DECIZIE nr.VIII din 21 decembrie 2000
Textul actului publicat în M.Of. nr. 84/19 feb. 2001

Sub preşedinţia preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă în cazul soluţionării cererilor având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei, în cazul în care valoarea masei partajabile depăşeşte suma prevăzută în acest text de lege.
Ministerul Public a fost reprezentat de Ion Ionescu, prim-adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Prim-adjunctul procurorului general a susţinut recursul în interesul legii, cerând a se decide în sensul că, indiferent de valoarea masei partajabile, competenţa de a soluţiona cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei revine judecătoriei atât în cazul în care aceste cereri au fost introduse concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât şi atunci când sunt formulate separat.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În aplicarea prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă instanţele s-au pronunţat diferit cu privire la competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei.
Astfel, unele instanţe au considerat că atât în cazul în care cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt introduse concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât şi atunci când aceste cereri sunt formulate separat, competenţa de a le soluţiona revine tribunalului dacă valoarea masei partajabile depăşeşte 150 milioane lei, deoarece în ambele ipoteze se ia în considerare criteriul valoric stabilit la art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că tribunalului îi revine competenţa de a soluţiona cererea de partajare a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei în cazul când valoarea masei partajabile depăşeşte cuantumul prevăzut de lege menţionat numai dacă o atare cerere este formulată după desfacerea căsătoriei. S-a considerat că o atare cerere de partajare are caracter principal, fiind de sine stătătoare, iar nu accesorie sau incidentală, astfel că într-un asemenea caz competenţa materială de soluţionare este supusă criteriului valoric stabilit la art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă.
În fine, au fost şi instanţe care au hotărât că, indiferent de valoarea masei partajabile, competenţa de a soluţiona cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei revine judecătoriei atât în cazul în care aceste cereri au fost introduse concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât şi atunci când sunt formulate separat.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Într-adevăr, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă, tribunalele judecă în primă instanţă, între altele, „procesele şi cererile privind drepturi şi obligaţii rezultând din raporturile juridice civile, al căror obiect are o valoare de peste 150 milioane lei”.
Această dispoziţie, de stabilire a competenţei materiale a instanţelor în raport cu criteriul valoric al obiectului raporturilor juridice civile la care se referă procesele şi cererile deduse judecăţii, nu este însă aplicabilă şi în cazul raporturilor juridice privind dreptul familiei. Prin prevederile acestui cod, intrat în vigoare la 4 ianuarie 1954, sunt reglementate, între altele, încheierea şi desfacerea căsătoriei, efectele căsătoriei, fiind totodată stabilite drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor.
În acest cadru este firească includerea dispoziţiilor legale referitoare la partajul bunurilor comune ale soţilor în Codul familiei, care prevede la art. 36 c㠄la desfacerea căsătoriei bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora”, iar „dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească”.
Rezultând astfel că orice cerere de partajare a bunurilor comune, întemeiată pe dispoziţiile art. 36 din Codul familiei, nu poate fi privită decât ca o cerere accesorie la acţiunea principală de divorţ, indiferent dacă a fost formulată o dată cu aceasta sau separat, după desfacerea căsătoriei, este evident că soluţionarea ei nu poate fi atribuită, sub aspectul competenţei materiale, în raport cu criteriul valoric instituit prin art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă, ci numai ţinându-se seama de obiectul acţiunii principale, respectiv desfacerea căsătoriei.
Pe problema în discuţie îşi au aplicaţiune, aşadar, dispoziţiile art. 17 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală”. Este vorba de o extindere a competenţei care are loc în cazul în care instanţa învestită cu o cauză de competenţa sa devine competentă să examineze şi cererile accesorii, precum şi cele incidentale, formulate de una dintre părţi ori chiar de un al treilea. Aceste cereri care extind sfera procesului au o anumită legătură de conexitate cu acţiunea principală, astfel că se impune, pentru o mai bună administrare a justiţiei să fie judecate deodată cu cererea principală. Aceasta este raţiunea pentru care are loc o prelungire sau o prorogare a competenţei printr-o dispoziţie a legii, altfel spus, o prorogare legală de competenţă. Prin urmare cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei, indiferent de valoarea masei partajabile, revin competenţei de soluţionare a judecătoriei atât în cazul în care au fost introduse concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât şi atunci când asemenea cereri sunt formulate separat.
Pentru identitate de raţiune, faţă de prevederile art. 36 alin. 2 din Codul familiei şi ale art. 17 din Codul de procedură civilă, aceeaşi soluţie se impune şi în cazul cererilor formulate de soţi în timpul căsătoriei pentru împărţirea bunurilor comune.
În consecinţă, faţă de considerentele ce precedă, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, indiferent de valoarea masei partajabile, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei revine judecătoriei atât în cazul în care aceste cereri au fost introduse concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât şi atunci când sunt formulate separat.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Stabileşte că, indiferent de valoarea masei partajabile, competenţa de a soluţiona cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei revine judecătoriei atât în cazul în care aceste cereri au fost introduse concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât şi atunci când sunt formulate separat.
Obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. 3 teza a II-a din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică la data de 21 decembrie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE,
PAUL FLOREA

Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 08:38

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.