DECIZIE nr.231 din 16 noiembrie 2000
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală şi a celor ale art. 207 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 78/15 feb. 2001

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală şi a celor ale art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Ralu Traian Filip în Dosarul nr. 1.992/2000 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală, având ca părţi pe autorul excepţiei, precum şi Ziarul „Curierul Naţional”, Gheorghe Mocuţa şi Valentin Păunescu.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, deoarece dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală şi ale art. 207 din Codul penal nu contravin prevederilor constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 6 iulie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 1.992/2000, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală şi a celor ale art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Ralu Traian Filip.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi, deoarece creează pentru persoana vătămată, în raport cu inculpatul, o situaţie privilegiată. Se arată totodată că, la simpla cerere a persoanei vătămate, acţiunea penală este pusă în mişcare împotriva persoanei chemate în judecată, creându-se astfel pentru persoana vătămată posibilitatea exercitării abuzive a dreptului său procesual. În felul acesta drepturile procesuale ale persoanei vătămate sunt mult mai largi decât ale presupusului făptuitor, devenit inculpat în cauză, deşi legea îl prezumă nevinovat. Se înfrânge totodată dreptul inculpatului la un proces echitabil, acest drept fiindu-i încălcat tocmai prin acţiunea persoanei vătămate.
Autorul excepţiei mai susţine că dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 22 alin. (1) din Constituţie, deoarece prin formularea şi depunerea plângerii prealabile o persoană este expusă riscului de a suporta consecinţele unei acţiuni penale şicanatoare fără să existe împotriva sa indicii sau probe de vinovăţie.
Cu privire la dispoziţiile art. 207 din Codul penal, referitoare la proba verităţii, se consideră că acestea sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 23 alin. (8) din Constituţie, care consacră prezumţia de nevinovăţie. În opinia autorului excepţiei, „în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie, se pleacă de la o prezumţie de vinovăţie a persoanelor care au făcut afirmaţii sau imputaţii şi numai prin răsturnarea acestei prezumţii se poate face dovada nevinovăţiei, ceea ce este inacceptabil într-o societate democratică”.
Se mai arată că prin condiţionarea generică a dreptului inculpatului de a produce dovezi art. 207 din Codul penal contravine dreptului constituţional la apărare consfinţit prin art. 24 alin. (1) din Constituţie. Condiţionând admisibilitatea probei verităţii de existenţa unui interes legitim, textul limitează dreptul inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmaţiilor sale. Menţinerea în conţinutul art. 207 din Codul penal a noţiunii „interes legitim” îngrădeşte dreptul la apărare, deoarece, în ipoteza respingerii probei verităţii, persoana inculpată pentru insultă sau calomnie nu mai are posibilitatea de a-şi dovedi nevinovăţia.
Exprimându-şi opinia, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. Critica adusă art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală nu poate fi reţinută. Plângerea prealabil㠄este, din punct de vedere al dreptului penal, o condiţie de pedepsibilitate, iar din punctul de vedere al dreptului procesual penal, o condiţie de procedibilitate”. Cu privire la dispoziţiile art. 207 din Codul penal instanţa arată că în opinia sa critica în sensul căreia aceste dispoziţii ar fi contrare prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovăţie, este, de asemenea, neîntemeiată. Dispoziţiile art. 207 din Codul penal, privind proba verităţii, instituie posibilitatea inculpaţilor de a dovedi veridicitatea afirmaţiilor făcute, aceasta fiind un caz de înlăturare a caracterului penal al faptei. De asemenea, instanţa de judecată apreciază că nici condiţionarea admisibilităţii probei verităţii de existenţa interesului legitim nu contravine art. 23 alin. (8) din Constituţie, deoarece, în caz contrar, ar fi încălcate dispoziţiile art. 30 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul său de vedere, referindu-se la critica dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, apreciază că procedura plângerii prealabile constituie o excepţie de la principiul oficialităţii, având ca temei dispoziţiile Codului penal. Legiuitorul, din raţiuni de politică penală, a condiţionat punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale pentru unele infracţiuni de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate. Susţinerea autorului excepţiei în sensul că prin dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală s-ar aduce atingere art. 16 alin. (1) din Constituţie este considerată, de asemenea, ca neîntemeiată. Dispoziţiile constituţionale invocate trebuie interpretate în legătură cu art. 4 din Constituţie, în care sunt prevăzute criteriile egalităţii în drepturi. În raport cu acestea art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală nu creează nici privilegii, nici discriminări, neîncălcând vreunul dintre criteriile egalităţii în drepturi, enumerate la art. 4 din Constituţie.
Critica formulată de autorul excepţiei, în sensul că dispoziţiile art. 207 din Codul penal ar contraveni prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovăţie, este, în opinia Guvernului, neîntemeiată, deoarece până la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, inclusiv pentru infracţiunile de insultă sau de calomnie, persoana este considerată nevinovată, inculpatul nefiind obligat să probeze nevinovăţia sa. Când există probe de vinovăţie inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie, aşa cum prevede art. 66 din Codul de procedură penală. Proba verităţii constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, un mijloc pus la dispoziţie inculpatului pentru a dovedi că fapta săvârşită de el nu constituie infracţiune, deoarece afirmarea sau imputarea a fost făcută pentru apărarea unui interes legitim. Astfel, atât în cazul infracţiunii de insultă, cât şi în cazul celei de calomnie, revine acuzării sarcina de a face proba existenţei faptei şi a vinovăţiei, inculpatul putând utiliza proba verităţii pentru a infirma existenţa caracterului penal al faptei. În ceea ce priveşte critica în sensul căreia dispoziţiile art. 207 din Codul penal ar aduce atingere dreptului la apărare, consacrat în art. 24 din Constituţie, Guvernul o consideră, de asemenea, neîntemeiată. În sens larg dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva învinuirilor ce i se aduc, de a dovedi nevinovăţia sa şi de a fi asistată de un avocat. Or, în cazul unui proces care are ca obiect o infracţiune de insultă sau de calomnie inculpatul beneficiază de toate drepturile şi garanţiile menţionate, proba verităţii constituind numai unul dintre mijloacele prin care se poate dovedi inexistenţa caracterului penal al faptei imputate. Guvernul mai arată că nici dreptul la integritatea psihică nu este încălcat atâta timp cât inculpatul beneficiază de toate garanţiile unui proces echitabil.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, privitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul procedurii plângerii prealabile, şi dispoziţiile art. 207 din Codul penal, referitoare la proba verităţii în cazul infracţiunilor de insultă şi de calomnie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să fie respinsă.

