DECIZIE nr.56 din 22 martie 2000
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.13 alin.(1) şi (2) din Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat
Textul actului publicat în M.Of. nr. 367/8 aug. 2000

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Paula C. Pantea - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, excepţie ridicată de Tudor Duţu în Dosarul nr. 4.195/1999 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia de contencios administrativ şi comercial.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 7 martie 2000 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea la 14 martie 2000 şi apoi la 21 martie 2000 şi la 22 martie 2000.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Curtea de Apel Ploieşti - Secţia de contencios administrativ şi comercial, prin Încheierea din 23 noiembrie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 4.195/1999, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, modificat şi completat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.41/1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 55/1998. Excepţia a fost ridicată de Tudor Duţu în Dosarul nr. 4.195/1999, cu ocazia judecării acţiunii formulate împotriva Direcţiei generale de muncă şi protecţie socială, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, pentru anularea deciziei de revizuire a drepturilor acordate în baza dispoziţiilor Decretului-lege nr.118/1990.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale criticate au caracter retroactiv, înfrângând astfel principiul neretroactivităţii legii, consfinţit prin art. 15 alin. (2) din Constituţie. Potrivit art. 13 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr.118/1990, republicat, direcţiile generale de muncă şi protecţie socială pot revizui, la sesizare sau din proprie iniţiativă, drepturile stabilite prin hotărâri definitive ale comisiilor pentru aplicarea Decretului-lege nr.118/1990, emise anterior datei de 14 iulie 1997.
Exprimându-şi opinia, instanţa de judecată apreciază că excepţia este întemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate „încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, aşa cum acesta este definit prin art. 15 alin. (2) din Constituţie, în sensul că dă dreptul să se revină asupra unor situaţii sau drepturi stabilite definitiv sub imperiul legii în vigoare, la data emiterii deciziilor de către comisie”.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi putea exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată, susţinând că, deşi în textul de lege criticat se foloseşte termenul „revizuire”, în realitate legiuitorul a avut în vedere termenul „revocare”. „Astfel se dă posibilitatea unui organ administrativ de a reveni asupra propriilor acte, emise însă cu nerespectarea prevederilor legale, în concordanţă cu principiul revocabilităţii actelor administrative. Acest principiu apare ca un efect firesc al trăsăturilor administraţiei publice, care trebuie să dea dovadă de elasticitate şi nu de birocratizare în activitatea pe care o desfăşoară”. De asemenea, se arată că, deoarece nu se poate „invoca principiul neretroactivităţii legii pentru păstrarea unor drepturi dobândite cu încălcarea dispoziţiilor legale, în sistemul românesc actual, s-a admis în mod constant principiul revocabilităţii actelor administrative, sub condiţia existenţei posibilităţii acţiunii în contencios administrativ, condiţie realizată prin alin. (3) al art. 13 din Decretul-lege nr.118/1990”.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 13 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.118 din 18 martie 1998, în temeiul art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.41/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.153 din 14 iulie 1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 55/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.107 din 9 martie 1998, dându-se textelor o nouă numerotare.
Dispoziţiile legale criticate au în prezent următoarea redactare: „(1) Direcţiile generale de muncă şi protecţie socială, atunci când sunt sesizate sau din proprie iniţiativă, vor verifica legalitatea drepturilor acordate beneficiarilor prezentului decret-lege până la data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.41/1997 în Monitorul Oficial al României.
(2) În cazul în care se constată încălcări ale prevederilor legale, se va emite decizie de revizuire.”
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „Împotriva deciziei de revizuire emise în condiţiile alin. (1) şi (2) persoana interesată poate introduce contestaţie, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că aceste texte de lege au rezultat în urma modificării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.41/1997 prin Legea nr. 55/1998.
Textul art. 141 introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.41/1997, devenit după renumerotare art. 13, avea următoarea formulare: „Direcţiile de muncă şi protecţie socială, prin oficiile juridice proprii, sunt obligate ca, atunci când sunt sesizate sau din proprie iniţiativă, să verifice drepturile acordate, până la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.41/1997, beneficiarilor Decretului-lege nr.118/1990.”
Iniţial Decretul-lege nr.118/1990 a prevăzut constituirea unor comisii speciale pentru aplicarea prevederilor sale.
Această reglementare a fost menţinută şi după modificările ulterioare. Astfel, decretul-lege, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.209 din 3 septembrie 1996, prevedea la art. 8 alin. (1) şi (2) şi la art. 9 alin. (3) şi (4):
- Art. 8: „(1) Pentru stabilirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se înfiinţează în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti câte o comisie alcătuită din preşedinte şi cel mult 6 membri.
(2) Preşedintele trebuie să fie jurist. Din comisie fac parte 2 reprezentanţi ai direcţiilor de muncă şi protecţie socială şi cel mult 4 reprezentanţi ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi Victime ale Dictaturii din România.”;
- Art. 9: „(3) Împotriva hotărârii (comisiei) persoana interesată sau direcţiile de muncă şi protecţie socială pot face contestaţie la tribunalul judeţean sau al municipiului Bucureşti în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii către aceştia.
(4) Hotărârea tribunalului este definitivă.”
Activitatea comisiilor special constituite a încetat însă după modificarea şi completarea Decretului-lege nr.118/1990 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.41/1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 55/1998.
Astfel, decretul-lege republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.118 din 18 martie 1998, dispune la art. 8 alin. (2) şi (3): „(2) Prevederile art. 1-7 se aplică, după caz, de către conducerile unităţilor la care sunt încadraţi cei în cauză, de către direcţiile generale de muncă şi protecţie socială sau de către comisiile locale, pe baza hotărârilor comisiilor pentru aplicarea Decretului-lege nr.118/1990, emise până la data de 31 iulie 1997.
(3) După data prevăzută la alin. (2), cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute de prezentul decret-lege se depun la direcţiile generale de muncă şi protecţie socială.”
Rezultă, din aceste texte de lege, că verificarea şi revizuirea prevăzute în art. 13 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr.118/1990, republicat, privesc exclusiv drepturi stabilite prin hotărâri ale comisiilor pentru aplicarea acestui decretlege. Aceste hotărâri sunt acte administrative, însă au caracter jurisdicţional datorat îndeosebi faptului că soluţiile sunt adoptate în cadrul unei activităţi jurisdicţionale speciale.
De altfel, avându-se în vedere modul de constituire şi componenţa comisiilor pentru aplicarea Decretului-lege nr.118/1990, rezultă că acestea nu erau organe ale administraţiei publice. Direcţiile generale de muncă şi protecţie socială, ca organe ale administraţiei publice, aveau, până la data de 14 iulie 1997, dreptul de a contesta la tribunale hotărârile pronunţate de comisii, în termen de 15 zile de la comunicare, precum şi obligaţia de a aplica hotărârile respective dacă au devenit definitive. Aceste organe ale administraţiei publice au dobândit doar după data de 31 iulie 1997 însărcinarea de a primi şi de a soluţiona, în primă instanţă, cererile pentru acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990.
Aşadar, hotărârile de stabilire a drepturilor, emise anterior datei de 31 iulie 1997, sunt acte administrative cu caracter jurisdicţional, care nu pot fi revocate.
De aceea, dispoziţiile legale criticate, dispunând revizuirea drepturilor acordate prin acte emise anterior intrării în vigoare a acestor dispoziţii, revizuire ce poate duce la anularea sau la modificarea drepturilor respective, au un caracter evident retroactiv, dispunând pentru trecut, şi încalcă astfel prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.
Deoarece verificarea legalităţii drepturilor acordate şi revizuirea acestora înseamnă, practic, revizuirea unor hotărâri judecătoreşti, se încalcă, pe de o parte, principiul separaţiei puterilor în stat, iar pe de altă parte, sunt înfrânte prevederile constituţionale ale art. 125 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 128 referitoare la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.
Este adevărat că spiritul de justiţie nu permite perpetuarea beneficiului unor drepturi obţinute prin încălcarea dispoziţiilor legale, dar declararea nulităţii sau anularea actelor prin care au fost acordate drepturile nu se poate face decât de către autoritatea competentă să stabilească, de asemenea, responsabilităţile pentru încălcarea legii, autoritate care nu poate fi alta decât autoritatea judecătorească. Altfel s-ar afecta grav stabilitatea raporturilor juridice.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Tudor Duţu în Dosarul nr. 4.195/1999 al Curţii de Apel Ploieşti Secţia de contencios administrativ şi comercial şi constată că dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, sunt neconstituţionale.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 martie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Doina Suliman

