DECIZIE nr.58 din 23 martie 2000
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. 3 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 228/23 mai. 2000

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Paula C. Pantea - procuror
Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. 3 din Codul penal, ridicată de Robertino-Daniel Oprescu în Dosarul nr. 2.840/1999 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.
La apelul nominal se prezintă avocatul Mircea Stănculescu pentru autorul excepţiei, lipsind celelalte părţi: Societatea Comercial㠄Banc Post” - S.A. şi Societatea Comercială Banca Comercial㠄Ion Ţiriac” - S.A., faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul autorului excepţiei solicită constatarea neconstituţionalităţii art. 215 alin. 3 din Codul penal, precizând că alin. 2 al aceluiaşi articol nu face obiectul excepţiei. Consideră că, prin dispoziţiile textului de lege criticat, au fost încălcate prevederile constituţionale cuprinse în art. 49 şi 54, deoarece i se restrânge exerciţiul dreptului de a obţine un credit bancar.
Totodată arată că dispoziţiile art. 215 alin. 3 din Codul penal contravin şi principiului constituţional al exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor, prin aceea că lasă la liberul arbitru al unei terţe persoane, numit㠄cel înşelat”, evaluarea bunei-credinţe a inculpatului, deşi art. 54 din Legea fundamentală instituie prezumţia de bună-credinţă.
Consideră că acordarea creditului bancar nu este condiţionată întotdeauna de existenţa unor garanţii imobiliare, iar acestea nu sunt de natură a produce, prin falsificarea lor o pagubă, condiţie esenţială a existenţei infracţiunii de înşelăciune. În final, autorul excepţiei susţine necesitatea revizuirii Codului penal, pentru a se evita redactările vagi şi imprecise, ca cele cuprinse în art. 215, cu condiţii de incriminare lăsate la aprecierea unei terţe persoane sau care determină multiple calificări ale faptelor, cum sunt cele de fals şi uz de fals, pe de o parte, şi înşelăciune în convenţii, prevăzută la art. 215 alin. 3, pe de altă parte.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca fiind neîntemeiată, considerând că textul art. 215 alin. 3 din Codul penal este în conformitate cu prevederile art. 49 şi 54 din Constituţie. Mai arată că prin aceste dispoziţii este incriminată o variantă a infracţiunii de înşelăciune, şi anume înşelăciunea în convenţii, pentru existenţa căreia este necesar ca inducerea sau menţinerea în eroare să fie determinantă pentru încheierea sau executarea contractului, în sensul că fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau nu ar fi executat contractul în condiţiile stipulate. Manoperele dolosive exclud buna-credinţă invocată de autorul excepţiei, ca temei al acesteia. De asemenea, susţine că dispoziţiile art. 54 din Constituţie nu instituie o prezumţie de bună-credinţă, ci o îndatorire fundamentală a fiecărei persoane de a-şi exercita cu bună-credinţă drepturile şi libertăţile, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 2.840/1999, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. 2 şi 3 din Codul penal, excepţie ridicată de Robertino-Daniel Oprescu.
În cererea prin care ridică excepţia de neconstituţionalitate autorul acesteia se referă exclusiv la dispoziţiile art. 215 alin. 3 din Codul penal, precizare pe care o face şi cu prilejul susţinerilor orale în faţa Curţii Constituţionale.
În motivarea excepţiei, autorul susţine că acest text este neconstituţional deoarece încalcă prevederile art. 49 şi 54 din Constituţie, prin restrângerea exerciţiului „dreptului său de a obţine un credit bancar”, precum şi prin lăsarea bunei-credinţe, prezumate de art. 54 din Constituţie, la liberul arbitru al unei terţe persoane, numit㠄cel înşelat”, încă înainte de constatarea judecătorească definitivă a acestei caracteristici. Critica de neconstituţionalitate priveşte şi multipla incriminare a faptei ca infracţiune de fals, uz de fals şi înşelăciune.
Exprimându-şi opinia, Curtea de Apel Bucureşti Secţia a II-a penală apreciază că excepţia este neîntemeiată, întrucât prezumţia de bună-credinţă are corespondent în prezumţia de nevinovăţie, consacrată în art. 66 din Codul de procedură penală, iar ambele prezumţii pot fi răsturnate în cazul stabilirii vinovăţiei inculpatului. De asemenea, instanţa consideră constituţională cerinţa „fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate”, aceasta fiind esenţială pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune, şi anume ca amăgirea să fi fost hotărâtoare pentru persoana înşelată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
