DECIZIE nr.171 din 23 mai 2001
privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63 alin. 2, art. 192 alin. 2, art. 346 alin. 2 şi art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală
Textul actului publicat în M.Of. nr. 387/16 iul. 2001

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Gabriela Ghiţă - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63 alin. 2, art. 192 alin. 2, art. 346 alin. 2 şi art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anton Sommert în Dosarul nr. 2.256/2000 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 10 mai 2001 în prezenţa autorului excepţiei şi a reprezentantului Ministerului Public şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 22 mai 2001 şi apoi la 23 mai 2001.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 27 noiembrie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 2.256/2000, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63 alin. 2, art. 192 alin. 2, art. 346 alin. 2 şi art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anton Sommert.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, precum şi dispoziţiile art. 48 lit. d), art. 52 alin. 2, art. 63 alin. 2, art. 183 alin. 1 şi 2, art. 192 alin. 1 pct. 2 lit. c), art. 2841, art. 291 alin. 2 şi 3, art. 346 alin. 2 şi art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală sunt contrare prevederilor art. 1 alin (3), art. 11, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art.
18 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 22 alin. (1) şi (2), art. 24, art. 26 alin. (1), art. 30 alin. (7), art. 48 alin. (3), art. 50, art. 123 şi ale art. 130 alin. (1) din Constituţie. Se mai arată că sunt încălcate şi prevederile art. 6 pct. 1 teza întâi, ale art. 13 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, exprimându-şi opinia, arată c㠄în cauză sunt incidente numai dispoziţiile art. 63 alin. 2, art. 192 alin. 2, art. 346 alin. 2 şi ale art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, întrucât doar de acestea depinde soluţionarea cauzei”, dispoziţii pe care le apreciază ca fiind constituţionale.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că excepţia ridicată nu este întemeiată, întrucât textele procedurale penale criticate nu contravin nici unei dispoziţii şi unui unui principiu prevăzut în Constituţie. Astfel acestea:
a) nu împiedică cetăţenii să beneficieze de drepturile şi libertăţile conferite de Constituţie şi de alte legi; b) nu încalcă principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării, fiind deopotrivă aplicabile tuturor cetăţenilor aflaţi în aceeaşi situaţie; c) nu îngrădesc accesul liber la justiţie; d) nu aduc atingere dreptului la viaţă şi dreptului la integritatea fizică şi psihică ale persoanei; e) nu îngrădesc exerciţiul dreptului la apărare; f) nu au nici o legătură cu înfăptuirea justiţiei în numele legii şi nici cu independenţa judecătorilor; g) nu vizează rolul şi atribuţiile Ministerului Public. În concluzie, se reţine că toate dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.
La termenul de judecată din 20 noiembrie 2000 autorul excepţiei a ridicat în faţa Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (3) şi ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, precum şi a dispoziţiilor art. 48 lit. d), art. 52 alin. 2, art. 63 alin. 2, art. 183 alin. 1 şi alin. 2, art. 192 alin. 1 pct. 2 lit. c), art. 2841, art. 291 alin. 2 şi alin. 3, art 346 alin. 2 şi ale art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală.
Prin Încheierea din 27 noiembrie 2000 Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, constatând că soluţionarea cauzei nu depinde de întregul ansamblu al dispoziţiilor legale criticate, a sesizat Curtea Constituţională numai cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63 alin. 2, art. 192 alin. 2, art. 346 alin. 2 şi ale art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală.
Potrivit art. 23 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 47/1992, republicată, „Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi”. Totodată, în cazurile în care excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3) ale articolului menţionat, în temeiul art. 23 alin. (6) din aceeaşi lege „instanţa o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională”.
Curtea constată, prin urmare, că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie numai dispoziţiile art. 63 alin. 2, art. 192 alin. 2, art. 346 alin. 2 şi ale art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, cuprinse în încheierea de sesizare, iar nu şi celelalte prevederi legale cu privire la care instanţa de fond a considerat că excepţia este inadmisibilă. Sub acest din urmă aspect autorul excepţiei are posibilitatea de a ataca încheierea de sesizare o dată cu declararea căii de atac prevăzute de Codul de procedură penală împotriva sentinţei pronunţate în cauză.
Dispoziţiile art. 63 alin. 2, art. 192 alin. 2, art. 346 alin. 2 şi ale art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, criticate ca fiind neconstituţionale, au următorul conţinut:
- Art. 63 alin. 2: „Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor.”;
- Art. 192 alin. 2: „În cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea.”;
- Art. 346 alin. 2: „Când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b1) ori pentru că instanţa a constatat existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, sau pentru că lipseşte vreunul din elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile.”;
- Art. 392 alin. 4: „Sentinţa dată în contestaţie este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului.”
