DECIZIE nr.10 din 24 ianuarie 2000
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală
Textul actului publicat în M.Of. nr. 213/16 mai. 2000

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexe Prună în Dosarul nr. 707/1999 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 18 noiembrie 1999, în prezenţa autorului excepţiei şi a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru 25 noiembrie şi apoi pentru 16 decembrie 1999, 20 decembrie 1999, 20 ianuarie 2000 şi 24 ianuarie 2000.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 10 iunie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 707/1999, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexe Prună.
Prin motivele invocate în susţinerea excepţiei, depuse la dosarul cauzei, autorul excepţiei de neconstituţionalitate arată că el a fost condamnat, prin Sentinţa penală nr. 16 din 5 februarie 1999 a Tribunalului Vrancea, la un an şi două luni închisoare pentru săvârşirea tentativei de omor calificat [art. 20 raportat la art. 175 lit. i), cu aplicarea art. 73 lit. b) din Codul penal] şi că, prin aceeaşi sentinţă, instanţa a menţinut, potrivit art. 350 din Codul de procedură penală, măsura arestării preventive şi a dedus, conform art. 88 din Codul penal, detenţia de la 2 octombrie 1998 la 5 februarie 1999. În urma apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea şi de partea vătămată dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Galaţi la 1 aprilie 1999 şi a avut un prim termen la 6 mai 1999, când instanţa nu a luat în discuţie starea de arest a inculpatului. Referitor la durata arestării preventive se susţine că atât prevederile art. 23 alin. (4) din Constituţie, cât şi dispoziţiile art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală stabilesc că aceasta nu poate depăşi 30 de zile, iar prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată. Rezultă că şi în cazul în care arestarea inculpatului s-a dispus în faza judecăţii aceasta nu poate să dureze până la soluţionarea definitivă a cauzei, întrucât măsura luată de instanţă nu poate fi exclusă de la respectarea regulilor instituite prin dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie. Autorul excepţiei invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 60/1994, rămasă definitivă ca urmare a Deciziei nr.20/1995, Decizia nr.1/1996 şi Decizia nr.546/1997, care au constatat că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit cărora arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Pornind de la prevederile Constituţiei şi de la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, autorul excepţiei susţine că arestarea inculpatului nu poate funcţiona în afara regulilor constituţionale, adică fără să fie supusă duratei de 30 de zile, iar dacă subzistă motivele arestării şi după expirarea acestui termen, instanţa urmează să prelungească durata arestării de fiecare dată până la cel mult 30 de zile.
Întrucât nici modificările Codului de procedură penală, prin Legea nr. 141/1996, nu au prevăzut prelungirea arestării preventive distinct pentru cele două faze ale procesului penal, deşi acest lucru se impunea în urma declarării ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală, înseamnă că legiuitorul a înţeles să instituie o singură procedură în materia prelungirii arestării, şi anume cea prevăzută de dispoziţiile art. 159 din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte „menţinerea” arestării preventive, aceasta nu este prevăzută ca măsură preventivă. Legea se referă la menţinerea arestării în două situaţii: prima, prevăzută la art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală care dispune că, în cazul în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea luării acestei măsuri; şi a doua, prevăzută la art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, când instanţei îi revine obligaţia ca prin hotărâre, deci la pronunţarea sentinţei, să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului. Autorul excepţiei arată că aceste două măsuri nu pot fi rupte de dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie. Astfel, dispoziţiile art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală obligă instanţa să verifice regularitatea luării şi menţinerii stării de arest a inculpatului în raport cu prevederile constituţionale, aceste dispoziţii legale înscriindu-se ca o garanţie a respectării principiului libertăţii individuale prevăzut în art. 23 din Constituţie.
Menţinerea arestării preventive este corespondentul, în plan tehnic, al prelungirii acestei măsuri, obligaţia instanţei fiind aceea de a acorda termene circumscrise duratei de 30 de zile, aşa cum a făcut instanţa de fond, Tribunalul Vrancea, care a menţinut măsura arestării preventive, termen de termen, comunicând locului de deţinere prelungirea mandatului de arestare.
În ceea ce priveşte menţinerea arestării preventive, reglementată prin dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, aceasta este subordonată, arată autorul excepţiei, obligativităţii respectării dispoziţiilor cuprinse în titlul IV cap. I din partea generală a Codului de procedură penală, privitor la măsurile preventive. Aceasta înseamnă că şi în acest caz menţinerea arestării nu poate depăşi 30 de zile fără ca instanţa să nu se pronunţe, din oficiu, cu privire la necesitatea şi oportunitatea prelungirii arestării conform prevederilor art. 159 din Codul de procedură penală.
