DECIZIE nr.272 din 20 decembrie 2000
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 şi art 207 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 219/27 apr. 2001

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Claudia Miu - magistrat-asistent şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 şi art. 207 din Codul penal, ridicată de Corneliu Vadim Tudor în dosarele nr. 2.485/1999, nr. 2.582/1999 şi nr. 2.850/1999 ale Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 19 decembrie 2000, în prezenţa apărătorului autorului excepţiei şi a reprezentantului Ministerului Public, când s-a dispus măsura conexării dosarelor nr. 214C/2000 şi nr. 221C/2000 la Dosarul nr. 213C/2000, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate şi acelaşi autor al excepţiei.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 20 decembrie 2000.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin încheierile din 20 iunie 2000 şi din 27 iunie 2000, pronunţate distinct în dosarele nr. 2.582/1999 şi, respectiv, nr. 2.485/1999 şi nr. 2.850/1999, Curtea Supremă de Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 şi art. 207 din Codul penal, ridicată de Corneliu Vadim Tudor, inculpat în procese de insultă şi calomnie.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că dispoziţiile art. 205 din Codul penal, privitoare la infracţiunea de insultă, sunt în contradicţie cu libertatea de exprimare şi cu libertatea presei garantate de art. 30 alin. (3) şi (4) din Constituţie, precum şi cu libertatea gândirii şi a opiniilor, care, potrivit art. 29 alin. (1) din Constituţie, nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Se arată în continuare că aceleaşi prevederi legale sunt în contradicţie şi cu libertatea creaţiilor artistice, cu dreptul la informaţie, a cărui îngrădire este interzisă prin art. 31 alin. (1) din Constituţie, cu regimul constituţional al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, prevăzut la art. 49 din Constituţie, precum şi cu prevederile art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală, deoarece există neconcordanţă între art. 205 din Codul penal şi unele prevederi din convenţiile internaţionale la care România este parte.
Dispoziţiile art. 205 din Codul penal, care reglementează insulta, îngăduie incriminarea opiniilor şi judecăţilor de valoare, care, aşa cum s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu pot fi incriminate. Cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, privitoare la infracţiunea de calomnie, se arată că acestea vin, de asemenea, în contradicţie cu prevederile art. 29, 30 şi 31 din Constituţie şi cu prevederile art. 24 referitoare la dreptul la apărare. Se consideră că este cu neputinţă de făcut proba verităţii în cazul judecăţilor de valoare, iar prevederile art. 207 din Codul penal limitează admiterea acestei probe numai dacă există un „interes legitim, ceea ce contrazice textul constituţional, care face vorbire, în egală măsură, atât la interesul public cât şi la interesul privat”.
Aceasta reprezintă totodată o restrângere nejustificată a exerciţiului dreptului la apărare.
Curtea Supremă de Justiţie, exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate apreciază că dispoziţiile art. 205 din Codul penal nu contravin prevederilor constituţionale invocate şi nici convenţiilor internaţionale în materie, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr.200 din 25 noiembrie 1999.
Cu privire la dispoziţiile art. 207 din Codul penal se arată că acestea nu contravin normelor constituţionale invocate şi nici convenţiilor internaţionale în materie la care România a aderat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare a Curţii Constituţionale au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul său de vedere, arată că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, în esenţă, pentru următoarele motive: În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea art. 205 din Codul penal în raport cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, cu privire la convenţiile internaţionale privitoare la libertatea de opinie şi de exprimare, se reţine că art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, acelaşi drept fundamental fiind prevăzut şi la art. 19 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi la art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dar atât în art. 19 pct. 3 din pactul menţionat, cât şi în art. 10 pct. 2 din convenţie se statuează că exercitarea libertăţii de gândire şi de exprimare comportă anumite restrângeri ori sancţiuni prevăzute de lege, între altele, pentru apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, pentru protecţia sănătăţii sau moralei, pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora. Rezultă din aceste dispoziţii că obiectul libertăţii de exprimare îl constituie exteriorizarea unor idei sau opinii, dar şi simple afirmaţii şi imputări, însă aceasta nu înseamnă că prin conţinutul şi maniera de a face afirmările sau imputările se admite afectarea reputaţiei şi onoarei altei persoane. De aceea, stabilirea prin lege a unor restrângeri ori sancţiuni nu este incompatibilă cu libertatea de exprimare, dacă sunt măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru protejarea reputaţiei sau a drepturilor altora. În acest sens se citează Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 8 aprilie 1999, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 din Codul penal privitoare la infracţiunea de calomnie.
În ceea ce priveşte criticile potrivit cărora dispoziţiile art. 205 din Codul penal sunt contrare libertăţii de gândire şi de exprimare, precum şi dreptului la informaţie, acestea sunt considerate ca fiind neîntemeiate, deoarece libertatea conştiinţei, conform art. 29 alin. (2), trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc, iar libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, după cum se prevede în art. 30 alin. (6) din Constituţie. De asemenea, dispoziţiile art. 54 din Constituţie prevăd că drepturile şi libertăţile constituţionale, inclusiv libertatea de exprimare şi dreptul la informaţie, trebuie să fie exercitate cu bună-credinţă, fără a fi încălcate drepturile şi libertăţile celorlalţi. Punctul de vedere exprimat se întemeiază şi pe Decizia nr.51 din 8 aprilie 1999 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că exercitarea abuzivă a drepturilor şi libertăţilor este susceptibilă de sancţionare, fiind posibilă chiar aplicarea unor sancţiuni penale.
