DECIZIE nr.82 din 8 martie 2001
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. 3 şi 4, art. 57 alin. 1 şi art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală
Textul actului publicat în M.Of. nr. 293/4 iun. 2001

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Lucian Stângu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. 3 şi 4, art. 57 alin. 1 şi art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anton Sommert în dosarele nr. 1.318/2000 şi nr. 1.319/2000 ale Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 1 martie 2001, fiind consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, la cererea autorului excepţiei, a amânat pronunţarea la data de 6 martie 2001 şi apoi la data de 8 martie 2001.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierile din 20 iunie 2000, pronunţate în dosarele 1.318/2000 şi nr. 1.319/2000, Curtea Supremă de Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. 3 şi 4, art. 57 alin. 1 şi art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţii ridicate de Anton Sommert.
În motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate se susţine că aceste prevederi legale sunt neconstituţionale, întrucât contravin dispoziţiilor din Legea fundamentală cuprinse în: art. 16 alin. (1) care reglementează egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără privilegii şi fără discriminări; art. 20 alin. (1) şi (2) care reglementează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu tratatele internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, iar dacă există neconcordanţe între acestea şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale; art. 22 alin. (1) care reglementează garantarea dreptului la viaţă, la integritate fizică şi psihică a persoanei; art. 24 alin. (1) care reglementează garantarea dreptului la apărare; art. 31 alin. (1) care reglementează dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public; art. 123 alin. (1) şi (2) care reglementează baza legală a înfăptuirii justiţiei şi, respectiv, independenţa judecătorului şi art. 128 care reglementează folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.
Totodată autorul excepţiei consideră că textele legale criticate vin, de asemenea, în contradicţie cu art. 6, 7, 8, 10, 12 şi cu art. 20 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi cu art. 1, 6, 13 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fără a se dezvolta însă motivele pentru care aceste neconcordanţe sunt invocate.
Curtea Supremă de Justiţie - Secţia penală, exprimându-şi opinia, consideră excepţia ca fiind neîntemeiată, apreciind că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul său de vedere, arată c㠄instituirea unei proceduri speciale în cazul judecării cererii de strămutare, procedură care nu contravine nici unei prevederi constituţionale, se explică prin aceea că strămutarea unei cauze penale nu numai că nu afectează cu nimic judecarea în fond a procesului, ci strămutarea se face tocmai în scopul de a se asigura condiţii mai bune de judecată, dacă instanţa supremă sau, după caz, procurorul general ori ministrul justiţiei deţine unele date că judecătorii cauzei penale nu pot fi imparţiali, fiind interesaţi în pronunţarea unei anume soluţii”. În consecinţă, se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Prevederile legale criticate au următoarea redactare:
- art. 56 alin. 3 şi 4: „Suspendarea judecării cauzei poate fi dispusă de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie la primirea cererii, sau de către Curtea Supremă de Justiţie după ce aceasta a fost învestită.
Cererea făcută de ministrul justiţiei sau de procurorul general suspendă de drept judecarea cauzei.”;
- art. 57 alin. 1: „Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie cere, pentru lămurirea instanţei, informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare.”;
- art. 60 alin. 1: „Curtea Supremă de Justiţie dispune, fără arătarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii.”
Textele constituţionale invocate sunt:
- art. 16 alin. (1): „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”;
- art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”;
- art. 22 alin. (1): „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.”;
- art. 24 alin. (1): „Dreptul la apărare este garantat.”;
- art. 31 alin. (1): „Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.”;
- art. 123: „(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
(2) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.”;
- art. 128: „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.”
I. Principiul constituţional al liberului acces la justiţie, prevăzut la art. 21, are semnificaţia că acest drept trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti - judecător
ii, tribunale, curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie - şi în privinţa tuturor căilor de atac prevăzute de lege. În aceste condiţii, prin lege pot fi instituite reguli deosebite în considerarea unor situaţii diferite. În consecinţă, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare nu este supusă nici unei căi de atac, deoarece prin aceasta instanţa nu se pronunţă asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor.
Nici dreptul la apărare, consacrat prin dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Constituţie, nu este încălcat, întrucât acesta se realizează cu prilejul judecării pe fond a cauzei şi al soluţionării căilor de atac. Mai mult, art. 59 alin. 2 din Codul de procedură penală prevede că, atunci „Când părţile se înfăţişează, se ascultă şi concluziile acestora”. În consecinţă, de vreme ce nu se judecă fondul cauzei, nu se poate susţine că interesele justiţiabililor ar fi prejudiciate. În realitate faptele asupra cărora este chemată să se pronunţe instanţa competentă să judece cererea de strămutare nu ţin de pricina însăşi, ci de asigurarea condiţiilor pe care le implică normele procedurale, respectiv nepărtinirea şi obiectivitatea în soluţionarea cauzei, condiţii care vizează toate părţile în proces, indiferent de calitatea lor procesuală.