În sinteză, autorul excepţiei arată că măsura arestării preventive peste durata legală de 30 de zile este neconstituţională, fiind în vădită contradicţie cu prevederile art. 23 din Constituţie. Atâta timp cât dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie consacră, în materia arestării preventive, instituţiile „mandatului” şi „prelungirii”, iar în Codul de procedură penală nu se prevede altă procedură a prelungirii duratei arestării în faza de judecată, înseamnă că măsura menţinerii peste durata legală, indiferent că dosarul se află pe rol sau este soluţionat de instanţa de fond, este neconformă cu dispoziţiile constituţionale. Menţinerea măsurii arestării preventive, o dată cu pronunţarea pe fond a instanţei, nu trebuie înţeleasă ca o arestare sine die, atâta timp cât hotărârea nu este definitivă, iar conflictul de drept penal nu este rezolvat. Menţinerea arestării preventive atât în faza de judecată, cât şi ca obligaţie a instanţei de a se pronunţa asupra ei prin hotărâre, potrivit art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, trebuie înţeleasă ca fiind forma prin care instanţa se pronunţă cu privire la arestarea în cadrul general prezentat în titlul IV cap. I din Codul de procedură penală. În cazul arestării preventive a inculpatului singura posibilitate ca, la expirarea celor 30 de zile, starea de arest să fie menţinută este „prelungirea” acesteia, fiindcă nu se poate menţine ceva ce nu mai există. În sprijinul tezei că menţinerea arestării nu poate depăşi durata legală de 30 de zile sunt aduse două argumente, astfel: a) în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1 din 9 ianuarie 1996 se arată c㠄menţinerea stării de arest este echivalentă, sub aspectul garanţiilor constituţionale ale libertăţii individuale, cu luarea acestei măsuri în cursul judecăţii”; b) reglementarea dată prin art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, care condiţionează măsura arestării preventive de respectarea dispoziţiilor cuprinse în titlul IV cap. I al părţii generale a Codului de procedură penală, ceea ce dovedeşte că legiuitorul nu a căutat să se abată de la dispoziţiile privind luarea şi durata măsurii arestării preventive.
Referindu-se la cazul în speţă, autorul excepţiei arată că măsura arestării sale preventive prin hotărârea de condamnare, fără ca aceasta să fie prelungită legal, timp de câteva luni, până la soluţionarea apelului, este neconstituţională.
Exprimându-şi opinia, instanţa de judecată apreciază că excepţia este neîntemeiată, deoarece menţinerea măsurii arestării preventive luate de instanţa de fond prin hotărârea de condamnare este valabilă până la pronunţarea unei hotărâri definitive, nemaifiind necesară, prin urmare, prelungirea arestării la expirarea perioadei pentru care a fost luată. În speţă, măsura luată de instanţa de fond, prin hotărârea de condamnare, durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, dacă instanţa nu dispune revocarea ei. Cu alte cuvinte, această arestare preventivă se ia pe durată nedeterminată, iar nu pe durata maximă de 30 de zile, prevăzută la art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală, motiv pentru care, pentru a-şi menţine valabilitatea, nu este necesară prelungirea acesteia din 30 în 30 de zile, în condiţiile art. 155-160 din Codul de procedură penală, procedură care este aplicabilă exclusiv arestării preventive dispuse de procuror şi prelungită, potrivit art. 155 alin. 2 din acelaşi cod, de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
În punctul de vedere al Guvernului se arată că art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală trebuie interpretat în contextul general al reglementărilor din Codul de procedură penală şi, în primul rând, în raport cu toate prevederile privind măsurile procesuale referitoare la „starea de libertate” a inculpatului sau a condamnatului şi nu numai în raport cu cele care se referă în mod expres la măsura arestării preventive. De asemenea, se arată că în Codul de procedură penală termenul „arestare” se foloseşte în diferite înţelesuri procesuale, în raport cu diferitele stadii şi momente ale desfăşurării procesului penal, în raport cu scopul urmărit prin luarea măsurii privind libertatea inculpatului sau condamnatului, precum şi în raport cu natura activităţii procesuale principale căreia i se ataşează măsura procesuală privind starea de libertate a acestuia. În opinia Guvernului art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală trebuie interpretat în contextul întregului conţinut al art. 350, precum şi al denumirii sale marginale, care este cea de Măsuri cu privire la starea de libertate, iar alin. 2 şi 3 se referă la obligaţia instanţei de a dispune punerea în libertate a inculpatului arestat preventiv; în aceeaşi situaţie se află şi alin. 5 şi 6. Alin. 4 al art. 350 foloseşte termenul „arestarea inculpatului”, fără alt calificativ, precizând că hotărârea pronunţată în cazul alineatelor precedente cu privire la arestarea inculpatului este executorie. Se arată că se impune a fi evocat şi art. 382 alin. 3, care, referindu-se la admiterea apelului, prevede că, atunci când prima instanţă a dispus arestarea inculpatului, instanţa de apel poate menţine măsura arestării în caz de desfiinţare a hotărârii. În opinia Guvernului, din aceste texte care se referă la faza judecăţii reiese că legiuitorul nu foloseşte sintagma „măsura arestării preventive” ca măsură dispusă de instanţa de judecată la pronunţarea hotărârii, ci la măsuri procesuale proprii fazei de judecată, pe care instanţa le poate lua o dată cu pronunţarea hotărârii, privind starea de libertate a inculpatului. Se apreciază că legiuitorul a voit să marcheze prin aceasta specificul măsurii arestării în stadiul pronunţării hotărârii faţă de arestarea dispusă în faza urmăririi penale şi în faza judecăţii.
