DECIZIE nr.152 din 10 mai 2001
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. 1, art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 147 alin. 2 şi art. 258 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 463/14 aug. 2001

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol se află pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. 1, art. 172 alin. 1 şi art. 224 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 147 alin. 2 şi art. 258 din Codul penal, excepţie ridicată de Marta Toader şi Oprea Voinea în Dosarul nr. 1.184/2000 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public arată că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor criticate Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr.210/2000 şi prin Decizia nr.192/2000, respingând excepţiile ridicate. În consecinţă, se solicită respingerea excepţiei, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 7 august 2000, pronunţată în Dosarul nr. 1.184/2000, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. 1, art. 172 alin. 1 şi art. 224 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 147 alin. 2 şi art. 258 din Codul penal, excepţie ridicată de Marta Toader şi Oprea Voinea într-o cauză penală.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 6 alin. 1, art. 172 alin. 1 şi art. 224 din Codul de procedură penală nu asigură persoanelor cercetate, în faza efectuării actelor premergătoare începerii urmăririi penale, exercitarea dreptului la apărare, încălcându-se astfel art. 24 alin. (1) şi art. 20 din Constituţie, precum şi prevederile art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, se arată că prevederile art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal contravin art. 72 alin. (3) lit. i) din Legea fundamentală. În motivarea acestor susţineri se arată c㠄în faza actelor premergătoare se pot administra orice mijloace de probă în secret, fără ca acuzatul să ia la cunoştinţă oficial despre faptele ce i se impută”, precum şi că în aceeaşi faz㠄persoanei cercetate, împotriva căreia se administrează probe în acuzare, nu-i este garantat dreptul la apărare, întrucât formal nu are calitatea de învinuit şi nici de inculpat”.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, exprimându-şi opinia, apreciază că dispoziţiile art. 6 alin. 1 şi ale art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală în corelaţie cu cele ale art. 224 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care, în cadrul actelor premergătoare, persoanelor cu privire la care se efectuează aceste acte nu le este garantat dreptul la apărare. Aceasta pentru că alin. (1) al art. 24 din Constituţie nu cuprinde distincţii referitoare la existenţa vreunui proces sau la vreo calitate procesuală a persoanei.
Această din urmă ipoteză formează obiectul de reglementare al alin. (2) din articolul precizat, care cuprinde însă accepţiunea restrânsă a dreptului la apărare (circumscris la existenţa unui „proces” şi la calitatea de „parte” a persoanei).
În opinia instanţei art. 224 din Codul de procedură penală contravine prevederilor constituţionale şi reglementărilor internaţionale invocate, în măsura în care actele premergătoare efectuate „în vederea începerii urmăririi penale” devin componente, sub aspect probator, ale procesului penal (mai precis ale fazei de urmărire penală) şi au fost nesocotite dispoziţiile constituţionale privind garantarea dreptului la apărare. Prin urmare, conchide instanţa, „accepţiunea constituţională a art. 224 alin. 3 din Codul de procedură penală nu poate fi decât aceea potrivit căreia procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă în procesul penal doar în măsura în care a fost garantat dreptul la apărare, în sensul larg al sintagmei, care include şi posibilitatea folosirii avocatului”.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal instanţa arată c㠄Legea fundamentală reglementează prin lege organic㠄statutul funcţionarilor publici” [art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie] şi „regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia social㔠[art. 72 alin. (3) lit. e) din Constituţie]. Normele juridice ale art. 147 alin. 2 şi art. 258 din Codul penal nu anulează această distincţie. La rândul lor, ele sunt cuprinse într-o lege organică - Codul penal în acord cu art. 72 alin. (3) lit. f) din Constituţie”. În concluzie apreciază excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147 alin. 2 şi art. 258 din Codul penal ca fiind neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul său de vedere, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând c㠄art. 24 din Constituţie, astfel cum este formulat, exprimă conţinutul dreptului la apărare, în cele două accepţiuni ale sale: dreptul la apărare care cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc şi posibilitatea folosirii unui avocat. Atât art. 6 alin. 1, cât şi art. 172 nu fac altceva decât să transpună în Codul de procedură penală garanţiile constituţionale menţionate mai sus, prin acordarea posibilităţii părţilor de a avea garantat, pe tot parcursul procesului penal, dreptul de apărare şi de a beneficia, în cursul urmăririi penale, de un avocat. În ceea ce priveşte art. 224 din Codul de procedură penală, simpla instituire a posibilităţii efectuării, în vederea începerii urmăririi penale, a unor acte premergătoare nu este de natură a aduce atingere dreptului la apărare, atâta timp cât acesta este pe deplin respectat în cursul procesului penal - actele premergătoare efectuându-se în vederea începerii urmăririi penale, deci înaintea începerii procesului penal”.
Prin urmare, arată Guvernul, art. 6 alin. 1, art. 172 şi art. 224 din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor art. 24 din Constituţie.
