1. În raport cu prevederile art. 29 şi 30 din Constituţie se susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece proba verităţii este prevăzută nu numai pentru fapte, ci şi pentru judecăţile de valoare, care nu pot fi dovedite. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în practica sa jurisdicţională, a statuat că trebuie să se facă deosebire între fapte şi judecăţi de valoare, deoarece faptele pot fi dovedite, spre deosebire de judecăţile de valoare. Din această perspectivă autorul excepţiei susţine că este imposibilă proba verităţii în cazul judecăţilor de valoare, iar cererea administrării ei afectează conţinutul libertăţii de opinie, care reprezintă un element al libertăţii garantate la art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la art. 29 din Constituţie. Se mai susţine că prevederile art. 207 din Codul penal îngăduie proba verităţii numai în cazul în care este vorba despre apărarea unui interes legitim, iar atunci când este vorba despre apărarea unui alt tip de interes proba nu este admisibilă. Nici conceptul de interes legitim şi nici cel de interes public nu sunt definite de legiuitor, ceea ce atrage, în mod firesc, o putere discreţionară a celui care are aptitudinea de a evalua dacă se administrează sau nu proba verităţii, putând fi vorba despre organul de urmărire penală sau cercetare penală sau despre instanţa judecătorească. Inexistenţa acestei precizări determină aplicarea unui tratament inegal pentru situaţii identice, în sensul că în unele situaţii este admisibilă proba verităţii, iar în altele nu, ceea ce contravine principiilor statului de drept. Proba verităţii, atunci când se referă la infracţiunea de insultă sau de calomnie, reprezintă o măsură restrictivă a libertăţii de exprimare, a libertăţii opiniilor şi a conştiinţei.
Cu privire la rolul proeminent al presei într-un stat de drept Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că sunt necesare privilegii sporite pentru presă, pentru ca aceasta să îşi poată îndeplini dublul său rol de difuzor de informaţii şi de câine de pază publică (cazul Sunday Times împotriva Marii Britanii, 1979), iar cu privire la limitele criticii acceptabile a statuat că acestea sunt mai largi în privinţa unui politician decât în privinţa unei persoane particulare (cazul Castells împotriva Spaniei, 1992). 2. Prin raportare la dispoziţiile art. 31 din Constituţie, care recunoaşte dreptul la acces atât la informaţiile de interes public - alin. (1), cât şi la cele de interes personal alin. (2), prevederile art. 207 din Codul penal se referă numai la interesul legitim, concept care nu se confundă nici cu cel de interes public şi nici cu cel de interes privat.
Autorul excepţiei mai constată că dispoziţia din Codul penal care ocroteşte numai interesul legitim contrazice textul constituţional, care se referă, în egală măsură, atât la interesul public, cât şi la cel privat. Se afirmă că înlăturarea caracterului penal al faptei de calomnie numai în cazurile în care se administrează proba verităţii şi se dovedeşte caracterul veridic al afirmaţiilor împiedică într-un mod fundamental exercitarea dreptului la informaţie. Se mai afirmă că statul de drept nu se poate consolida decât cu o presă autentic liberală, aptă să îşi exercite rolul de a patra putere în stat şi de câine de pază al opiniei publice. 3. Tot în opinia autorului excepţiei prevederile legale criticate sunt neconstituţionale şi prin raportare la dispoziţiile art. 24 din Constituţie privitoare la dreptul fundamental la apărare, care, în accepţiunea sa lato sensu, reprezintă totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale ce oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirea şi să îşi dovedească nevinovăţia. Astfel, prevederile art. 207 din Codul penal contravin, prin natura lor, dreptului la apărare. El oferă posibilitatea, pe de o parte, ca o anumită persoană să se poată apăra de acuzările ce i se aduc, dar pe de altă parte o astfel de posibilitate este redusă la situaţia în care este vorba exclusiv despre fapta care a fost săvârşită pentru apărarea unui interes public. Per a contrario, dacă nu este vorba de un asemenea interes, proba verităţii nu este admisă. Interpretarea care se dă în practică conceptului de interes legitim este considerată aleatorie şi discreţionară.