În esenţă, se susţine că arestarea dispusă prin hotărârea de condamnare nu este o prelungire a măsurii preventive luate sau menţinute de instanţă în timpul desfăşurării judecăţii, ea având o altă funcţie şi un alt temei decât arestarea preventivă. Este, susţine Guvernul, o măsură procesuală dispusă pentru asigurarea executării unei pedepse determinate, pronunţată ca urmare a judecării în fond a cauzei, şi înseamnă, în fapt, „un început de executare” a pedepsei aplicate. Se mai arată că prevederile cuprinse în cap. I titlul IV al părţii generale a Codului de procedură penală nu pot fi aplicabile arestării dispuse prin hotărârea instanţei asupra fondului, deoarece această arestare este menită să asigure executarea pedepsei. Dacă instanţa de apel ar trebui să prelungească această arestare din 30 în 30 de zile, textele care prevăd ce conţine hotărârea instanţei de fond ar fi trebuit să prevadă că arestarea se dispune pe o perioadă de cel mult 30 de zile. În concluzie, în opinia Guvernului se arată că art. 23 alin. (4) din Constituţie priveşte numai faza de urmărire penală şi cea de judecată până la pronunţarea unei hotărâri asupra fondului, textul constituţional neputând fi aplicabil la situaţiile ivite după pronunţarea unei asemenea hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate privind art. 350 alin 1 din Codul de procedură penală nu este întemeiată.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Instanţa are îndatorirea ca prin hotărârea sa să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, ţinând seama de dispoziţiile din partea generală, titlul IV, capitolui I.”
Autorul excepţiei susţine că prevederile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală contravin art. 23 alin. (4) din Constituţie, dispoziţii conform cărora: „Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată.”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată că aceasta este întemeiată şi urmează să fie admisă.
Arestarea preventivă face parte din categoria măsurilor procesuale destinate să asigure buna desfăşurare a procesului, iar nu din categoria pedepselor. Ea îşi păstrează acest caracter până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi se poate menţine sau revoca atât prin hotărârea de condamnare în primă instanţă, cât şi prin hotărârea instanţei de a menţine sau de a lua, pentru prima dată, această măsură. De aceea, dreptul inculpatului de a cere liberarea provizorie se menţine şi după condamnarea în primă instanţă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, după care inculpatul are statutul de condamnat, aflat, de această dată, în executarea pedepsei, iar nu în executarea arestării preventive.
Menţinerea stării de arest preventiv o dată cu pronunţarea hotărârii instanţei de fond nu trebuie înţeleasă ca o arestare sine die atâta timp cât hotărârea nu este definitivă, iar conflictul de drept penal nu este rezolvat.
Menţinerea sau luarea măsurii arestării preventive în faza de judecată, inclusiv cu ocazia pronunţării hotărârii, potrivit art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, trebuie înţeleasă ca fiind forma prin care instanţa se pronunţă cu privire la arestare în cadrul general prevăzut de titlul IV cap. I din partea generală a Codului de procedură penală.
Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la libertatea persoanei în cursul procesului penal, în principal prin Decizia nr.60 din 25 mai 1994, rămasă definitivă ca urmare a Deciziei nr.20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.57 din 28 martie 1995; Decizia nr.1 din 9 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.141 din 8 iulie 1996, şi prin Decizia nr.546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.98 din 2 martie 1998. Atât prin Decizia nr.60/1994, cât şi prin Decizia nr.546/1997 Curtea Constituţională a constatat c㠄prevederea potrivit căreia „Arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei” din art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală este neconstituţională, urmând, în legătură cu durata arestării, să se facă aplicarea directă a art. 23 alin. (4) din Constituţie”. Curtea Constituţională a stabilit că textul art. 23 alin. (4) din Constituţie se referă la arestare, în general, astfel că prevederile sale trebuie respectate ori de câte ori se dispune arestarea unei persoane, măsură ce afectează grav libertatea acesteia, indiferent dacă se produce în faza de urmărire penală sau în cursul judecării cauzei. Aşa fiind, la expirarea termenului de 30 de zile instanţa are obligaţia constituţională să verifice, din oficiu, dacă se mai impune menţinerea arestării preventive şi, în caz afirmativ, să dispună prelungirea acesteia cu încă cel mult 30 de zile. Dacă motivele arestării subzistă după expirarea acestui termen, instanţa are posibilitatea, în aceleaşi condiţii prevăzute la art. 23 din Constituţie, să prelungească durata arestării, dar de fiecare dată până la cel mult 30 de zile.
