DECIZIE nr.134 din 6 iulie 2000
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 207 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 393/23 aug. 2000

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Lidia Popeangă şi Alexandru Racoviceanu în Dosarul nr. 664/2000 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 29 iunie 2000, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public şi în lipsa părţilor legal citate, şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 6 iulie 2000.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 28 februarie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 664/2000, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Lidia Popeangă şi Alexandru Racoviceanu într-o cauză în care aceştia au fost chemaţi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de insultă şi de calomnie, infracţiuni prevăzute de art. 205 şi 206 din Codul penal.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 207 din Codul penal, care condiţionează admisibilitatea probei verităţii celor afirmate sau imputate de existenţa unui interes legitim, încalcă prevederile art. 23 alin. (8) din Constituţia României, potrivit cărora „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. Se arată că legea nu defineşte sintagma „interes legitim”, iar „menţinerea în conţinutul art. 207 din Codul penal a acestei noţiuni nu face altceva decât să îngrădească dreptul la apărare, căci, în situaţia respingerii probei verităţii, persoana inculpată pentru insultă şi calomnie nu mai are posibilitatea de a-şi dovedi nevinovăţia”. Se mai susţine că, în formularea art. 207 din Codul penal, „se pleacă de la o prezumţie de vinovăţie a persoanelor care au făcut afirmaţii sau imputaţii şi numai prin răsturnarea acestei prezumţii se poate face dovada nevinovăţiei, ceea ce este inacceptabil într-o societate democratică”.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală, exprimându-şi opinia, apreciază că nu există nici o cauză de inadmisibilitate a excepţiei, iar eventuala constatare a neconstituţionalităţii art. 207 din Codul penal „poate influenţa soluţionarea fondului cauzei deduse judecăţii”. În ceea ce priveşte temeinicia excepţiei, se consideră c㠄norma cuprinsă în art. 207 din Codul penal este conformă cu dispoziţiile constituţionale”.
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul său de vedere, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată c㠄dispoziţiile art. 207 din Codul penal nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie, consacrat atât în Constituţie, cât şi în Codul de procedură penală, deoarece în cadrul procesului acest principiu funcţionează, probele sunt administrate, dar, la final, instanţa are posibilitatea acordată de lege de a considera că fapta respectivă nu constituie infracţiune deoarece „interesul legitim” care a stat la baza săvârşirii ei înlătură pericolul social al faptei”.
Se mai arată c㠄art. 207 din Codul penal nu încalcă nici dreptul la apărare, căci nimic nu împiedică părţile să producă probe în vederea stabilirii sau nu a vinovăţiei, precum şi a interesului legitim”.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 1 alin. 2, ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 207 din Codul penal, al căror conţinut este următorul: „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie”.
Autorii excepţiei de neconstituţionalitate apreciază că acest text, condiţionând admisibilitatea probei verităţii celor afirmate sau imputate de existenţa unui interes legitim, al cărui înţeles nu este definit de lege, încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (8) şi cele ale art. 24 alin. (1), potrivit cărora:
- Art. 23 alin. (8): „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”;
- Art. 24 alin. (1): „Dreptul la apărare este garantat.”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.
I. O primă critică de neconstituţionalitate constă în aceea că dispoziţiile art. 207 din Codul penal încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 23 alin. (8) din Constituţie.
Curtea Constituţională nu poate reţine această susţinere, întrucât art. 207 din Codul penal, având titlul marginal „Proba verităţii”, nu reglementează stabilirea vinovăţiei în cazul infracţiunilor de insultă şi de calomnie. În realitate, acest text de lege instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmărilor sau imputărilor făcute, acestea constituind un caz special de înlăturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim.
