DECIZIE nr.138 din 8 mai 2001
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 272/25 mai. 2001

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal, excepţie ridicată de Cecilia Cezara Bebiş, Zora Mihaela Mincu şi Marian Petrescu în Dosarul nr. 18.518/2000 al Judecătoriei Sectorului 2, municipiul Bucureşti.
La apelul nominal răspunde Asociaţia investitorilor păgubiţi C.E.C. - F.N.I. 6.12.1999 - mai 2000, prin reprezentant, precum şi Nică Ştefan Popa, Ana Mihăilă, Corneliu Virgil Mihăilă şi Lucian Spetie, constatându-se lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Părţile prezente, având cuvântul, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind neîntemeiată. Se arată că în legătură cu constituţionalitatea textelor de lege criticate Curtea Constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii, dintre care sunt menţionate Decizia nr.210 din 26 octombrie 2000 şi Decizia nr.192 din 12 octombrie 2000. Se apreciază că nu există elemente noi care să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 2 martie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 18.518/2000, Judecătoria Sectorului 2, municipiul Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal, excepţie ridicată de Cecilia Cezara Bebiş, Zora Mihaela Mincu şi Marian Petrescu într-o cauză penală.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare, precum şi ale art. 20 alin. (1) din Constituţie, raportate la art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se arată că, în esenţă, potrivit acestor din urmă dispoziţii, orice persoană cercetată are dreptul să fie informată în cel mai scurt timp asupra naturii şi cauzei acuzaţiei, să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării, să se apere singură ori să fie asistată de un apărător, să poată pune întrebări martorilor acuzării şi să obţină audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii. Or, dispoziţiile din Codul de procedură penală, criticate ca fiind neconstituţionale, nu stabilesc în sensul acestor prevederi nici o obligaţie pentru organul de urmărire penală în materie de apărare, în faza actelor premergătoare.
Cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 147 alin. 2 din Codul penal, care defineşte noţiunea de funcţionar, şi ale art. 258 din acelaşi cod, potrivit căruia dispoziţiile art. 246-250 din Codul penal se aplică şi funcţionarilor, se susţine că acestea contravin prevederilor art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, ce stabilesc că statutul funcţionarilor publici se reglementează prin lege organică. Se mai arată că, în conformitate cu prevederile art. 72 alin. (3) lit. l) din Constituţie, tot prin lege organică se reglementează şi regimul privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia sociale. Aşa fiind, se apreciază că dispoziţiile art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal sunt neconstituţionale, deoarece anulează distincţia prevăzută de Constituţie între regimul juridic al funcţionarilor publici şi regimul general al raporturilor de muncă.
Judecătoria Sectorului 2, municipiul Bucureşti, exprimându-şi opinia, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel se arată că, potrivit dispoziţiilor art. 224 din Codul de procedură penală, „actele premergătoare sunt mijloace de investigaţie prin care se verifică seriozitatea unei sesizări, precum şi existenţa sau inexistenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 din Codul de procedură penală, ori a unui caz de nepedepsire”. Se mai arată că actele premergătoare se efectuează tocmai în vederea începerii urmăririi penale şi se situează înaintea declanşării urmăririi penale, sunt facultative şi nu se realizează dacă sesizarea este suficientă pentru a se dispune începerea urmăririi penale. Totodată se apreciază c㠄în conţinutul actelor premergătoare intră activităţi ce nu au nimic în comun cu formele de realizare a actelor juridice propriu-zise, activităţi care sunt asemănătoare cu unele acte procedurale, dar care nu îmbracă haina juridică a acestora, precum şi activităţi ce au o consacrare procedurală şi care nu pot avea loc decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”. În sfârşit, se consideră că, întrucât actele premergătoare se limitează numai la actele necesare în vederea începerii urmăririi penale, în cadrul lor nu se pot efectua acte specifice urmăririi penale sau acte care nu sunt necesare pentru începerea urmăririi penale şi, cu atât mai mult, nu se pot administra probe, aşa cum susţin autorii excepţiei.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal se arată că nici aceasta nu este întemeiată, întrucât „diferenţele existente între cele două legi organice cu privire la noţiunea de funcţionar public constituie o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, respectiv de conflict al legilor în timp şi nicidecum o încălcare a Constituţiei”.