În raport cu cele arătate, dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului se dispune pe durată nedeterminată şi nu pe cel mult 30 de zile, astfel cum prevede art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA ,

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexe Prună în Dosarul nr. 707/1999 al Curţii de Apel Galaţi Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului se dispune pe durată nedeterminată, iar nu pentru durata de cel mult 30 de zile prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Definitivă şi obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 ianuarie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Florentina Geangu

OPINIE SEPARATĂ

Considerăm că prevederile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituţionale, iar soluţia care se impune în speţă este aceea de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.

I. Art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală dispune: „Instanţa are îndatorirea ca prin hotărârea sa să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, ţinând seama de dispoziţiile din partea generală, titlul IV, capitolul I.”
Aceste dispoziţii legale nu contravin prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie, conform cărora: „Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată.”
Textul art. 23 alin. (4) din Constituţie nu conţine o redactare clară, ceea ce impune realizarea unei operaţiuni de interpretare, în vederea aplicării sale. Astfel, din conţinutul art. 23 alin. (4), rezultă că sunt avute în vedere trei etape distincte, reglementate - fiecare dintre ele - printr-o teză distinctă, în următoarea succesiune:
- „Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. [...]”;
- „[...] Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronuţe prin hotărâre motivată. [...]” ;
- „[...] Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată.”
În cadrul fiecăreia dintre cele trei etape distincte subiectul activităţii procesuale este indicat printr-un termen distinct, şi anume: „magistrat”; „judecător”; „instanţa judecătorească”. Acest mod de redactare ridică întrebarea dacă enunţul normativ conţinut în cadrul celei dintâi teze este aplicabil şi pentru ipotezele - distincte - reglementate prin următoarele două teze. Această întrebare se ridică, îndeosebi, referitor la raportul celei dintâi teze cu enunţul normativ cuprins în teza a treia. Astfel, se pune întrebarea dacă subiectul activităţii indicat în teza a treia „instanţa judecătoreasc㔠- este supus, deopotrivă, şi reglementărilor din cadrul celei dintâi teze, ce indică un alt subiect al activităţii, şi anume „magistratul” (care, potrivit legislaţiei în vigoare, poate fi judecător, dar şi procuror); în mod concret, aceasta înseamnă că se ridică întrebarea dacă şi „instanţa judecătoreasc㔠(indicată de teza a treia) are obligaţia ca, la fel ca şi „magistratul” (indicat de cea dintâi teză), să nu prelungească arestarea pentru o durată de peste 30 zile.
În sensul unui răspuns afirmativ, funcţionează argumentul că, întrucât ambele teze sunt cuprinse înăuntrul aceluiaşi alineat, este raţional ca prevederile tezei întâi să acopere şi ipoteza avută în vedere prin teza a treia. Acest argument este îmbrăţişat - implicit - prin decizia la care se referă prezenta opinie separată, precum şi prin deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale, menţionate în cuprinsul motivării acesteia (în principal: Decizia nr.60 din 25 mai 1994, rămasă definitivă ca urmare a Deciziei nr.20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.57 din 28 martie 1995; Decizia nr.1 din 9 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.141 din 8 iulie 1996; Decizia nr.546 din 4 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.98 din 2 martie 1998).
Numai în acest fel se explică afirmaţia, din cuprinsul deciziei pronunţate în prezenta speţă, conform căreia „[...] textul art. 23 alin. (4) din Constituţie se referă la arestare, în general, astfel că prevederile sale trebuie să fie respectate ori de câte ori se dispune arestarea unei persoane [...] ”.
Este însă posibil şi un răspuns negativ, pentru care funcţionează argumentul că, dacă leguitorul constituant ar fi voit să instituie aceeaşi condiţie de durată („cel mult 30 zile”) şi pentru prelungirea arestării de către „instanţa judecătorească”, ar fi putut să o facă în mod expres, astfel cum, de altfel, a făcut-o în cadrul celei dintâi teze, referitoare la „magistrat”.

II. Simpla posibilitate a formulării unor asemenea răspunsuri diferite, pe bază de argumente, atrage necesitatea interpretării textului art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Această consecinţă impune să fie avute în vedere prevederile art. 20 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) din Constituţie, conform cărora „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bunăcredinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”.
Din această perspectivă, pentru interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie sunt relevante dispoziţiile art. 9 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, conform cărora:
„1. Orice om are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege.
2. Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestării sale, despre motivele acestei arestări şi va fi înştiinţat, în cel mai scurt timp, de orice învinuire care i se aduce.
3. Orice individ arestat sau deţinut pentru comiterea unei infracţiuni penale va fi adus, în termenul cel mai scurt, în faţa unui judecător sau a unei alte autorităţi împuternicite prin lege să exercite funcţiuni judiciare şi va trebui să fie judecat într-un interval rezonabil sau să fie eliberat. Detenţiunea persoanelor care urmează a fi trimise în judecată nu trebuie să constituie regula, dar punerea în libertate poate fi subordonată unor garanţii asigurând înfăţişarea lor la şedinţele de judecată pentru toate celelalte acte de procedură şi, dacă este cazul, pentru executarea hotărârii.
4. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detenţiune are dreptul de a introduce recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să hotărască neîntârziat asupra legalităţii detenţiunii sale şi să ordone liberarea sa, dacă detenţiunea este ilegală.
5. Orice individ care a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale are drept la o reparaţie.”
De asemenea, interpretarea şi aplicarea art. 23 alin. (4) din Constituţie trebuie să se facă şi în lumina dispoziţiilor art. 5, referitoare la „Dreptul la libertate şi la siguranţă”, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum acestea au fost aplicate prin hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Dintre dispoziţiile art. 5, cele care au relevanţă pentru problemele examinate în cadrul prezentei speţe sunt următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă.
Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este reţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent; [...]
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; [...]
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
În aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a emis, sub aspectele ce sunt analizate prin prezenta opinie separată, importante statuări. Astfel, prin hotărârea pronunţată în cazul „Wemhoff contra Republicii Federale a Germaniei”, 1968, Curtea de la Strasbourg a arătat: „Rămâne de precizat dacă trebuie adoptat ca termen final al perioadei de detenţie menţionate de art. 5 pct. 3 (art. 5-3) data la care a rămas definitivă o hotărâre de condamnare sau doar data când se decide asupra temeiniciei acuzaţiei, chiar şi dacă aceasta este pronunţată doar în primă instanţă.
Curtea se pronunţă în favoarea acestei ultime interpretări.
Un considerent i s-a părut determinant, şi anume că persoana condamnată în primă instanţă, indiferent dacă aceasta a fost sau nu în detenţie până în acest moment, se află în situaţia prevăzută la art. 5 pct. 1 lit. a) (art. 5-1-a) care reglementează privarea de libertate a persoanelor „după condamnare”. Aceste din urmă prevederi nu pot fi interpretate ca limitându-se la ipoteza unei condamnări definitive, deoarece aceasta ar exclude arestarea în timpul şedinţei a persoanelor condamnate care apar în faţa justiţiei în stare de libertate, oricare ar fi căile de atac ce încă le-ar mai fi deschise. Or, o astfel de practică este curentă în numeroase state contractante şi nu se poate crede că ele au înţeles să renunţe la aceasta. În plus, nu trebuie să se piardă din vedere faptul că vinovăţia unei persoane în regim de detenţie pe perioada procedurii de apel sau de casaţie a fost stabilită în cursul unui proces care s-a desfăşurat conform dispoziţiilor art. (art. 6). Sub acest aspect, nu prezintă importanţă dacă detenţia după condamnare are loc pe baza acestei hotărâri sau - precum în Republica Federală a Germaniei - în virtutea unei decizii speciale care să confirme mandatul de detenţie preventivă. O persoană care ar trebui să conteste prelungirea detenţiei sale peste ceea ce s-a stabilit prin hotărârea de condamnare ca urmare a întârzierii întâmpinate în rezolvarea recursului său, nu se poate prevala de dispoziţiile art. 5 pct. 3 (art. 3-5), dar ar putea eventual invoca nerespectarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 pct. 1 (art. 6-1).”
Din această jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, confirmată ulterior, în mod constant (de exemplu, în cazurile „Van Droogenbroeck contra Belgiei”, 1982, şi „B. contra Austriei”, 1990), rezultă importante principii referitoare la corelaţia dintre dispoziţiile art. 5 al convenţiei cuprinse la pct. 1 lit. a), pe de o parte, şi cele cuprinse la pct. 1 lit. c) şi la pct. 3, pe de altă parte.
Astfel, în esenţă, Curtea de la Strasbourg a decis că:
- Prin termenul „condamnare” utilizat în cuprinsul pct. 1 lit. a) din art. 5, se înţelege atât condamnarea dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, cât şi condamnarea pronunţată printr-o hotărâre judecătorească supusă căilor de atac (nedefinitivă); şi aceasta chiar şi în sistemele de drept în care cel „condamnat” printr-o hotărâre judecătorească nedefinitivă este considerat, în continuare, a fi doar o persoană supusă acuzării penale;
- De aceea, starea de „arest” la care se referă pct. 1 lit. c) din art. 5 desemnează numai situaţia în care, în privinţa celui arestat, nu a fost - încă - pronunţată o hotărâre judecătorească de „condamnare”, indiferent dacă este vorba despre o hotărâre definitivă sau supusă căilor de atac (nedefinitivă);
- În consecinţă, întrucât prevederile pct. 3 din art. 5 au în vedere, în mod expres, numai ipoteza reglementată prin lit. c) a pct. 1, rezultă că prevederile pct. 3 nu sunt aplicabile în ipoteza reglementată prin lit. a) a pct. 1 din art. 5;
- În concluzie, atunci când în privinţa unei persoane arestate a fost pronunţată o hotărâre judecătorească nedefinitivă de condamnare, nu mai există dreptul acelei persoane de a fi „[...] adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare [...]” şi nici „[...] dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
[...]”, conform art. 5 pct. 3 fraza întâi; se păstrează însă, chiar şi într-o asemenea situaţie, obligaţia judecării „[...] într-un termen rezonabil a cauzei sale [...]”, potrivit art. 6 din convenţie, privind „Dreptul la un proces echitabil”.