În acest mod se creează premisele unui tratament diferit pentru situaţii identice. De vreme ce fapta este aceeaşi, nu se poate justifica diferenţierea în admiterea sau neadmiterea probei verităţii, după cum este vorba sau nu despre un interes legitim. Curtea Supremă de Justiţie - Secţia penală, exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, apreciază că dispoziţiile art. 207 din Codul penal sunt constituţionale şi nu contravin dispoziţiilor art. 29 şi 30 din Constituţie. În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare a Curţii Constituţionale au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. Guvernul, în punctul său de vedere, arată că este nefondată critica potrivit căreia dispoziţiile art. 207 din Codul penal contravin art. 24 din Constituţie, deoarece şi în cazul unui proces de calomnie inculpatul beneficiază de toate drepturile şi garanţiile pe care le implică dreptul constituţional la apărare. Susţinerea potrivit căreia art. 207 din Codul penal contravine art. 29, 30 şi 31 din Constituţie este, de asemenea, nefondată, deoarece libertatea conştiinţei, conform art. 29 alin. (2), trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi respect reciproc, iar libertatea de exprimare, după cum se prevede la art. 30 alin. (6) din Constituţie, nu poate prejudicia demnitatea, viaţa particulară sau dreptul la propria imagine, iar potrivit art. 54 din Legea fundamentală, drepturile şi libertăţile trebuie să fie exercitate cu bună-credinţă, fără a fi încălcate drepturile şi libertăţile celorlalţi. Se precizează însă că exercitarea cu bună-credinţă a acestor drepturi şi libertăţi poate reprezenta un interes legitim, în sensul art. 207 din Codul penal. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 207 din Codul penal, care au următorul cuprins: Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul de lege criticat este contrar: libertăţii gândirii şi a opiniilor, care, potrivit art. 29 alin. (1) din Constituţie, nu pot fi îngrădite; libertăţii de exprimare şi libertăţii presei, garantate de art. 30 din Constituţie; dreptului la informaţie, a cărui îngrădire este interzisă de art. 31 alin. (1) din Constituţie; dreptului fundamental la apărare, prevăzut în art. 24 din Constituţie. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că insulta şi calomnia sunt infracţiuni contra demnităţii, iar demnitatea omului este nominalizată, în art. 1 alin. (3) din Constituţie printre valorile supreme garantate de Legea fundamentală. Potrivit acestor prevederi constituţionale, România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Incriminarea şi sancţionarea insultei şi a calomniei nu au caracter absolut şi necondiţionat. Dreptul persoanei la apărarea demnităţii sale prin mijloace de drept penal este limitat de existenţa drepturilor şi de interesele legitime ale altora. De aceea, s-a prevăzut că afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate, la adresa unei persoane, chiar dacă are un caracter obiectiv insultător sau calomnios, nu constituie totuşi infracţiunea de insultă sau de calomnie, dacă făptuitorul dovedeşte că a săvârşit fapta în vederea apărării unui interes legitim, de ordin public sau privat. Această dovadă este aşa-numita probă a verităţii, care constituie un caz special de înlăturare a caracterului penal al faptei. Proba verităţii este însă admisibilă numai dacă fapta s-a săvârşit în apărarea unui interes legitim, public sau privat, altfel ar însemna că afirmarea sau imputarea a fost făcută în scopul de a aduce atingere demnităţii persoanei, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 54 din Constituţie, conform cărora: Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Atingerea adusă demnităţii fără existenţa unui astfel de interes, chiar prin afirmaţii sau imputări adevărate, nu este îngăduită de lege. Legea se referă la fapte, iar nu la judecăţi de valoare, aşa cum susţine autorul excepţiei. De aceea, critica referitoare la proba judecăţilor de valoare şi la imposibilitatea acestei probe este lipsită de conţinut. În critica de neconstituţionalitate făcută în cauză autorul excepţiei ignoră faptul că apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor impune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi, în condiţiile art. 49 din Constituţie, iar în unele situaţii impune sancţionarea penală a afirmărilor sau a imputărilor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar care nu au fost făcute pentru apărarea unui interes legitim. Curtea observă că necesitatea sancţionării rezultă din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Curtea observă că această dispoziţie constituţională este în deplină concordanţă cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. În legătură cu aplicarea acestui articol Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la libertatea exprimării prin presă, a statuat: Dacă presa nu trebuie să depăşească anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi comunicarea, cu respectarea datoriilor şi responsabilităţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problemă de interes general (hotărârea pronunţată în cauza I. Dalban împotriva României, 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.277 din 20 iunie 2000). Examinând susţinerea privind contrarietatea dispoziţiilor legale criticate în raport cu prevederile art. 31 din Constituţie, referitoare la dreptul la informaţie, text care în alin. (1) prevede că Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit, Curtea reţine că, în temeiul dispoziţiilor art. 49 din Legea fundamentală, exerciţiul acestui drept poate fi restrâns prin lege şi numai dacă se impune, pentru apărarea, printre alte valori constituţionale, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor. Nici critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dreptului la apărare prevăzut la art. 24 alin. (1) din Constituţie nu este întemeiată. Astfel, persoana învinuită de săvârşirea unei infracţiuni de insultă sau de calomnie are posibilitatea să uzeze, pentru apărarea sa, de toate mijloacele legale de probă în combaterea temeiniciei acuzării. În acest context proba verităţii nu este unica modalitate de apărare a celor care ar putea fi inculpaţi pentru afirmările sau imputările făcute, ei având posibilitatea de a uza de orice alte mijloace de probă prevăzute de Codul penal. De altfel, inculpatul nemulţumit are posibilitatea exercitării căilor legale de atac. Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în acest sens, statuând că dispoziţiile art. 207 din Codul penal sunt constituţionale (de exemplu, prin Decizia nr.200 din 25 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.58 din 8 februarie 2000, precum şi prin Decizia nr.134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.393 din 23 august 2000). Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea practicii Curţii, soluţia şi considerentele acelei decizii rămân valabile şi în cauza de faţă. Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 12, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (1), (4) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, ridicată de Corneliu Vadim Tudor în dosarele nr. 4.596/1999 şi nr. 4.597/1999 ale Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală. Definitivă şi obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 decembrie 2000. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent şef,
Claudia Miu
Joi, 24 septembrie 2026, 10:58
Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.