În punctul său de vedere, Guvernul consideră că excepţia este nefondată, întrucât expresia „astfel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate” reprezintă o cerinţă esenţială a laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, în varianta prevăzută la art. 215 alin. 3 din Codul penal. Fapta nu constituie infracţiune dacă această condiţie nu este îndeplinită, iar acest aspect îl stabileşte numai instanţa de judecată prin hotărârea pe care o pronunţă în cauză. Guvernul mai arată că nu sunt încălcate prevederile art. 49 din Constituţie, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, întrucât nu este vorba de restrângerea exerciţiului unui drept, ci de o obligaţie care incumbă oricărei persoane, cea de a-şi exercita drepturile şi libertăţile constituţionale fără a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor altor persoane, obligaţie instituită prin art. 54 din Constituţie.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost legal sesizată.
Prin Încheierea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 2.840/1999, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. 2 şi 3 din Codul penal, excepţie ridicată de Robertino-Daniel Oprescu.
Din examinarea cererii scrise, prin care autorul a ridicat excepţia, precum şi a concluziilor orale ale apărătorului acestuia, cu ocazia dezbaterilor în faţa instanţei de judecată şi a Curţii Constituţionale, rezultă însă că în realitate, obiectul excepţiei îl constituie numai dispoziţiile art. 215 alin. 3 din Codul penal, iar nu şi ale alin. 2 al aceluiaşi articol, astfel cum, din eroare, se menţionează în încheierea de sesizare.
Art. 215 alin. 3 din Codul penal are următoarea redactare: „Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.”
Autorul excepţiei susţine că aceste dispoziţii contravin prevederilor art. 49 şi 54 din Constituţie, texte care au următorul cuprins:
- Art. 49, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.”;
- Art. 54, referitor la exercitarea drepturilor şi a libertăţilor: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bunăcredinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 215 alin. 3 din Codul penal nu aduc atingere acestor prevederi constituţionale.
Astfel, prin incriminarea ca infracţiune de înşelăciune a faptei de inducere sau menţinere în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, textul de lege criticat nu restrânge, prin încălcarea art. 49, exerciţiul unui drept sau al unei libertăţi fundamentale. Neinvocând lezarea, prin dispoziţia legală criticată, a unui drept sau a unei libertăţi constituţionale, autorul excepţiei nu poate susţine că i-ar fi fost restrâns exerciţiul unui asemenea drept sau al unei asemenea libertăţi, restrângere la care se referă textul constituţional menţionat.
„Dreptul de a obţine un credit bancar”, cu privire la care s-a susţinut restrângerea exerciţiului, nu reprezintă un drept fundamental şi nici nu poate fi considerat, propriu-zis, un drept, în sensul invocat de autorul excepţiei, ci o posibilitate de a încheia un contract de împrumut bancar, în condiţiile legii şi cu respectarea condiţiilor esenţiale pentru validitatea convenţiilor, cuprinse în art. 948 din Codul civil, condiţii printre care se află şi consimţământul valabil exprimat al părţii care se obligă. Or, prin dispoziţia legală criticată, este apărată, prin mijloace de drept penal, tocmai exprimarea unui asemenea consimţământ valabil al părţii care se obligă, fiind incriminată ca înşelăciune fapta de inducere sau menţinere în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, faptă prin care consimţământul persoanei înşelate a fost în mod determinant viciat, astfel încât fără această eroare ea nu ar fi încheiat sau nu ar fi executat contractul.
Referitor la încălcarea, prin aceleaşi dispoziţii criticate, a „prezumţiei de bună-credinţă instituite prin art. 54 din Constituţie”, Curtea observă că textul constituţional invocat nu cuprinde prezumţia, ci obligaţia fiecărei persoane de a-şi exercita cu bună-credinţă drepturile şi libertăţile constituţionale, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Prin textul de lege criticat nu numai că nu se încalcă această îndatorire fundamentală, ci, dimpotrivă, se dă expresie dispoziţiei constituţionale, sancţionându-se penal tocmai fapte prin care se aduce atingere, prin manoperele dolosive, obligaţiei fundamentale amintite.
Curtea constată că art. 215 alin. 3 din Codul penal este adoptat anterior intrării în vigoare a Constituţiei, fiindu-i astfel aplicabile prevederile art. 150 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora: „Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii.” În consecinţă, Curtea, reţinând că dispoziţia legală criticată nu contravine prevederilor constituţionale invocate, constată că aceasta este în vigoare.
Referitor la celelalte critici formulate privind multipla incriminare a faptei (înşelăciune, fals şi uz de fals), Curtea constată că acestea nu intră în competenţa contenciosului constituţional.
Criticile de neconstituţionalitate fiind neîntemeiate, excepţia urmează să fie respinsă.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. 3 din Codul penal, ridicată de RobertinoDaniel Oprescu în Dosarul nr. 2.840/1999 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 martie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Marioara Prodan

Vineri, 25 septembrie 2026, 05:02

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.