Statuările de mai sus ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt, desigur, obligatorii, făcând corp comun cu dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) şi lit. c) şi pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, şi interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie trebuie realizate în concordanţă cu aceste statuări.

III. În consecinţă, în opinia noastră, contrară celei a majorităţii, teza a treia din art. 23 alin. (4) („[...] Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată.”) se află în următoarea corelaţie cu teza întâi a aceluiaşi text constituţional („Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. [...]”):
a) „Prelungirea arestării”, care, conform tezei a treia, „se aprobă numai de instanţa judecătoreasc㔠se poate dispune, potrivit celei dintâi teze, numai „pentru o durată de cel mult 30 de zile” atunci când în privinţa persoanei arestate nu a fost pronunţată, încă, de către o instanţă judecătorească, o hotărâre de condamnare;
b) Atunci când însă, în privinţa persoanei arestate, a fost pronunţată, de către o instanţă judecătorească, o hotărâre de condamnare - chiar şi dacă acea hotărâre nu este definitivă, fiind supusă căilor de atac -, pentru instanţa care pronunţă hotărârea de condamnare sau pentru instanţele care, în faze ulterioare ale procesului, se pronunţă asupra menţinerii ori prelungirii arestării, nu mai există obligaţia de a se conforma condiţiei prevăzute de cea dintâi teză cu privire la durata de cel mult 30 de zile a arestării.
Acesta fiind conţinutul normativ al alin. (4) din art. 23 al Constituţiei, rezultă că dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituţionale.
Într-adevăr, trebuie observat că aceste dispoziţii legale sunt aplicabile exclusiv primei instanţe judecătoreşti, iar nu şi instanţei de apel sau instanţei de recurs, cărora, sub aspectul măsurii arestării preventive, li se aplică, în mod corelativ, dispoziţiile art. 381 şi, respectiv, cele ale art. 38516 din Codul de procedură penală. De asemenea, mai trebuie să se reţină că prevederile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală constituie un cadru normativ general, care, în sine, au un caracter neutru în raport cu dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (4), fiindcă nu pot intra în contradicţie cu acestea indiferent de soluţia la care se opreşte instanţa de judecată care le aplică. Astfel, dacă
- aplicând dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală - instanţa judecătorească hotărăşte achitarea sau încetarea procesului penal, este evident că nu se pune problema prelungirii arestării preventive; la fel, această problemă nu se pune nici atunci când instanţa judecătorească hotărăşte condamnarea inculpatului la o pedeapsă care nu este privativă de libertate (de exemplu, amenda penală). Singura ipoteză în care, aplicând dispoziţiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, instanţa judecătorească urmează să se pronunţe şi asupra menţinerii ori luării măsurii arestării preventive este aceea în care instanţa hotărăşte condamnarea inculpatului la o pedeapsă privativă de libertate. Or, într-o asemenea ipoteză, când - aşadar - există o „condamnare” de către o instanţă judecătorească, este evident că au fost satisfăcute, eo ipso, exigenţele recursului de „habeas corpus”, adică de controlare a stării de arest preventiv de către un judecător (independent şi imparţial), conform tezei a doua a art. 23 alin. (4) din Constituţie (sau, în termenii art. 5 pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de către „un judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”).
În lumina considerentelor anterioare, rezultă că în toate cazurile când, dând curs dispoziţiilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, instanţa judecătorească hotărăşte condamnarea persoanei arestate la o pedeapsă privativă de libertate şi, în consecinţă, dispune - după caz menţinerea („prelungirea”) sau luarea măsurii arestării inculpatului, nu mai este aplicabilă teza întâi a art. 23 alin. (4) din Constituţie („Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. [...]”).
De aceea, nici instanţa care pronunţă acea hotărâre de condamnare şi nici alte instanţe care - ulterior, în alte faze ale procesului penal având ca obiect fapta pentru care s-a hotărât condamnarea - menţin („prelungesc”) măsura arestării inculpatului condamnat, nu mai au obligaţia de a dispune această măsură numai „pentru o durată de cel mult 30 de zile”.
În plan procesual, una dintre consecinţe este aceea că măsura arestării, astfel „consolidat㔠prin hotărârea judecătorească de condamnare, nu va mai trebui să fie supusă, automat, din 30 în 30 de zile, controlului instanţei judecătoreşti, în vederea prelungirii arestării sau a punerii în libertate.
În acest context, mai trebuie observat, în final, că redactarea utilizată în cuprinsul dispozitivului deciziei la care se referă prezenta opinie separată se bazează pe ideea că, în temeiul art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, instanţa ar pronunţa menţinerea sau luarea măsurii arestării preventive „pe durată nedeterminată”. În realitate însă, din coroborarea art. 350 alin. 1 cu textul art. 343 alin. 2 din Codul de procedură penală (care stabileşte că deliberarea poartă, între altele, şi „asupra computării reţinerii şi arestării preventive”), reiese că măsura arestării preventive este determinată (limitată în timp) de durata condamnării la pedeapsa privativă de libertate pronunţată de instanţă.