Normele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate au următorul conţinut:
- Art. 1 alin. (3): „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”;
- Art. 11: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”;
- Art. 15 alin. 1: „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.”;
- Art. 16: „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.”;
- Art. 18 alin. (1): „Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi.”;
- Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”;
- Art. 21: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”;
- Art. 22: „(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.”;
- Art. 24 alin. (1): „Dreptul la apărare este garantat.”;
- Art. 26 alin. (1): „Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.”;
- Art. 48 alin. (3): „Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.”;
- Art. 50 alin. (2): „Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.”;
- Art. 123: „(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
(2) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.”;
- Art. 125 alin. (1): „Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.”;
- Art. 130 alin. (1): „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.”;
- Art. 131 alin. (1): „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.”
Dispoziţiile din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, prevăd:
- Art. 6 pct. 1 teza întâi: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]”;
- Art. 13: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”;
- Art. 17: „Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această convenţie.”
I. Referitor la dispoziţiile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală autorul excepţiei susţine că sintagmele „convingerii lor” şi „conducându-se după conştiinţa lor”, din partea a doua a acestui text de lege, contravin cu deosebire dispoziţiilor art. 123 din Constituţie, conform cărora: „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.”, iar „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.”
Examinând această susţinere, Curtea constată că în Adunarea Constituantă, în cadrul dezbaterilor pe articole a proiectului de Constituţie şi a Raportului Comisiei de redactare (publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 35 din 13 noiembrie 1991 şi, respectiv, nr. 36 din 14 noiembrie 1991) a fost discutată propunerea de amendament referitoare la completarea tezei finale a alin. (2) al art. 123 din Constituţie cu sintagma „[...] şi intimei lor convingeri”. După dezbateri Adunarea Constituantă a respins cu majoritate de voturi acest amendament, exprimându-şi în acest fel, în mod expres, voinţa ca judecătorii să se supun㠄numai legii”, iar nu şi „intimei lor convingeri”.
Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală, în temeiul cărora „Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor [...]”, contravin dispoziţiilor art. 123 alin. (2) din Constituţie, dispoziţii potrivit cărora „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.
În consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate privind aceste dispoziţii legale urmează să fie admisă.
II. Cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 192 alin. 2 din Codul de procedură civilă Curtea constată că suportarea cheltuielilor judiciare în caz de respingere sau de retragere a apelului, recursului sau altei cereri nu contravine nici unei dispoziţii constituţionale.
III. Examinând prevederile art. 346 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, în baza art. 144 lit. c) din Constituţie, prin susţinerea încălcării dreptului la apărare şi la un proces echitabil, care este reiterată în cadrul dosarului ce face obiectul prezentei decizii.
Astfel, prin Decizia nr.30 din 1 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.236 din 10 mai 2001, Curtea a reţinut c㠄dreptul instanţei penale de a rezolva pretenţiile părţii vătămate, constituită parte civilă, şi în cazurile în care achitarea s-a pronunţat în temeiul art. 10 lit. b1) ori pentru existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipseşte vreunul dintre elementele constitutive ale infracţiunii nu numai că nu încalcă dreptul la apărare al părţii vătămate, ci, dimpotrivă, permite acesteia să continue procesul penal sub aspectul rezolvării acţiunii civile" (deşi instanţa pronunţase achitarea pentru motivele indicate). Totodată este evident că textul criticat nu încalcă nici dreptul oricărei persoane la un proces echitabil prevăzut la art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece judecarea procesului se continuă tocmai pentru a se „hotărî asupra încălcării drepturilor” de către „o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege”.
IV. În sfârşit, Curtea constată că şi dispoziţiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură civilă, prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1), art. 21 şi art. 48 din Constituţie, precum şi la cele ale art. 6, art. 13 şi art. 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, au mai fost supuse controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr.261 din 5 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.174 din 5 aprilie 2001, s-a statuat că:
- accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare şi extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului;
- legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac;
- instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, nu este contrară principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legilor şi a autorităţilor publice atâta timp cât aceste reguli asigură egalitatea cetăţenilor în utilizarea lor;
- nu există nici o legătură între prevederea legală ce face obiectul excepţiei şi obligaţia statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele penale;
- prevederile legale criticate sunt în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
- este nefondată susţinerea potrivit căreia textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece conţinutul dispoziţiilor legale criticate nu are nici o legătură cu obiectul de reglementare a acestei norme juridice internaţionale.
Întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice modificarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cele statuate anterior prin deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Anton Sommert în Dosarul nr. 2.256/2000 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală, conform cărora „Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor [...]”.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a celorlalte dispoziţii ale art. 63 alin. 2 din Codul de procedură civilă, precum şi a dispoziţiilor art. 192 alin. 2, art. 346 alin. 2 şi ale art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.
Definitivă şi obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 mai 2001.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Florentina Geangu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 05:22

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.