Aşa fiind, susţinerea autorului excepţiei privind încălcarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi ale art. 128 din Constituţie nu poate fi primită şi, în consecinţă, sub acest aspect, excepţia nu este întemeiată, urmând să fie respinsă.
De altfel, Curtea Constituţională a mai soluţionat o excepţie care privea neconstituţionalitatea reglementării instituţiei strămutării, însă în cadrul procesului civil. Astfel, prin Decizia nr.92 din 11 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.297 din 20 noiembrie 1996, în temeiul unor argumente similare celor avute în vedere în prezenta decizie, Curtea a respins excepţia.
În legătură cu pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Constituţie, în care se garantează dreptul persoanei la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, Curtea reţine că referirea făcută de autorul excepţiei la acest text constituţional nu prezintă legătură cu obiectul litigiului, fiind evident că strămutarea judecării unei cauze de la o instanţă la alta nu poate avea semnificaţia unei măsuri care să pericliteze viaţa sau integritatea fizică ori psihică a celui ce solicită această procedură. De aceea, şi sub acest aspect, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă.
II. De asemenea nu poate fi primită nici critica referitoare la dispoziţiile art. 56 alin. 4 din Codul de procedură penală, potrivit cărora „Cererea făcută de ministrul justiţiei sau de procurorul general suspendă de drept judecarea cauzei”, în sensul că acest text de lege ar încălca dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Curtea Constituţională a decis în mod constant că principiul egalităţii implică un tratament juridic egal pentru toţi cetăţenii aflaţi în situaţii egale, fără discriminări şi fără privilegii. În acelaşi timp însă principiul egalităţii nu este lezat atunci când legiuitorul stabileşte un tratament juridic diferit în situaţii diferite, condiţiile de exercitare a aceluiaşi drept putând fi diferite în raport cu situaţiile specifice în care se află titularul. În acest sens Curtea s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr.4 din 16 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.58 din 19 martie 1996, şi prin Decizia nr.135 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.345 din 17 decembrie 1996.
Curtea constată însă că prevederea art. 56 alin. 4 teza întâi din Codul de procedură penală, conform căreia judecarea cauzei se suspendă de drept dacă cererea de strămutare este făcută de ministrul justiţiei, este neconstituţională, şi anume în raport cu principiul separaţiei puterilor în stat. Este adevărat că în Constituţie acest principiu nu este consacrat in terminis, dar, astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa (de exemplu, prin Decizia nr.96 din 24 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.251 din 17 octombrie 1996), existenţa principiului separaţiei puterilor în stat poate fi dedusă din ansamblul reglementărilor constituţionale, îndeosebi din acelea având ca obiect precizarea funcţiilor autorităţilor publice şi a raporturilor dintre acestea.
Într-adevăr ministrul justiţiei, ca membru al Guvernului, care exercită conducerea generală a administraţiei în domeniul justiţiei, nu poate interveni în actul de justiţie, aceasta având semnificaţia unei ingerinţe a executivului în activitatea autorităţii judecătoreşti.
În ceea ce priveşte reglementarea din teza a doua a textului de lege criticat, prin care se prevede că cererea de strămutare făcută de procurorul general suspendă de drept judecarea cauzei, Curtea reţine că această reglementare este constituţională, atâta timp cât art. 130 alin. (1) din Constituţie consacră poziţia specială a Ministerului Public, care, „În activitatea judiciară, [...] reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. De altfel, instituţia Ministerului Public este reglementată în Constituţie alături de „Instanţele judecătoreşti”, în cadrul cap. VI („Autoritatea judecătorească”) din titlul III („Autorităţile publice”).
III. Celelalte susţineri ale autorului excepţiei nu au relevanţă în cauză, ele, de altfel, nefiind argumentate de către acesta (aşa cum este de exemplu, referirea la dreptul la informare sau enumerarea aleatorie a unor prevederi din diverse documente internaţionale).
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 56 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală şi cu unanimitate de voturi în privinţa celorlalte dispoziţii,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Anton Sommert în dosarele nr. 1.318/2000 şi nr. 1.319/2000 ale Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală şi constată că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 56 alin. 4 teza întâi din Codul de procedură penală, referitoare la caracterul suspensiv al cererii de strămutare formulate de ministrul justiţiei.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. 3, ale art. 56 alin. 4 teza a doua, ale art. 57 alin. 1 şi ale art. 60 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de acelaşi autor în aceleaşi dosare.
Definitivă şi obligatorie.
Decizia se comunică Guvernului şi celor două Camere ale Parlamentului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 8 martie 2001.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Maria Bratu


Miercuri, 23 septembrie 2026, 07:36

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.