaşi chiar în lipsa textului art. 28 alin. (5), dat fiind că proprietatea are caracterele menţionate în considerarea naturii bunurilor la care se referă acest regim.
Faţă de cele expuse mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 4, 16, 37, 41, 49, 149 şi 150 din Constituţie, cu unanimitate de voturi, cât priveşte dispoziţiile art. 1-3, ale art. 5, 6, 24, 25 şi 29 din legea supusă controlului de constituţionalitate, cu majoritate de voturi, cât priveşte dispoziţiile art. 26-28 din aceeaşi lege,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că sunt constituţionale dispoziţiile art. 1-3, art. 5, 6 şi ale art. 24-29 din Legea pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997.
Decizia se comunică Preşedintelui României.
Definitivă şi obligatorie.
Deliberarea a avut loc la data de 27 decembrie 1999 şi la ea au participat: Lucian Mihai, preşedinte, Costică Bulai, Constantin Doldur, Kozsokár Gábor, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stângu, Florin Bucur Vasilescu şi Romul Petru Vonica, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent şef,
Claudia Miu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 06:25

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.