Prevederile de lege criticate nu sunt contrare nici dispoziţiilor art. 49 din Constituţie, privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, deoarece incriminarea insultei ca infracţiune şi sancţionarea acesteia constituie expresia voinţei legiuitorului, care a considerat necesară apărarea prin mijloace de drept penal a demnităţii persoanei, neputându-se susţine că textul incriminator este contrar Constituţiei.
Cu referire la critica potrivit căreia prevederile art. 207 din Codul penal ar încălca dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie, se arată că aceasta nu este întemeiată, deoarece şi în cazul unui proces având ca obiect infracţiunea de insultă sau calomnie inculpatul beneficiază de toate drepturile şi garanţiile pe care le implică dreptul constituţional la apărare, proba verităţii constituind numai unul dintre mijloacele prin care acesta poate dovedi inexistenţa caracterului penal al faptei imputate. Criticile potrivit cărora dispoziţiile art. 207 din Codul penal ar încălca libertatea de gândire şi de exprimare sau dreptul la informaţie sunt considerate ca fiind neîntemeiate pentru aceeaşi argumentare ca şi în cazul criticii de neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor art. 205 din Codul penal. În fine, se mai arată că exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale, cu respectarea limitărilor prevăzute în Constituţie, poate reprezenta un instrument prin care să se realizeze un echilibru între drepturile şi libertăţile constituţionale, pe de o parte, şi limitele aduse acestora prin Constituţie şi îndatoririle fundamentale, pe de altă parte.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 205 şi 207 din Codul penal, care au următorul cuprins:
- art. 205: „Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.
Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”;
- art. 207: „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.”
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele de lege criticate sunt contrare: libertăţii de exprimare şi libertăţii presei, garantate de art. 30 din Constituţie; libertăţii gândirii şi a opiniilor, care, potrivit art. 29 alin. (1) din Constituţie, nu poate fi îngrădită; dreptului la informaţie, a cărui îngrădire este interzisă de art. 31 alin. (1) din Constituţie; convenţiilor internaţionale privitoare la libertatea de exprimare, în mod concret prevederilor art. 19 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice sau celor ale art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; prevederilor art. 49 din Constituţie, privitoare la îngrădirea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Dispoziţiile art. 207 din Codul penal sunt considerate ca fiind contrare şi dreptului fundamental la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie.
Pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine că insulta şi calomnia sunt infracţiuni contra demnităţii, iar demnitatea omului este nominalizată în art. 1 alin. (3) din Constituţie printre valorile supreme garantate de Legea fundamentală. Potrivit prevederilor constituţionale „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”. Această garantare a demnităţii omului se înfăptuieşte şi prin incriminarea şi sancţionarea penală a faptelor prin care se aduce atingere demnităţii. Apărarea demnităţii omului prin mijloace de drept penal este condiţionată de existenţa drepturilor şi libertăţilor altora. De aceea s-a prevăzut că, în măsura în care fapta insultătoare sau calomnioasă a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim, nu constituie infracţiune dacă s-a afirmat sau imputat o faptă adevărată.
Proba verităţii este admisibilă, însă numai dacă fapta s-a săvârşit în apărarea unui interes legitim, public sau privat, deoarece fără un astfel de interes atingerea adusă demnităţii, chiar prin afirmaţii sau imputări adevărate, nu este îngăduită de lege. Legea se referă la fapte, iar nu la judecăţi de valoare, aşa cum susţine autorul excepţiei. De aceea critica referitoare la proba judecăţilor de valoare şi la imposibilitatea acestei probe este lipsită de conţinut.
Curtea constată că, în ceea ce priveşte pretinsa contrarietate a dispoziţiilor art. 205 şi 207 din Codul penal cu prevederile constituţionale referitoare la libertatea de gândire şi de exprimare, autorul excepţiei ignoră acele prevederi din Constituţie şi din convenţiile internaţionale, care limitează exerciţiul libertăţii de gândire şi de exprimare. Se ignoră astfel prevederile: art. 29 alin. (2) din Constituţie, în sensul cărora libertatea conştiinţei „[...] trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi respect reciproc”; art. 30 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”; art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora exercitarea libertăţii de exprimare poate fi restrânsă în vederea protecţiei, între altele, a reputaţiei sau a drepturilor altora; art. 54 din Constituţie, în sensul cărora exercitarea drepturilor şi a libertăţilor trebuie să se realizeze cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
De altfel Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în acest sens, statuând că dispoziţiile art. 205 şi 207 din Codul penal sunt constituţionale (de exemplu, prin Decizia nr.200 din 25 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.58 din 8 februarie 2000, şi prin Decizia nr.134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.393 din 23 august 2000).
Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine modificarea practicii Curţii, soluţia şi considerentele acelor decizii rămân valabile şi în cauza de faţă.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 şi art. 207 din Codul penal, ridicată de Corneliu Vadim Tudor în dosarele nr. 2.485/1999, nr. 2.582/1999 şi nr. 2.850/1999 ale Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 decembrie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent-şef,
Claudia Miu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 17:59

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.