În ceea ce priveşte concordanţa cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se arată c㠄art. 6 pct. 3 lit. a)-d) acordă dreptul oricărui acuzat de a fi informat, în termenul cel mai scurt, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa”. Astfel, consideră Guvernul, noţiunea de „acuzaţie” trebuie definită conform convenţiei mai mult în sens material decât formal şi se referă la „existenţa unei notificări din partea autorităţilor cu privire la impunerea săvârşirii unei infracţiuni”. În acest sens este suficientă luarea unor măsuri care să presupună existenţa unei astfel de imputări şi care să antreneze consecinţe importante cu privire la situaţia persoanei suspectate (cazurile Deweer împotriva Belgiei, 1980, Foti şi alţii împotriva Italiei, 1982).
Ceea ce este important pentru existenţa unei „acuzaţii”, se arată în continuare, este momentul în care autoritatea competentă exprimă în mod neechivoc opinia că persoana vizată este autorul faptei în cauză. Determinarea acestui moment este importantă atât pentru calcularea „termenului rezonabil” în care trebuie soluţionată o cauză, cât şi pentru determinarea timpului necesar unei persoane acuzate de a-i pregăti apărarea. Prin urmare, arată Guvernul, art. 6 alin. 1, art. 172 şi art. 224 din Codul de procedură penală nu încalcă art. 6 pct. 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, pe cale de consecinţă, nici art. 20 alin. (1) din Constituţie.
Referitor la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi art. 258 din Codul penal se arată că reglementările art. 246-250 din Codul penal referitoare la „funcţionari publici” se aplică şi celorlalţi funcţionari. În acest sens face referire la practica Curţii Constituţionale care, prin numeroase decizii, dintre care se menţionează Decizia nr.35/1994, rămasă definitivă prin Decizia nr.108/1994, Decizia nr.130/1994, rămasă definitivă prin Decizia nr.28/1995, şi Decizia nr.81/1996, rămasă definitivă prin Decizia nr.76/1997, a statuat că reglementările referitoare la noţiunile de „funcţionar public” şi „funcţionar”, inclusiv cele legate de infracţiunile săvârşite de aceştia, sunt de nivelul legii.
În subsidiar, răspunzându-se criticilor aduse de autorul excepţiei, se arată că atât Codul penal, cât şi Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici sunt legi organice, iar neconcordanţa care se susţine că ar exista între art. 147 din Codul penal şi dispoziţiile din Legea nr. 188/1999 nu ridică o problemă de ordin constituţional, ci o problemă de interpretare juridică.
În concluzie, se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147 raportat la art. 258 din Codul penal este neîntemeiată.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit.c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 6 alin. 1, art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 147 alin. 2 şi art. 258 din Codul penal, al căror conţinut este următorul:
- Art. 6 alin. 1 din Codul de procedură penală: „Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal.”;
- Art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală: „În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului.”;
- Art. 224 din Codul de procedură penală: „În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale.
Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.”;
- Art. 147 alin. 2 din Codul penal: „Prin „funcţionar” se înţelege persoana menţionată în alin. 1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.”;
- Art. 258 din Codul penal: „Dispoziţiile art. 246-250 privitoare la funcţionarii publici se aplică şi celorlalţi funcţionari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime.”
Textele constituţionale care se susţine că ar fi încălcate sunt cele cuprinse în art. 20, art. 24 alin. (1) şi în art. 72 alin. (3) lit. i) şi l):
- Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”;
- Art. 24 alin. (1): „Dreptul la apărare este garantat.”;
- Art. 72 alin. (3): „Prin lege organică se reglementează:[...]
i) statutul funcţionarilor publici; [...]
l) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială;”.
Totodată se arată că sunt încălcate şi dispoziţiile art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora: „Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării [...]”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională constată că, în esenţă, autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţiile art. 6 alin. 1 şi ale art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, întrucât acestea limitează exerciţiul dreptului la apărare al învinuitului şi al inculpatului, asigurându-l doar pe parcursul procesului penal, iar nu şi în faza premergătoare procesului, deşi, în temeiul art. 224 din acelaşi cod, organul de urmărire penală efectuează numeroase acte de cercetare anterior declanşării procesului penal. Se susţine că organul de urmărire penală nu este obligat să încunoştinţeze persoana cercetată în legătură cu actele premergătoare şi nici să asigure acesteia exercitarea dreptului la apărare şi asistarea apărătorului la efectuarea acestor acte. În consecinţă, se apreciază că aceste texte din Codul de procedură penală contravin art. 24 alin. (1) din Constituţie şi art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 147 alin. 2 şi art. 258 din Codul penal autorii excepţiei consideră că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, deoarece, potrivit art. 72 alin. (3) lit. l) din Constituţie, regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială se stabileşte tot prin lege organică. Or, susţin aceştia, faţă de această diferenţiere stabilită de Constituţie în regimul juridic al „Funcţionarilor publici” şi în regimul general privind raporturile de muncă, este evident că dispoziţiile art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal, care anulează distincţia făcută de Legea fundamentală, sunt neconstituţionale.