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul său de vedere, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată, „întrucât dispoziţiile art. 6 alin. 1, art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor art. 24 din Constituţie, iar dispoziţiile art. 147 şi 258 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 72 alin. (3) lit. i) şi l) din Constituţie şi nu încalcă nici alte prevederi constituţionale”. În acest sens, cu privire la susţinerea potrivit căreia exerciţiul dreptului la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie, nu este asigurat şi în faza actelor premergătoare, se arată că în mod constant Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 224, ale art. 6 alin. 1 şi ale art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor constituţionale menţionate şi nici prevederilor art. 6 pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal se apreciază c㠄existenţa unor deosebiri între reglementările cuprinse între două acte normative nu este o problemă de neconstituţionalitate, ci una de interpretare juridică, care excede competenţei Curţii Constituţionale”. În sprijinul acestor susţineri se menţionează Decizia Curţii Constituţionale nr. 192 din 12 octombrie 2000.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente şi concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal.
Dispoziţiile din Codul de procedură penală, criticate ca fiind neconstituţionale, au următorul conţinut:
- Art. 6 alin. 1: „Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal.”;
- Art. 172 alin. 1: „În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului.”;
- Art. 224: „În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale.
Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.”
Dispoziţiile art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal, de asemenea criticate ca find neconstituţionale, prevăd:
- Art. 147: „Prin „funcţionar public” se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.
Prin „funcţionar” se înţelege persoana menţionată în alin. 1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.”;
- Art. 258: „Dispoziţiile art. 246-250 privitoare la funcţionari publici se aplică şi celorlalţi funcţionari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime.”
Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textele din Codul de procedură penală şi cele din Codul penal, menţionate anterior, contravin art. 24 din Constituţie, care prevede: „(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, precum şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 72 alin. (3) lit. i) şi l), potrivit cărora: „(3) Prin lege organică se reglementează: [...]
i) statutul funcţionarilor publici; [...]
l) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială.”
Totodată se mai susţine că sunt încălcate şi prevederile art. 20 alin. (1) din Constituţie (care stabilesc c㠄Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”), prin raportare la prevederile art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform cărora „Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării [...].”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională constată că aceasta este neîntemeiată şi, în consecinţă, urmează să fie respinsă.
I. O primă critică de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, în legătură cu care se susţine că încalcă prevederile constituţionale ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare, precum şi pe cele ale art. 20 din Constituţie, prin raportare la dispoziţiile art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În sprijinul acestor susţineri se arată, în esenţă, că în faza actelor premergătoare, deşi împotriva autorilor excepţiei au fost efectuate numeroase activităţi specifice urmăririi penale, aceştia nu au putut fi asistaţi de apărător, deoarece nu aveau calitatea de învinuiţi sau inculpaţi. Se mai susţine, de asemenea, că în faza actelor premergătoare au fost administrate probe fără ca autorii excepţiei să fie asistaţi de apărători şi fără să li se aducă la cunoştinţă învinuirea.
Analizând aceste susţineri, Curtea Constituţională constată că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr.210 din 26 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.110 din 5 martie 2001, într-o cauză în care s-a invocat încălcarea aceloraşi texte din Constituţie şi pe baza, în esenţă, a unei argumentări asemănătoare celei din prezentul dosar.
Cu acel prilej, respingând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională a reţinut că atât art. 6 alin. 1, cât şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală transpun în norme procedurale pentru inculpat, învinuit şi celelalte părţi ale procesului penal, pe tot parcursul procesului penal, principiul constituţional al dreptului de apărare, precum şi dreptul acestora de a fi asistaţi laapărător. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. 1 din Codul de procedură penală, „Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”.
Art. 224 din Codul de procedură penală reglementează posibilitatea efectuării unor acte premergătoare începerii procesului penal. Faza actelor premergătoare nu este parte componentă a procesului penal şi, într-adevăr, pentru această fază nu este reglementată asigurarea exercitării dreptului la apărare. Este de observat însă că, potrivit prevederilor art. 224 alin. 1 din Codul de procedură penală, actele premergătoare se efectueaz㠄în vederea începerii urmăririi penale”.
Începerea urmăririi penale se dispune, de principiu, in rem, atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, astfel cum prevede art. 228 alin. 1 din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1)”. Începerea urmăririi penale se dispune in personam numai dacă în acelaşi timp există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii.
Totodată alin. 3 al art. 224 din Codul de procedură penală prevede c㠄Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă”. Rezultă deci că în această fază, cu excepţia procesului-verbal menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate acte care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 din Codul de procedură penală şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.