IV. Se ridică problema dacă nu cumva, prin soluţia înfăţişată în prezenta opinie separată, sunt încălcate dispoziţiile alin. (8) al art. 23 din Constituţie, potrivit cărora: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”
a) Sub acest aspect, este de observat, mai întâi, că aceeaşi problemă a trebuit să fie avută în vedere şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când a pronunţat hotărârile în cazurile menţionate la pct. II din cadrul considerentelor prezentei opinii separate. Într-adevăr, examinând dispoziţiile pct. 1 lit. a) şi lit. c) şi ale pct. 3 din art. 5 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea de la Strasbourg nu putea face abstracţie de existenţa - în aceeaşi convenţie - a dispoziţiilor art. 6 pct. 2, conform cărora: „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.” Este motivul pentru care, în considerentele - anterior reproduse - ale hotărârii pronunţate în cazul „Wemhoff contra Republicii Federale a Germaniei”, 1968, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat c㠄[...] nu prezintă importanţă dacă detenţia după condamnare are loc pe baza acestei hotărâri sau precum în Republica Federală a Germaniei - în virtutea unei decizii speciale care să confirme mandatul de detenţie preventivă.” Această poziţie a fost şi mai clar exprimată, ulterior, în cazul „B. contra Austriei”, 1990, când Curtea de la Strasbourg nu a împărtăşit opinia separată a unora dintre membrii fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului, prin Raportul din 14 decembrie 1988, opinie conform căreia atâta vreme cât, potrivit legii interne aplicabile (în speţă, art. 397 din Codul de procedură penală din Austria), nu există autoritate de lucru judecat asupra condamnării dispuse prin hotărârea primei instanţe judecătoreşti, nu se poate accepta soluţia că deţinerea persoanei arestate se face în temeiul unei „condamnări”, concept utilizat de pct. 1 lit. a) al art. 5 din convenţie.
Dimpotrivă, Curtea de la Strasbourg,
examinând situaţia persoanei condamnate în aceste condiţii şi care desfăşoară procedura judiciară ulterioară de atac împotriva hotărârii de condamnare, a arătat: „[...] există, între statele părţi ale convenţiei, mari deosebiri asupra problemei de a şti dacă o astfel de persoană îşi începe executarea pedepsei în timpul unei asemenea proceduri. În această privinţă, Curtea, la fel ca şi Comisia, consideră că importantele garanţii cuprinse în art. 5 pct. 3 nu depind de situaţiile naţionale speciale.”
b) În al doilea rând, este de observat - dacă se are în vedere ansamblul reglementărilor procesual penale - că nu se poate considera că prezumţia de nevinovăţie ar fi înlăturată prin aceea că prelungirea măsurii arestării preventive nu este supusă aprobării instanţei judecătoreşti automat, la fiecare 30 zile. Într-adevăr, potrivit art. 5 alin. 3 din Codul de procedură penală, „Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală, are dreptul, în tot cursul procesului, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii.” Rezultă că nici nu este necesar ca inculpatul arestat să aştepte 30 zile spre a fi prezentat din oficiu - instanţei judecătoreşti, căreia să îi solicite punerea sa în libertate, fiindcă acesta poate să declanşeze o asemenea procedur㠄în tot cursul procesului”, aşadar atât înainte de „condamnarea” în primă instanţă, cât şi după aceea. De fiecare dată, instanţa sesizată va hotărî, motivat, dacă mai subzistă ori nu raţiunile pentru care a fost dispusă arestarea inculpatului.
c) În sfârşit, nu se vede de ce, pe de o parte, se consideră - implicit - că prezumţia de nevinovăţie nu este înlăturată prin arestarea inculpatului „[...] în temeiul mandatului emis de magistrat [judecător sau procuror], pentru o durată de cel mult 30 de zile” (conform tezei întâi din alin. (4) al art. 23 din Constituţie), dar, pe de altă parte, se consideră că prezumţia de nevinovăţie ar fi înlăturată prin aceea că, ulterior unei „condamnări” în primă instanţă (supusă, de altfel, exigenţelor „procesului echitabil”, impuse de art. 6 din convenţie), inculpatul arestat nu ar mai fi prezentat, automat, la fiecare 30 zile, instanţei judecătoreşti, păstrându-şi însă dreptul de a solicita - oricând (chiar şi mai devreme de 30 zile) - examinarea de către instanţă a stării sale de arest.

