DECIZIE nr.81 din 8 martie 2001
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 176/6 apr. 2001

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicată de Pompiliu Bota în Dosarul nr. 6.431/2000 al Tribunalului Hunedoara.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ridicate, ca fiind inadmisibilă, considerând că în cauză există autoritate de lucru judecat, întrucât Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect aceleaşi prevederi, excepţie ridicată de acelaşi autor.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 15 ianuarie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 6.431/2000, Tribunalul Hunedoara a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicată de Pompiliu Bota într-un dosar penal în care are calitatea de inculpat recurent, fiind trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 239 alin. 1 din Codul penal, privitoare la infracţiunea de ultraj, sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitoare la egalitatea în drepturi, precum şi prevederilor art. 20 din Constituţie, raportate la art. 6 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În motivarea susţinerilor sale autorul excepţiei consideră că dispoziţiile art. 239 alin. 1 din Codul penal creează un avantaj pentru funcţionarul public, subiect pasiv al infracţiunii de ultraj, în comparaţie cu o persoană fizică oarecare. Astfel, arată autorul excepţiei, aceeaşi faptă de insultă, dacă este adresată unui funcţionar public, constituie infracţiunea de ultraj, pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar lipsa funcţionarului public de la judecată nu duce la încetarea procesului penal, aşa cum se întâmplă atunci când insulta este adresată unei persoane obişnuite, când, potrivit dispoziţiilor art. 2841 din Codul de procedură penală, lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene consecutive în faţa primei instanţe este considerată drept retragere a plângerii prealabile şi, în consecinţă, atrage încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) şi a art. 10 lit. h) din Codul de procedură penală. Or, arată autorul excepţiei, în speţă funcţionarul public ultragiat nu s-a prezentat la proces şi totuşi instanţa nu a dispus încetarea procesului penal.
Tribunalul Hunedoara, exprimându-şi opinia, consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este vădit nefondată. Dispoziţiile art. 2841 din Codul de procedură penală sunt aplicabile numai în cazul infracţiunilor enumerate în art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, iar nu şi în cazul infracţiunii de ultraj prevăzute în art. 239 alin.1 din Codul penal. Acest text de lege se referă într-adevăr şi la insultă, calomnie şi ameninţare, dar în speţă inculpatului i se impută infracţiunea de ultraj, al cărei obiect juridic principal îl constituie autoritatea de stat, iar nu demnitatea sau libertatea persoanei. De aceea sesizarea instanţei pentru infracţiunea de ultraj se face, potrivit art. 264 din Codul de procedură penală, prin rechizitoriul procurorului, iar nu prin plângerea prealabilă, ca în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală. În consecinţă, apreciază instanţa, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2841 din Codul de procedură penală, privitoare la lipsa părţii vătămate, ci dispoziţiile art. 291 alin. 2 din Codul de procedură penală, potrivit cărora neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul său de vedere, arată că dispoziţiile art. 239 alin. 1 din Codul penal sunt constituţionale şi propune respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. Tratamentul diferit al infracţiunii de ultraj în raport cu insulta, calomnia sau ameninţarea nu constituie o încălcare a principiului egalităţii în drepturi prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece este vorba de valori sociale diferite care se cer apărate în mod diferit. Ultrajul este o infracţiune contra autorităţii, pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, şi de aceea nu pot fi aplicate dispoziţii cum ar fi cele prevăzute la art. 2841 din Codul de procedură penală, care sunt incidente numai în cazul infracţiunilor la care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Nu se poate susţine că dispoziţiile art. 239 alin. 1 din Codul penal sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece aceste dispoziţii nu creează privilegii sau disciminări şi nici nu contravin criteriilor egalităţii în drepturi, enumerate la art. 4 din Constituţie. Se mai arată că dispoziţiile art. 239 alin. 1 din Codul penal nu contravin „dreptului la recunoaşterea personalităţii juridice, consacrat în art. 6 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” şi deci nu se încalcă art. 20 alin. (1) din Constituţie, avându-se în vedere că scopul urmărit de legiuitor prin incriminarea ultrajului este apărarea autorităţii de stat. Este menţionată totodată Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.136 din 1 aprilie 1999, prin care Curtea s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicată de acelaşi autor al excepţiei în faţa Judecătoriei Orăştie în acelaşi proces de ultraj în care el era inculpat.
