DECIZIE nr.227 din 16 noiembrie 2000
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 70/9 feb. 2001

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Valentin Vâlcu în Dosarul nr. 22.925/1998 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, având ca părţi: autorul excepţiei, Simion Ghilea şi Ziarul „Adevărul”.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ridicate, prevederile art. 207 din Codul penal fiind constituţionale. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 5 iunie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 22.925/1998, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Valentin Vâlcu într-un proces de calomnie prin presă.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 207 din Codul penal sunt contrare mai multor dispoziţii şi principii din Constituţie, precum şi unor dispoziţii ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Criticile de neconstituţionalitate au în vedere următoarele aspecte:
- Dreptul la apărare. Prin condiţionarea generică a dreptului inculpatului de a produce dovezi art. 207 din Codul penal contravine dreptului constituţional la apărare consfinţit prin art. 24 alin. (1) din Constituţie. Condiţionând admisibilitatea probei verităţii de existenţa unui interes legitim, textul limitează dreptul inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmaţiilor sale.
- Limitarea accesului liber la justiţie prevăzut la art. 21 din Constituţie. Consacrând posibilitatea ca instanţa să nu admită în principiu proba verităţii, art. 207 din Codul penal limitează în mod direct accesul inculpatului la justiţie, care este oprit să participe activ la desfăşurarea procesului penal tocmai atunci când îi revine sarcina probei.
- Inegalitatea în faţa legii şi a autorităţilor. În opinia autorului excepţiei, art. 207 din Codul penal, introducând o condiţie de admisibilitate cu caracter general, echivocă şi vagă, necorelată cu criterii şi determinări care să îi asigure obiectivitatea aplicării, creează premisele unei discriminări între subiecţii de drept aflaţi în aceeaşi situaţie.
- Libertatea presei. Autorul excepţiei susţine că prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 30 alin. (1) referitoare la libertatea de exprimare, precum şi ale art. 31 alin. (1), referitoare la dreptul la informaţie. În opinia sa textul art. 207 din Codul penal, „gândit şi redactat în condiţiile statului totalitar, constrânge şi bagatelizează funcţia şi rolul presei, echivalându-le cu orice gen de comportare particulară şi nonmorală”.
Exprimându-şi opinia, instanţa de judecată a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. Principiul libertăţii probelor, în sensul producerii lor, cunoaşte, ca orice regulă de drept, anumite limitări, iar dispoziţiile art. 207 din Codul penal prevăd că proba verităţii, în cazul calomniei, este admisibilă numai dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. De aceea proba adevărului este admisă numai în mod excepţional, constituind o exceptio veritatis. Potrivit opiniei instanţei de judecată nu poate fi vorba de două procese în cazul judecării infracţiunilor de calomnie şi de insultă, ci de o probă cu un regim de administrare specific, deosebit de probele testimoniale şi probele cu înscrisuri, tocmai datorită faptului că se vizează dovedirea existenţei unei cauze speciale de înlăturare a caracterului penal al faptei.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că susţinerea autorului excepţiei, în sensul că dispoziţiile art. 207 din Codul penal ar fi contrare prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, art. 23 alin. (8) şi ale art. 24 din Constituţie, este neîntemeiată. În acelaşi timp se consideră că excepţia este întemeiată în raport cu dispoziţiile art. 10 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În opinia Guvernului actuala redactare a art. 207 din Codul penal nu este în concordanţă cu exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a stabilit standarde diferite de protecţie pentru discursul referitor la chestiuni politice sau de interes general, spre deosebire de afirmaţiile care privesc aspecte strict private. Pe cale de consecinţă, existenţa unor standarde diferite de protecţie a libertăţii de exprimare solicită şi standarde diferite în ceea ce priveşte posibilitatea dovedirii bunei-credinţe sau a realităţii afirmaţiilor. Actuala formulare a art. 207 din Codul penal nu defineşte în termeni expliciţi noţiunea de interes legitim care justifică administrarea probei verităţii. Atâta timp cât nu există o practică judiciară constantă care să interpreteze noţiunea „interes legitim” prin prisma noţiunii „dezbateri privind subiecte de interes general”, folosită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Guvernul îşi exprimă opinia că există posibilitatea ca art. 207 din Codul penal să fie interpretat în aşa fel încât proba verităţii să nu fie admisă chiar şi în situaţiile în care Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ar impune o protecţie maximă.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 207 din Codul penal, referitoare la proba verităţii în cazul infracţiunilor de insultă şi de calomnie.
Potrivit acestui text „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie”.