V. În raport cu poziţia pe care am exprimat-o în considerentele anterioare, s-ar putea ridica problema dacă, nu cumva, se ignoră în acest fel conţinutul art. 53 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia „Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care aceasta este parte.” Cu alte cuvinte, este posibil a se susţine că - întrucât reglementările internaţionale în materie reprezintă doar un standard minimal, de la care statele nu pot deroga în defavoarea persoanelor protejate, dar la care pot adăuga o protecţie sporită pe plan intern - soluţia adoptată prin decizia la care se referă prezenta opinie separată ar reprezenta o asemenea protecţie sporită.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că o asemenea critică ar fi inexactă, întrucât:
a) Soluţia supunerii aprobării de către instanţa judecătorească, la fiecare 30 zile, în mod automat, a prelungirii măsurii arestării preventive nu constituie - în sine o protecţie neapărat sporită (cu atât mai mult cu cât este de notorietate că acest automatism atrage după sine, în fapt, o superficialitate - desigur criticabilă - a desfăşurării acestei proceduri judiciare de către unele instanţe judecătoreşti).
b) Astfel cum am demonstrat prin considerentele anterioare, de sub pct. I al prezentei opinii separate, dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie nu beneficiază de o redactare clară, care să permită concluzia certă că legiuitorul constituant a voit ca - inclusiv după ce o instanţă judecătorească a pronunţat (printr-o hotărâre chiar nedefinitivă) condamnarea inculpatului la o pedeapsă privativă de libertate - menţinerea sau luarea măsurii arestării preventive să se dispună pentru durata de cel mult 30 zile. Cu alte cuvinte, redactarea acestor dispoziţii constituţionale nu permite concluzia certă că legiuitorul constituant a dorit să instituie o protecţie sporită, în raport cu protecţia stabilită prin art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De aceea, nu ne aflăm în ipoteza avută în vedere de art. 53 teza finală din această convenţie.
c) În sfârşit, nu trebuie prezumat în mod absolut că aducerea - din oficiu - a inculpatului arestat, la fiecare 30 zile, pentru ca instanţa să decidă asupra stării sale de arest coincide cu interesele fiecărui inculpat în parte, asigurându-i acestuia o protecţie sporită. Atâta vreme cât se garantează, prin lege, existenţa dreptului acestuia de a cere, oricând, examinarea stării sale de arest de către instanţa judecătorească, este cert că fiecare inculpat arestat va putea să decidă singur, cunoscându-şi cel mai bine propriile interese, dacă îşi exercită sau nu dreptul său subiectiv.
Sub acest din urmă aspect, se poate întâmpla ca interesul concret al inculpatului aflat în stare de arest preventiv să nu fie acela de a fi transportat de la sediul locului de deţinere spre a fi adus în faţa instanţei judecătoreşti care hotărăşte cu privire la prelungirea măsurii arestării preventive, fiindcă în acest fel - de exemplu - este lipsit, la fiecare 30 zile, de beneficiul unor drepturi stabilite prin Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor. Astfel, potrivit art. 40 alin. 3 din acest act normativ (republicat în Buletinul Oficial nr. 62 din 2 mai 1973), „Arestaţii preventiv pot fi folosiţi la muncă numai în cazul în care consimt la aceasta şi cu avizul medicului locului de deţinere, cu excepţia muncilor cu caracter gospodăresc efectuate prin rotaţie, pentru care consimţământul nu este necesar. Cei care se găsesc în curs de urmărire penală pot fi folosiţi la muncă, în aceleaşi condiţii, numai cu avizul organului de urmărire.” Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, arestaţii preventiv care prestează muncă beneficiază, conform art. 41 din Legea nr. 23/1969, de dreptul de a fi remuneraţi potrivit art. 11 şi 12 din aceeaşi lege, precum şi de dreptul ca, în vederea acordării liberării condiţionate (potrivit art. 59 şi următoarele din Codul penal), să se ţină, [...] seama şi de munca prestată în timpul arestării preventive (art. 25 alineatul ultim din Legea nr. 23/1969), conform regulilor de calcul stabilite prin art. 26 al legii. Aşadar, se poate întâmpla ca un inculpat aflat în stare de arest preventiv să prefere să presteze muncă, spre a beneficia neîntrerupt de menţionatele avantaje, de care este însă parţial lipsit prin absenţa de la muncă în zilele în care ar fi adus (din oficiu, deci indiferent de voinţa sa) în faţa instanţei.

VI. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept. De aceea, considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, erga omnes, conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cât şi enunţul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independenţei judecătorilor Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinţa soluţionării litigiului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti sau în privinţa neconstituţionalităţii prevederilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedură penală, în înţelesul delimitat prin decizia la care se referă această opinie separată. Orice decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie erga omnes, în măsura în care a fost pronunţată cu votul a cel puţin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Nu există grade ale obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numărul de voturi exprimat pentru soluţia pronunţată. De aceea, autorităţile şi instituţiile statului sunt obligate să dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecătorilor care formează completul de judecată. Responsabilitatea juridică este identică şi într-un caz şi în celălalt, în condiţiile prezentate prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.151 din 12 aprilie 2000.

Lucian Mihai,
preşedintele Curţii Constituţionale

Constantin Doldur,
judecător al Curţii Constituţionale

Miercuri, 23 septembrie 2026, 06:27

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.