DECIZIE nr.23 din 10 februarie 2000
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 149/11 apr. 2000

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. 2.504/1999 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
La apelul nominal răspunde consilier juridic Elena Iordănescu, reprezentant al Societăţii Comerciale „I.O.R.” S.A. din Bucureşti. Lipseşte Daniel Chiatca, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 165 din 21 octombrie 1999, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca devenită inadmisibilă, în temeiul art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Reprezentantul Societăţii Comerciale „I.O.R.” - S.A. din Bucureşti solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 12 mai 1999, pronunţată în Dosarul nr. 2.504/1999, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti într-o cauză penală privind pe Petruţa Oancea, învinuită de săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie în dauna Societăţii Comerciale „I.O.R.” - S.A. din Bucureşti.
În motivarea excepţiei se susţine că dispoziţiile art. 220 alin. 4 din Codul penal sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, în sensul că instituie un regim juridic diferit pentru ocrotirea proprietăţii private a statului, prin acţiunea penală pusă în mişcare din oficiu, iar nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ca în cazul în care titularul proprietăţii private este o persoană fizică sau juridică.
Instanţa de judecată, exprimându-şi opinia, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece art. 220 alin. 4 din Codul penal „nu este în concordanţă cu art. 41 alin. (2) din Constituţie, care asigură o egală ocrotire a proprietăţii private, indiferent de titular”.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
În punctul său de vedere Guvernul consideră că excepţia ridicată este întemeiată, deoarece exceptarea de la cerinţa plângerii prealabile a persoanei vătămate şi punerea în mişcare din oficiu a acţiunii penale în cazul în care imobilul este în întregime sau în parte al statului, „asigurând o apărare juridică mai energică a proprietăţii private a statului”, duce la „o diferenţiere neconstituţională între protecţia proprietăţii private a statului şi protecţia proprietăţii private a altor subiecte de drept [...], încălcând astfel art. 41 alin. (2) din Constituţie, care asigură o egală ocrotire a proprietăţii private prin lege, indiferent dacă aceasta aparţine statului sau altei persoane juridice sau fizice [...]”.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 220 alin. 4 din Codul penal, care au următoarea redactare: „Dacă imobilul este în posesia unei persoane private, cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”
În motivarea excepţiei se consideră că alin. 4 al art. 220 din Codul penal contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 41 alin. (2), referitoare la ocrotirea în mod egal a proprietăţii private, indiferent de titular, apreciindu-se că, deşi prin acest text este ocrotită posesia, în realitate aceasta este vizată ca atribut al dreptului de proprietate. Se susţine, de asemenea, că prin dispoziţiile sale textul de lege criticat instituie o discriminare interzisă de Constituţie între protecţia proprietăţii private a statului, caz în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, şi ocrotirea proprietăţii private a altor titulari ai dreptului de proprietate, caz în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Curtea Constituţională reţine că art. 220 alin. 4 din Codul penal a mai fost supus controlului de constituţionalitate, constatându-se, prin Decizia nr.165 din 21 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.624 din 21 decembrie 1999, că dispoziţia „cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului” din articolul menţionat este neconstituţională în raport cu prevederile constituţionale ale art. 41 alin. (2) teza întâi, potrivit cărora „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. În motivarea deciziei menţionate s-a arătat, în esenţă, că:
a) Dispoziţiile alin. 4 al art. 220 din Codul penal instituie o ocrotire penală diferită, dacă imobilul este „în întregime sau în parte al statului”. Textul de lege menţionat prevede că acţiunea penală urmează să fie pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în afară de cazul în care „acesta este în întregime sau în parte al statului”, situaţie în care urmează să fie pusă în mişcare din oficiu.
b) Valoarea socială explicit apărată prin dispoziţiile alin. 4 al art. 220 din Codul penal este posesia paşnică şi netulburată a unui imobil. În consecinţă, pentru existenţa infracţiunii nu este relevantă natura dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui posesie este tulburată, ci numai calitatea de „persoană privat㔠a posesorului imobilului.
c) Prin dispoziţiile art. 220 alin. 4 din Codul penal se creează un regim juridic favorabil posesiei ce poartă asupra imobilelor aflate în proprietatea privată a statului, în comparaţie cu posesia ce poartă asupra imobilelor aflate în proprietate privată particulară, ceea ce atrage, indirect, favorizarea unuia dintre titularii dreptului de proprietate privată. Aşa fiind, aceste reglementări care diferenţiază apărarea, prin mijloace de drept penal, a unei valori sociale (posesia paşnică şi netulburată a unui imobil), în funcţie de titularul dreptului de proprietate asupra acelui imobil (statul sau, respectiv, altă persoană juridică ori persoană fizică), încalcă, atunci când nu este vorba despre bunuri aflate în proprietate publică, principiul consacrat în art. 41 alin. (2) din Constituţie, referitor la ocrotirea în mod egal, prin lege, a proprietăţii private, indiferent de titular.
d) Textul de lege criticat este asemănător, atât ca formulare, cât şi prin consecinţele sale, cu textele art. 213 alin. 2 şi art. 214 alin. 3 din Codul penal, în privinţa cărora Curtea Constituţională a constatat, prin Decizia nr.177 din 15 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.77 din 24 februarie 1999, şi, respectiv, prin Decizia nr.5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.95 din 5 martie 1999, că dispoziţiile „cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului” şi, respectiv, „cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului” sunt neconstituţionale. Deoarece nu au intervenit elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia referitoare la dispoziţiile art. 220 alin. 4 din Codul penal a fost identică celor adoptate prin deciziile menţionate.
Faţă de cele arătate, întrucât Curtea a constatat, prin decizii anterioare, neconstituţionalitatea dispoziţiei legale criticate, aceasta nu mai poate face din nou obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, operând o cauză de inadmisibilitate, în temeiul art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată. Curtea reţine însă că, în speţă, această cauză de inadmisibilitate s-a ivit după data de 12 mai 1999, când s-a pronunţat de către instanţa de judecată încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale şi, prin urmare, la acea dată excepţia de neconstituţionalitate era admisibilă, devenind inadmisibilă ulterior.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. 2.504/1999, constatând că excepţia a devenit inadmisibilă.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 februarie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Doina Suliman

Vineri, 25 septembrie 2026, 02:18

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.