I. În legătură cu susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 6 alin. 1, cât şi cele ale art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 24 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională constată că, dimpotrivă, aceste dispoziţii transpun în norme procedurale, pentru inculpat, învinuit şi celelalte părţi ale procesului penal, pe tot parcursul acestuia, principiul constituţional al dreptului la apărare, precum şi dreptul acestora de a fi asistaţi de apărător.
Curtea constată, de asemenea, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. 1 din Codul de procedură penală, „Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”.
Art. 224 din Codul de procedură penală reglementează posibilitatea efectuării unor acte premergătoare începerii procesului penal. Faza actelor premergătoare nu este parte componentă a procesului penal şi, într-adevăr, pentru această fază nu este reglementată asigurarea exercitării dreptului la apărare. Este de observat însă că, potrivit prevederilor art. 224 alin. 1 din Codul de procedură penală, actele premergătoare se efectueaz㠄în vederea începerii urmăririi penale”.
Începerea urmăririi penale se dispune, de principiu, in rem, atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, astfel cum prevede art. 228 alin. 1 din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1)”. Începerea urmăririi penale se dispune in personam numai dacă există în acelaşi timp suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii.
Totodată alin. 3 al art. 224 din Codul de procedură penală prevede c㠄Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă”. Rezultă deci că în această fază, cu excepţia procesului-verbal menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate acte care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 din Codul de procedură penală şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii. Aşadar, sub acest aspect excepţia este neîntemeiată.
II. Curtea Constituţională constată că este neîntemeiată şi cea de-a doua critică de neconstituţionalitate, referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând această critică, Curtea reţine că art. 6 pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementeaz㠄drepturile acuzatului”. În sensul acestui articol noţiunea de „acuzat” priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni. Aşa cum s-a arătat şi anterior, potrivit regulilor procedurii penale române, asemenea acte se efectuează doar în cursul procesului penal, în condiţiile asigurării exercitării dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie.
Faţă de cele arătate Curtea reţine că textele de lege criticate nu contravin art. 24 din Legea fundamentală nici prin raportarea lor la prevederile art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, prevederi aplicabile potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, excepţia de neconstituţionalitate urmând să fie respinsă şi sub acest aspect.
De altfel, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 6 alin. 1, art. 172 alin. 1 şi art. 224 din Codul de procedură penală Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr.210 din 26 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.110 din 5 martie 2001.
Prin această decizie Curtea a respins, cu majoritate de voturi, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. 1, art. 172 alin. 1 şi art. 224 din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 24 din Constituţie, precum şi la art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Atât considerentele, cât şi soluţia din decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Aşa fiind, întrucât nu au intervenit împrejurări noi de natură să modifice această jurisprudenţă, Curtea Constituţională urmează să respingă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală.
III. De asemenea, Curtea observă că şi cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal s-a mai pronunţat. Astfel, prin Decizia nr.192 din 12 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.11 din 9 ianuarie 2001, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147 alin. 1 şi 2 şi ale art. 258 din Codul penal. În considerentele acestei decizii Curtea a reţinut că: „Prin art. 258 din Codul penal se prevede incriminarea faptelor prevăzute de art. 246-250 şi în cazurile în care autorul nu are calitatea de „funcţionar public”, ci este un alt „funcţionar”, făcând distincţie doar sub aspectul limitelor pedepsei aplicabile. Stabilirea condiţiilor pentru îndeplinirea cerinţei de subiect activ calificat în cazul anumitor infracţiuni intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului. Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a reţinut în mod constant că noţiunea generală de „funcţionar” nu este de nivel constituţional, iar reglementările referitoare la „funcţionar”, inclusiv cele legate de infracţiunile săvârşite de funcţionari, sunt de nivelul legii. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr.81 din 15 iulie 1996, rămasă definitivă prin Decizia nr.76 din 22 aprilie 1997, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.236 din 10 septembrie 1997. De altfel, prin Decizia nr.178 din 17 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.77 din 24 februarie 1999, Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 147 alături de cele ale art. 145, 248 şi 2481 din Codul penal.”
Considerentele care au stat la baza soluţiilor anterioare, privind aceste dispoziţii legale, sunt valabile şi în prezenta cauză, neexistând motive sau elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii. Aşa fiind, urmează să fie respinsă şi critica referitoare la dispoziţiile art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 147 alin. 2 şi ale art. 258 din Codul penal, excepţie ridicată de Marta Toader şi Oprea Voinea în Dosarul nr. 1.184/2000 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 mai 2001.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Maria Bratu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 02:35

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.