1. O primă critică de neconstituţionalitate constă în susţinerea că prevederile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, potrivit cărora „Punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere”, contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, şi ale art. 22 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”. În opinia autorului excepţiei, prin dispoziţiile legale criticate, în baza cărora, la simpla plângere a persoanei vătămate, se porneşte procesul penal şi are loc punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva presupusului făptuitor, acesta este pus în condiţii de inferioritate faţă de persoana vătămată.

Se consideră totodată că inculpatul este obligat să suporte consecinţele unei acţiuni penale şicanatoare fără să existe împotriva sa probe de vinovăţie, ceea ce aduce atingere dreptului său la integritate psihică.
Analizând criticile aduse prevederilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate. Nu se poate susţine că prevederile legale criticate ar încălca principiul egalităţii în drepturi, deoarece ele nu creează privilegii sau discriminări şi nu contravin vreunuia dintre criteriile egalităţii în drepturi, enumerate la art. 4 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”. Totodată nu se pot reţine nici afirmaţia privind primejduirea integrităţii fizice sau psihice a persoanei chemate în judecată în urma plângerii prealabile a părţii vătămate şi nici teza că ar fi mai puţin stresantă trimiterea în judecată a făptuitorului prin rechizitoriul procurorului. Dreptul la integritate fizică şi psihică al inculpatului nu este încălcat atâta vreme cât atât persoanele judecate în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară plângerea prealabilă, cât şi cele trimise în judecată prin rechizitoriu beneficiază fără diferenţieri de toate garanţiile unui proces echitabil.

2. Cea de-a doua critică de neconstituţionalitate are ca obiect dispoziţiile art. 207 din Codul penal, care prevăd c㠄Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie”.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că aceste prevederi contravin dispoziţiilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, potrivit cărora „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, deoarece condiţionează proba verităţii de dovedirea existenţei unui interes legitim, ceea ce înseamnă o prezumţie de vinovăţie. Totodată se afirmă că prevederile criticate contravin şi dispoziţiilor art. 24 din Constituţie, potrivit cărora „(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, avându-se în vedere că în cazul calomniei dovedirea nevinovăţiei se poate face numai dacă s-a dovedit existenţa unui interes legitim.
Analizând aceste susţineri, Curtea reţine că sunt, de asemenea, neîntemeiate. Art. 207 din Codul penal nu reglementează stabilirea vinovăţiei în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie. În realitate acest text de lege instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmărilor sau imputărilor atunci când acestea au fost săvârşite pentru apărarea unui interes legitim, proba verităţii constituind un caz special de înlăturare a caracterului penal al faptei.
Totodată inculpatul este considerat nevinovat până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi nu poate fi obligat să îşi dovedească nevinovăţia, sarcina de a dovedi vinovăţia revenind acuzării. Nu se poate reţine nici încălcarea dreptului la apărare, deoarece inculpatul beneficiază şi în acest caz de toate drepturile şi garanţiile care dau conţinut dreptului fundamental la apărare, iar proba verităţii nu este unica modalitate de apărare a celor care ar putea fi inculpaţi pentru afirmările sau imputările făcute.
În sensul celor de mai sus Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr.141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.585 din 30 noiembrie 1999, precum şi prin Decizia nr.197 din 12 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.543 din 1 noiembrie 2000.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală şi ale art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Ralu Traian Filip în Dosarul nr. 1.992/2000 al Tribunalului Bucureşti Secţia a II-a penală.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta

Miercuri, 23 septembrie 2026, 17:17

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.