DECIZIE nr.62 din 6 aprilie 2000
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3, art. 861 alin. 3 şi ale art. 867 alin. 3 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 280/21 iun. 2000

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3, art. 861 alin. 3 şi ale art. 867 alin. 3 din Codul penal, excepţie ridicată de Nicu Pitzemberger, Florin Tudor şi Ciprian Costea în Dosarul nr. 1.884/1999 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public,
având în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale în materie, solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 23 septembrie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 1.884/1999, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3, art. 861 alin. 3 şi ale art. 867 alin. 3 din Codul penal.
Excepţia a fost ridicată de Nicu Pitzemberger, Florin Tudor şi Ciprian Costea într-o cauză penală având ca obiect judecarea recursurilor declarate de aceştia împotriva Sentinţei penale nr. 6 din 6 ianuarie 1999, pronunţată de Judecătoria Lehliu-Gară în Dosarul nr. 1.081/1998, şi Deciziei penale nr. 106 A din 17 aprilie 1999, pronunţată de Tribunalul Călăraşi în Dosarul nr. 768/1999.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale criticate, „introduse prin Legea nr. 140/1996, creează o discriminare între cetăţenii români care au săvârşit infracţiuni pentru care pedeapsa maximă prevăzută de lege depăşeşte 12 ani şi cei care au săvârşit infracţiuni pentru care pedeapsa maximă prevăzută de lege este de cel mult 12 ani”, prin aceea că, în prima situaţie, interzic luarea unor măsuri de individualizare a executării pedepsei, cum sunt suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau executarea pedepsei la locul de muncă. De aceea, consideră că aceste texte de lege, care nu permit o justă individualizare a pedepselor, contravin art. 4 şi 16 din Constituţie. Astfel, arată că, „în prima situaţie, deşi se poate aprecia în unele cazuri că pericolul social al faptei este foarte redus şi infractorul ar putea beneficia de circumstanţe atenuante care să coboare cuantumul pedepsei sub minimul special, prevederile legale menţionate mai sus exclud posibilitatea ca inculpatul să execute pedeapsa la locul de muncă sau să beneficieze de suspendarea executării pedepsei, deşi ar exista posibilităţi de îndreptare mai bune decât prin executarea pedepsei într-un penitenciar”. În continuare, arată că, „în a doua situaţie, pot exista cazuri în care se consideră că infractorul a săvârşit fapta în anumite circumstanţe agravante, iar pericolul social al acesteia este foarte mare. Cu toate acestea, chiar dacă pedeapsa aplicată ar depăşi maximul special prevăzut de lege, de 12 ani (prin adăugare de sporuri), inculpatul are dreptul să beneficieze de dispoziţiile favorabile privind executarea pedepsei la locul de muncă sau suspendarea executării pedepsei”.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, exprimându-şi opinia, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile art. 81 alin. 3, ale art. 861 alin. 3 şi ale art. 867 alin. 3 din Codul penal nefiind contrare prevederilor art. 4 şi 16 din Constituţie.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul său de vedere, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 4, privind unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, şi nici celor ale art. 16, care consfinţesc egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Se invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, concretizată în deciziile nr. 25 din 23 februarie 1999 şi nr. 79 din 20 mai 1999.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei îl constituie următoarele dispoziţii legale:
- Art. 81 alin. 3 din Codul penal: „Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol şi tortură”;
- Art. 861 alin. 3 din Codul penal: „Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol şi tortură. ”;
- Art. 867 alin. 3 din Codul penal: „Executarea pedepsei la locul de muncă nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol şi tortură.”
Autorul excepţiei, invocând neconstituţionalitatea prevederilor art. 81 alin. 3, art. 861 alin. 3 şi ale art. 867 alin. 3 din Codul penal, apreciază că au fost încălcate art. 4 şi 16 din Constituţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că semnificativă pentru soluţionarea acesteia este raportarea dispoziţiilor legale criticate la prevederile constituţionale ale alin. (1) al art. 16, care au următorul conţinut: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”