Analizând criticile de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei, sub diferitele aspecte menţionate, Curtea constată că nu sunt intemeiate. Astfel susţinerea acestuia în sensul că dispoziţiile art. 207 din Codul penal ar fi contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie nu poate fi reţinută. Dispoziţiile criticate nu creează privilegii sau discriminări. Pe de altă parte, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale principiul egalităţii nu exclude, ci presupune adoptarea de soluţii diferite pentru situaţii diferite. Nu se poate susţine nici că prevederile legale examinate ar încălca dispoziţiile constituţionale privitoare la accesul liber la justiţie, deoarece dispoziţiile art. 21 din Constituţie, care reglementează acest principiu, nu au nici o legătură cu prevederile art. 207 din Codul penal, care instituie o cauză specială de înlăturare a caracterului penal al faptei.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia prevederile criticate ar încălca principiul constituţional al prezumţiei de nevinovăţie, prevăzut şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea constată, de asemenea, că este neîntemeiată. Şi în cazul infracţiunilor de insultă sau calomnie inculpatul este prezumat nevinovat până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Mai mult decât atât, acesta are dreptul de a utiliza proba verităţii pentru a infirma caracterul penal al faptei. De altfel, art. 207 din Codul penal nu reglementează stabilirea vinovăţiei în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie. Acest text de lege instituie numai posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmărilor sau imputărilor făcute, acestea constituind un caz special de înlăturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim.
O altă critică de neconstituţionalitate constă în susţinerea că dispoziţiile art. 207 din Codul penal îngrădesc exerciţiul dreptului la apărare şi, prin urmare, contravin prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie.
Pentru considerentele expuse anterior Curtea constată că nici această critică nu poate fi reţinută. Persoana învinuită de săvârşirea unei infracţiuni de insultă sau calomnie are posibilitatea să uzeze pentru apărarea sa de toate mijloacele legale de probă în combaterea temeiniciei acuzării. În acest context proba verităţii nu este unica modalitate de apărare a persoanelor care ar putea fi inculpate pentru afirmările sau imputările făcute, acestea având posibilitatea de a administra orice alte mijloace de probă prevăzute de Codul de procedură penală. De altfel, inculpatul nemulţumit are posibilitatea exercitării căilor legale de atac.
În legătură cu critica formulată de autorul excepţiei privitoare la contrarietatea prevederilor art. 207 din Codul penal cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Constituţie, referitoare la libertatea de exprimare, respectiv la dreptul la informaţie, Curtea reţine că aceasta nu este justificată. Ea este făcută cu ignorarea dispoziţiei art. 30 alin. (6) din Constituţie, care prevede c㠄Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Autorul excepţiei critică dispoziţiile art. 207 din Codul penal, deoarece pun condiţia existenţei interesului legitim pentru admiterea probei verităţii, fără ca legea să-l definească. De aici posibilitatea respingerii nejustificate a probei verităţii.
Analizând aceste susţineri Curtea reţine că sunt probleme de interpretare şi de aplicare a legii, şi nu de constituţionalitate, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti.
În motivarea excepţiei autorul acesteia se referă la dispoziţiile art. 10 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevăd dreptul persoanei la libertatea de expresie, drept care include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.
Analizând această susţinere Curtea constată că este, de asemenea, neîntemeiată. Apărarea libertăţii de exprimare, precum şi a dreptului la informare impune în anumite situaţii sancţionarea penală a afirmării lor sau a imputării lor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar nu au fost făcute pentru apărarea unui „interes legitim”. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”. De altfel, în legătură cu aplicarea acestui articol Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la libertatea exprimării prin presă şi reluând considerentele anterior exprimate în cauzele „Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei”, 1999, şi „Lingens împotriva Austriei”, 1986, a statuat: „Dacă presa nu trebuie să depăşească anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi comunicarea, cu respectarea datoriilor şi responsabilităţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problemă de interes general” (hotărârea pronunţată în cauza „I. Dalban împotriva României”, 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.277 din 20 iunie 2000).
Faţă de cele arătate, rezultă că dispoziţiile art. 207 din Codul penal sunt constituţionale, ele nefiind în contradicţie cu nici unul dintre textele constituţionale invocate de autorul excepţiei.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Valentin Vâlcu în Dosarul nr. 22.925/1998 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta

Vineri, 25 septembrie 2026, 00:40

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.