Curtea a mai reţinut că garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau de inculpat. Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare pentru declanşarea procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal, ci aceste acte se realizează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal.
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă.
Sub aspectul criticii potrivit căreia textele din Codul de procedură penală apreciate de către autorii excepţiei ca fiind neconstituţionale încalcă şi prevederile art. 20 alin. (1) din Constituţie, prin raportare la art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Constituţională a statuat prin aceeaşi decizie că art. 6 pct. 3 din convenţie reglementează drepturile acuzatului. În sensul acestui articol noţiunea de „acuzat” priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni.
Potrivit regulilor procedurii penale române asemenea acte se efectuează doar în cursul procesului penal, în condiţiile asigurării exercitării dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie.
Aşa fiind, Curtea a respins şi sub acest aspect excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Întrucât nu au intervenit împrejurări noi de natură să modifice acestă jurisprudenţă, Curtea Constituţională urmează să respingă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală.
II. Cea de-a doua critică de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal, în legătură cu care se susţine că încalcă prevederile constituţionale ale art. 72 alin. (3) lit. i) şi l).
În esenţă, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile art. 147, precum şi ale art. 258 din Codul penal sunt neconstituţionale, întrucât anulează distincţia făcută de Constituţie între regimul juridic al funcţionarilor publici şi regimul general al raporturilor de muncă.
Analizând aceste susţineri, Curtea Constituţională constată că în legătură cu constituţionalitatea prevederilor art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal Curtea s-a mai pronunţat, şi anume prin Decizia nr.192 din 12 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.11 din 9 februarie 2001.
Prin acea decizie, respingând excepţia de neconstituţionalitate, într-o cauză în care s-a invocat încălcarea aceloraşi prevederi constituţionale şi s-au formulat aceleaşi critici ca şi în prezentul dosar, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:
Constituţia nu defineşte nici noţiunea de „funcţionar public” şi nici pe cea de „alţi funcţionari”, definirea şi reglementarea statutului acestor categorii de salariaţi fiind de domeniul legii. Înţelesul acestor noţiuni este stabilit, pe de o parte, în art. 147 din Codul penal, iar pe de altă parte, în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
Deosebirile dintre cele două reglementări legale nu reprezintă însă o problemă de constituţionalitate, ci una de interpretare şi de aplicare a legilor, ceea ce excede competenţei Curţii Constituţionale, care, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, „[...] nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei”. Or, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa constantă a Curţii (de exemplu, prin Decizia nr.88 din 2 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.207 din 3 iunie 1998), constituţionalitatea unei dispoziţii legale nu poate fi examinată prin raportare la o altă dispoziţie legală, ci doar prin raportare la o normă constituţională.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia textele de lege criticate contravin prevederilor art. 72 alin. (3) lit. i) şi
l) din Constituţie, care stabilesc că statutul funcţionarilor publici şi regimul general al raporturilor de muncă se reglementează prin lege organică, prin Decizia nr.192 din 12 octombrie 2000 Curtea Constituţională a reţinut că aceste prevederi constituţionale nu sunt incidente în cauză.
Aceasta deoarece atât Codul penal, cât şi Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici sunt legi organice. Prin aceeaşi decizie s-a mai reţinut că art. 258 din Codul penal prevede incriminarea faptelor prevăzute la art. 246-250 din acelaşi cod şi în cazurile în care autorul nu are calitatea de funcţionar public, ci este un alt funcţionar, făcând distincţie doar sub aspectul limitelor pedepsei aplicabile. Stabilirea condiţiilor pentru îndeplinirea cerinţei de subiect activ calificat în cazul anumitor infracţiuni intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului. De altfel, Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (de exemplu, prin Decizia nr.81 din 15 iulie 1996, rămasă definitivă prin Decizia nr.76 din 22 aprilie 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.236 din 10 septembrie 1997) a reţinut în mod constant că noţiunea generală de funcţionar nu este de nivel constituţional, iar reglementările referitoare la „funcţionar”, inclusiv cele legate de infracţiunile săvârşite de funcţionari, sunt de nivelul legii.
Argumentele ce au fundamentat această soluţie îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, deoarece nu au intervenit motive sau elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal, excepţie ridicată de Cezara Cecilia Bebiş, Zora Mihaela Mincu şi Marian Petrescu în Dosarul nr. 18.518/2000 al Judecătoriei Sectorului 2, municipiul Bucureşti.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 8 mai 2001.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Gabriela Dragomirescu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 06:26

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.