OPINIE SEPARATĂ

Considerentele cuprinse în opinia noastră separată la Decizia nr.56 din 22 martie 2000 sunt pe deplin aplicabile şi în prezenta cauză. Astfel, apreciem că soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate este corectă, întrucât dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr.118/1990, republicat, sunt neconstituţionale. Tot astfel, menţinem punctul de vedere conform căruia - contrar opiniei majorităţii Curţii Constituţionale - temeiul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate nu rezidă în încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), privind neretroactivitatea legii, ale art. 125, privind înfăptuirea justiţiei sau ale art. 128, privind folosirea căilor de atac, după cum nici principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat nu a fost încălcat. În ceea ce ne priveşte, având în vedere dispoziţiile art. 11 şi ale art. 20 alin. (2) din Constituţie, considerăm că prevederile art. 13 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr.118/1990 (care permit ca, prin intermediul unei căi speciale de atac - „revizuire” -, să poată fi înlăturate, fără nici o limitare în timp, efectele unor acte jurisdicţionale definitive şi irevocabile) sunt neconstituţionale întrucât contravin exigenţelor principiului securităţii raporturilor juridice şi deci conceptului „proces echitabil” impus de dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dispoziţii coroborate cu cele din preambulul convenţiei (astfel cum aceste exigenţe au fost enunţate prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza „Brumărescu contra României”, 1999).

Preşedintele Curţii Constituţionale,
Lucian Mihai

Judecător,
Constantin Doldur

Miercuri, 23 septembrie 2026, 04:56

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.