DECIZIE nr.II din 5 iunie 2000
Textul actului publicat în M.Of. nr. 493/9 oct. 2000

Sub preşedinţia preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la instanţa competentă să procedeze la executarea silită asupra bunurilor imobile în raport cu dispoziţiile art. 373 şi 491 din Codul de procedură civilă.
Ministerul Public a fost reprezentat de Ion Ionescu, prim-adjunct al procurorului general, care a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că instanţa competentă să procedeze la executarea silită a bunurilor imobile este judecătoria în a cărei circumscripţie se află situat imobilul.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În aplicarea prevederilor art. 491 din Codul de procedură civilă instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar în legătură cu instanţa căreia îi revine competenţa de a proceda la executarea silită a bunurilor imobile.
Astfel unele instanţe, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 373 din Codul de procedură civilă referitoare la executarea hotărârilor prin mijlocirea primei instanţe, au considerat că judecătoriei îi revine competenţa să execute hotărârile judecătoreşti privind bunuri imobile numai atunci când aceasta a soluţionat cauza în primă instanţă, în celelalte cazuri competenţa de a executa asemenea hotărâri revenind tribunalului.
S-a argumentat în sprijinul acestei soluţii că prevederile art. 373 din Codul de procedură civilă, constituind norma generală, au aplicabilitate mai largă decât cele din art. 491 din Codul de procedură civilă, care au conţinut special, restrâns, impunându-se astfel faţă de acestea din urmă şi explicându-le sensul.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că instanţa competentă să procedeze la executarea silită a bunurilor imobile este judecătoria în a cărei circumscripţie se află situat imobilul.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Prin art. 373 alin. 1 din Codul de procedură civilă se prevede c㠄hotărârile se vor executa prin mijlocirea primei instanţe”, iar „în cazul în care prima instanţă este o curte de apel, hotărârea se execută prin mijlocirea tribunalului din localitatea în care îşi are sediul curtea de apel”.
Din aceste dispoziţii cu caracter general rezultă, în principiu, că hotărârile pronunţate în materie civilă se execută de prima instanţă, în afara cazului în care prin lege se dispune altfel, cum ar fi, de exemplu, atunci când hotărârea este pronunţată în primă instanţă de o curte de apel.
Or, de la această regulă se face excepţie şi în cazul în care executarea silită priveşte bunuri imobile.
Într-adevăr, în conformitate cu art. 491 din Codul de procedură civil㠄vânzarea silită a bunurilor nemişcătoare se va urmări la judecătoria unde se află imobilul [...]”.
O atare dispoziţie, derogatorie de la regula că executarea silită are loc la prima instanţă, îşi are explicaţia în natura bunurilor imobile care oferă posibilitatea ca verificarea şi urmărirea situaţiei acestora să fie realizate mai complet şi în condiţii de garanţii sporite la judecătoria în a cărei circumscripţie se află situat imobilul.
În acest sens atribuirea competenţei de a proceda la executarea silită a bunurilor imobile judecătoriei în a cărei circumscripţie este situat imobilul se impune pentru că o astfel de executare necesită şi verificarea registrelor de publicitate imobiliară, care se află la judecătoria în a cărei rază teritorială se află situat imobilul, iar procesul-verbal de situaţie, afiptele şi publicaţiile, precum şi ţinerea evidenţei acestor operaţiuni, astfel cum sunt reglementate prin dispoziţiile art. 499-510 din Codul de procedură civilă, pot fi realizate în condiţii mai bune şi cu mai mare rapiditate la judecătoria în a cărei circumscripţie este situat imobilul.
Tot astfel trebuie avut în vedere că, în caz de concurs al mai multor urmăriri individuale, prin art. 520 alin. 3 din Codul de procedură civilă se prevede că în situaţia „când un imobil este urmărit înaintea mai multor judecătorii, întrunirea (urmăririlor) se va face la judecătoria aleasă în prima ipotecă, iar în lipsa unei asemenea alegeri, la judecătoria situaţiei imobilului”.
Aşa fiind, reglementarea cu caracter general privind executarea silită, de la art. 373 din Codul de procedură civilă, nu justifică inaplicarea dispoziţiei derogatorii privind competenţa de executare a hotărârilor în materie imobiliară, astfel cum este înscrisă în art. 491 din acelaşi cod. De altfel, o atare dispoziţie nici nu poate fi înţeleasă altfel deoarece, fiind de ordin procedural, este de strictă aplicare.
În consecinţă, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează să se admită recursul în interesul legii şi să se stabilească că instanţa competentă să procedeze la executarea silită a bunurilor imobile este judecătoria în a cărei circumscripţie se află situat imobilul.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Admite recursul în interesul legii.

În aplicarea dispoziţiilor art. 491 din Codul de procedură civilă stabileşte că instanţa competentă să procedeze la executarea silită a bunurilor imobile este judecătoria în a cărei circumscripţie se află situat imobilul.

Dacă bunurile imobile sunt situate în circumscripţiile mai multor judecătorii, competenţa de a proceda la executarea lor silită revine judecătoriei unde persoana urmărită îşi are domiciliul sau reşedinţa, dacă acestea se află în vreuna dintre acele circumscripţii, iar în caz contrar, competenţa revine oricăreia dintre judecătoriile în ale căror circumscripţii se află imobilele.

Pronunţată în şedinţă publică, la data de 5 iunie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE, PAUL FLOREA

Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 09:31

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.