Cu privire la dispoziţiile art. 81 alin. 3 din Codul penal, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este constantă, statuându-se, prin mai multe decizii, că aceste prevederi sunt constituţionale. În acest sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr.25 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.136 din 1 aprilie 1999, şi prin Decizia nr.79 din 20 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.323 din 6 iulie 1999. În considerentele acestor decizii Curtea a reţinut că, deşi prin art. 81 alin. 3 legiuitorul a restrâns aplicarea măsurii de individualizare a pedepsei, în sensul că nu poate fi dispusă în cazul persoanelor care au săvârşit, cu intenţie, infracţiunile menţionate de acest text de lege, aceasta nu contravine însă prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), deoarece limitarea legală a aplicării suspendării condiţionate nu încalcă nici unul dintre criteriile egalităţii în drepturi. Drepturile fundamentale reprezintă o constantă a personalităţii cetăţeanului, o şansă egală acordată fiecărui individ şi, din această cauză, principiul egalităţii cuprinde egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta. În această situaţie este evident că regimul pedepselor constituie o problemă de politică penală, pe care organul legislativ este singurul îndreptăţit să o soluţioneze în funcţie de împrejurările existente la un moment dat în domeniul criminalităţii. Prin măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei în condiţiile art. 81 alin. 3 din Codul penal s-a urmărit, în exclusivitate, instituirea unui tratament penal mai sever pentru acele categorii de infracţiuni apreciate de legiuitor ca fapte cu un grad de pericol ridicat. În asemenea condiţii, încălcarea principiului egalităţii s-ar putea pune în discuţie numai dacă instituirea unor astfel de măsuri ar crea discriminări între cetăţeni, potrivit criteriilor stabilite de legiuitorul constituant.
Dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, iar nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui.
De asemenea, referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 81 alin. 3, art. 861 alin. 3 şi art. 867 alin. 3 din Codul penal, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr.95 din 17 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.357 din 28 iulie 1999, şi prin Decizia nr.202 din 25 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.68 din 16 februarie 2000. Cu acele prilejuri, în legătură cu susţinerea conform căreia limita de 12 ani, prevăzută la art. 81 alin. 3 din Codul penal, până la care poate fi acordată suspendarea condiţionată a executării pedepsei este necesar să fie reevaluată faţă de limitele speciale ale pedepsei închisorii prevăzute de Legea nr. 140/1996, Curtea a constatat că, deşi reală, aceasta nu este totuşi o problemă de control de constituţionalitate a legii, subliniindu-se că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării care adoptă reglementări, inclusiv pentru instituirea mijloacelor de individualizare a pedepselor, aşa cum este suspendarea executării pedepsei, în cele două forme ale sale, sau executarea pedepsei la locul de muncă, precum şi în vederea stabilirii condiţiilor şi a sferei de incidenţă a acestor mijloace de individualizare a executării pedepselor.
Soluţiile adoptate de Curtea Constituţională în aceste decizii, precum şi considerentele pe care s-au întemeiat îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
În sfârşit, în legătură cu critica potrivit căreia dispoziţiile art. 861 alin. 3 şi ale art. 867 alin. 3 din Codul penal contravin prevederilor constituţionale ale art. 4 şi 16, se constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece între limitarea legală a aplicării mijloacelor de individualizare judiciară a executării pedepselor şi criteriile egalităţii prevăzute de textele constituţionale menţionate nu se poate reţine nici o legătură, textele constituţionale menţionate nefiind pertinente în soluţionarea excepţiei ridicate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3, art. 861 alin. 3 şi ale art. 867 alin. 3 din Codul penal, excepţie ridicată de Nicu Pitzemberger, Florin Tudor şi Ciprian Costea în Dosarul nr. 1.884/1999 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 aprilie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Doina Suliman

Joi, 24 septembrie 2026, 21:10

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.