Articolul 207 din Codul penal nu prejudecă asupra cauzei şi nici nu instituie o prezumţie de vinovăţie. Dimpotrivă, dovada existenţei tuturor elementelor ce pot constitui temei al răspunderii penale, între care şi vinovăţia, trebuie să fie făcută de cel care susţine acuzarea, iar cel acuzat are posibilitatea de a combate, pe tot parcursul procesului şi prin toate mijloacele legale de probă, împrejurările de fapt şi de drept pe care se bazează acuzarea, inclusiv sub aspectul vinovăţiei. Aşa încât, până la stabilirea, prin hotărâre judecătorească definitivă, a răspunderii penale pentru comiterea unei infracţiuni persoana acuzată este considerată nevinovată.
Apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor impune, în unele situaţii, sancţionarea penală a afirmărilor sau a imputărilor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar nu au fost făcute pentru apărarea unui „interes legitim”. De altfel, necesitatea sancţionării rezultă din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Acest text constituţional este în deplină concordanţă cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.
De altfel, în legătură cu aplicarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la libertatea exprimării prin presă şi reluând considerentele anterior exprimate în cauzele „Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei”, 1999, şi „Lingens împotriva Austriei”, 1986, a statuat: „Dacă presa nu trebuie să depăşească anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi comunicarea, cu respectarea datoriilor şi responsabilităţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problemă de interes general.” (cauza „I. Dalban împotriva României”, 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.277 din 20 iunie 2000).
Curtea Constituţională constată şi faptul că dispoziţiile art. 207 din Codul penal restrâng exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale atât pentru persoana vătămată, cât şi pentru autorul faptei de insultă sau de calomnie.
Persoana vătămată nu îşi poate apăra, prin mijloace de drept penal, demnitatea, onoarea, viaţa intimă, familială şi privată şi nici propria imagine, dacă afirmările şi imputările se referă la fapte reale şi au fost făcute pentru apărarea unui interes legitim. Iar autorul unei fapte de insultă sau de calomnie nu se poate prevala de libertatea de exprimare dacă a făcut, referitor la o altă persoană, afirmări sau imputări, chiar adevărate, dar nejustificate de apărarea unui „interes legitim”.
În consecinţă, Curtea Constituţională constată că prevederile art. 207 din Codul penal sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 23 alin. (8) şi ale art. 30 alin. (6) din Constituţie, cât şi cu cele ale art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Desigur, stabilirea, în fiecare proces penal, a existenţei sau a inexistenţei „interesului legitim” intră în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3), fraza a doua din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de [...] aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei”.
II. Cea de a doua critică de neconstituţionalitate constă în susţinerea că dispoziţiile art. 207 din Codul penal îngrădesc exerciţiul dreptului la apărare şi, prin urmare, contravin prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie.
Pentru considerentele expuse anterior Curtea Constituţională constată că nici această critică nu poate fi reţinută. Persoana învinuită de săvârşirea unei infracţiuni de insultă sau de calomnie are posibilitatea să uzeze, pentru apărarea sa, de toate mijloacele legale de probă în combaterea temeiniciei acuzării. În acest context, proba verităţii nu este unica modalitate de apărare a celor care ar putea fi inculpaţi pentru afirmările sau imputările făcute, ei având posibilitatea de a uza de orice alte mijloace de probă prevăzute de Codul penal. De altfel, inculpatul nemulţumit are posibilitatea exercitării căilor legale de atac.
Este adevărat că persoana acuzată nu are posibilitatea de a se apăra dovedind veridicitatea afirmărilor sau imputărilor sale, dacă acestea nu au fost făcute pentru apărarea unui „interes legitim”. Aceasta însă este justificată de faptul că prin afirmările sau imputările făcute au fost lezate drepturi constituţionale ale altei persoane, pentru care autorul trebuie să îşi asume răspunderea, inclusiv, dacă este cazul, răspunderea penală.
Faţă de cele de arătate, rezultă că dispoziţiile art. 207 din Codul penal sunt constituţionale, ele nefiind în contradicţie cu art. 23 alin. (8) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Lidia Popeangă şi Alexandru Racoviceanu în Dosarul nr. 664/2000 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 iulie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Gabriela Dragomirescu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 09:30

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.