Cu acel prilej Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate, constatând netemeinicia sa sub toate aspectele invocate de autorul acesteia.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată cu care a fost sesizată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 239 alin. 1 din Codul penal, care au următorul conţinut: „Insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 4 ani.”
Examinând excepţia, Curtea constată că autorul acesteia, Pompiliu Bota, a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută la art. 239 alin. 1 din Codul penal, săvârşită împotriva unui funcţionar public.
Cauza a făcut obiectul Dosarului nr. 538/1998 al Judecătoriei Orăştie, ca instanţă de fond. În faţa instanţei inculpatul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, privitoare la infracţiunea de ultraj. Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra acestei excepţii prin Decizia nr.26 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.136 din 1 aprilie 1999. Cu acel prilej Curtea, respingând excepţia, a constatat că dispoziţiile art. 239 alin. 1 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 20 din Constituţie, cu referire la art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la art. 19 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, toate privitoare la libertatea de opinie şi de exprimare. S-a mai constatat că prevederile criticate nu sunt contrare nici dispoziţiilor art. 16 din Constituţie.
Ulterior soluţionării în acest fel a excepţiei de neconstituţionalitate, procesul penal fiind reluat, partea care a ridicat excepţia a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prin Sentinţa penală nr. 135/2000 a Judecătoriei Orăştie. Împotriva sentinţei această parte a declarat apel, iar în faţa Tribunalului Hunedoara a ridicat aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, invocând ca şi prima dată contrarietatea acestui text cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi cu prevederile art. 20 din Constituţie, cu referire de data aceasta la prevederile art. 6 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care stabilesc dreptul omului de a i se recunoaşte personalitatea sa juridică oriunde s-ar afla. Ca argument suplimentar autorul excepţiei a invocat textul art. 2841 din Codul de procedură penală privind lipsa nejustificată a părţii vătămate, text care în mod vădit nu are legătură cu cauza.
În aceste condiţii Curtea observă că Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 23 februarie 1999, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, are autoritate de lucru judecat, obiectul, cauza şi părţile fiind aceleaşi atât în cadrul excepţiei anterioare, cât şi al excepţiei ce face obiectul prezentei decizii. Astfel, ţinând seama de prevederile art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi de cele ale art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora deciziile definitive ale Curţii Constituţionale sunt obligatorii, partea care a invocat excepţia nu o mai poate reitera, întrucât prima hotărâre intră în puterea lucrului judecat şi în consecinţă excepţia este inadmisibilă.
Autorul excepţiei cunoştea conţinutul deciziei Curţii Constituţionale, care este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi, de altfel, este depusă la dosarul instanţei de judecată, dar cu rea-credinţă a ridicat din nou aceeaşi excepţie cu scopul evident de a obţine suspendarea judecării cauzei. Reaua-credinţă a celui care a ridicat excepţia rezultă şi din invocarea aleatorie a unor texte din Constituţie şi din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau a dispoziţiilor art. 2841 din Codul de procedură penală, care nu au nici o relevanţă în cauză. Aşa fiind, Curtea constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora „Când Curtea Constituţională constată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi că a fost ridicată cu rea-credinţă pentru a întârzia rezolvarea procesului, ea poate sancţiona partea care a invocat excepţia cu o amendă de 10.000 - 100.000 lei”.
În consecinţă se va dispune amendarea autorului excepţiei.
În sfârşit, Curtea constată, de asemenea, că instanţa de judecată trebuia să respingă ea însăşi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicată de Pompiliu Bota în Dosarul nr. 6.431/2000 al Tribunalului Hunedoara.

2. Aplică autorului excepţiei de neconstituţionalitate o amendă de 100.000 lei în baza dispoziţiilor art. 51 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 8 martie 2001.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta


Joi, 24 septembrie 2026, 09:13

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.