DECIZIE nr.I din 5 iunie 2000
Textul actului publicat în M.Of. nr. 493/9 oct. 2000

Sub preşedinţia preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 59 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, referitoare la căile de atac la care sunt supuse sentinţele pronunţate de judecătorii în temeiul art. 53 alin. (2) din aceeaşi lege.
Ministerul Public a fost reprezentat de Ion Ionescu, prim-adjunct al procurorului general, care a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că sentinţele pronunţate de judecătorii în temeiul art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, sunt supuse numai căii de atac a recursului.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 59 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în baza art. VII din Legea nr. 169/1997, privind căile de atac la care sunt supuse sentinţele pronunţate de judecătorii în temeiul art. 53 alin. (2) din această lege, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că împotriva sentinţelor civile prin care sunt soluţionate plângerile prevăzute de art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 se poate exercita numai calea ordinară de atac a recursului, întrucât aceste sentinţe nu sunt pronunţate de judecătorii în primă instanţă, ci în exercitarea atribuţiei de control judecătoresc ce le revine asupra organelor cu activitate jurisdicţională din afara sistemului judecătoresc.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că sentinţele civile pronunţate de judecătorii în soluţionarea plângerilor prevăzute la art. 53 alin. (2) din legea menţionată sunt supuse ambelor căi ordinare de atac prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv atât apelului, cât şi recursului.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
În legătură cu căile de atac ce se pot exercita împotriva hotărârii comisiei judeţene de aplicare a prevederilor Legii nr. 18/1991 au intervenit succesiv următoarele reglementări:
Potrivit art. 11 alin. 5 şi 10 din Legea nr. 18/1991, în redactarea iniţială, cel nemulţumit de hotărârea comisiei judeţene putea face plângere la judecătoria în raza căreia era situat terenul în termen de 30 de zile de la data la care a luat cunoştinţă de soluţia dată de comisia judeţeană, hotărârea pronunţată de judecătorie asupra plângerii fiind definitivă.
Ulterior, prin art. V alin. 7 din Legea nr. 59 din 23 iulie 1993 s-a stabilit că hotărârile în materia Legii fondului funciar nr. 18/1991, rămase definitive la judecătorii anterior intrării în vigoare a acestei legi, puteau fi atacate cu recursul prevăzut în legea respectivă de către părţile interesate, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a legii, indiferent de data pronunţării lor.
În urma modificărilor şi completărilor aduse Legii nr. 18/1991 prin Legea nr. 169 din 27 octombrie 1997 s-a dat o nouă reglementare căilor de atac la care este supusă hotărârea pronunţată de judecătoria sesizată cu plângerea îndreptată împotriva hotărârii comisiei judeţene asupra contestaţiilor persoanelor care au cerut reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.
Astfel, deşi prin art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată în temeiul art. VII din Legea nr. 169/1997, se prevede, ca şi în reglementarea iniţială, c㠄împotriva hotărârii comisiei judeţene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare”, prin art. 58 se prevede c㠄instanţa soluţionează cauza potrivit regulilor prevăzute în Codul de procedură civilă şi în Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească [...].”, iar prin art. 59 se precizează c㠄Sentinţa civilă pronunţată de instanţa menţionată la art. 58 este supusă căilor de atac prevăzute în Codul de procedură civilă, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.”
Or, din moment ce prin această ultimă dispoziţie nu se face referire numai la o anume cale de atac, ci la căile „de atac prevăzute în Codul de procedură civilă”, iar în sistemul judiciar român prin art. 282-316 din cod sunt prevăzute atât calea de atac a apelului, cât şi cea a recursului, este evident că art. 59 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, are în vedere ambele căi ordinare de atac.
De altfel, dacă legiuitorul ar fi urmărit să limiteze numărul căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârii în discuţie la una singură, respectiv la cea a recursului, ar fi prevăzut-o expres şi nu s-ar fi referit la căile „de atac prevăzute în Codul de procedură civilă, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie”.
Aşa fiind şi cum normele procedurale sunt de strictă aplicare şi interpretare, concluzia ce se impune este aceea că sentinţele civile pronunţate de judecătorii în temeiul art. 53 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, sunt supuse ambelor căi ordinare de atac prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv atât apelului, cât şi recursului.
În consecinţă, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează să admită recursul în interesul legii şi să se decidă în sensul celor de mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Admite recursul în interesul legii.
În aplicarea prevederilor art. 59 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, stabileşte că sentinţele pronunţate de judecătorii în temeiul art. 53 alin. (2) din această lege sunt supuse ambelor căi ordinare de atac prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv atât apelului, cât şi recursului.
Pronunţată în şedinţă publică la data de 5 iunie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE,
PAUL FLOREA

Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 04:57

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.