DECIZIE nr.124 din 26 aprilie 2001
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 147, art. 248 şi art. 258 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 466/15 aug. 2001

Lucian Mihai - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stângu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Cristina Radu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 147, art. 248 şi art. 258 din Codul penal, excepţie ridicată de Rada Stănescu şi Anica Codârleanu în Dosarul nr. 548/2000 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, invocând în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 210 din 26 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.110 din 5 martie 2001.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierea din 14 iulie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 548/2000, Judecătoria Sfântu Gheorghe a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 248, art. 258 şi art. 147 din Codul penal, excepţie ridicată de Rada Stănescu şi Anica Codârleanu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată că dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală, privitoare la actele premergătoare, şi ale art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, privitoare la dreptul apărătorului învinuitului de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală, contravin prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, referitoare la garantarea dreptului la apărare, prevederilor art. 49 din Constituţie, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederilor art. 20 din Constituţie, raportat la prevederile art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În opinia autorilor excepţiei toate actele de urmărire penală efectuate înainte de începerea urmăririi penale încalcă prevederile art. 172 din Codul de procedură penală, atrăgând nulitatea acestora şi refacerea lor într-un cadru legal. De asemenea, se susţine că dispoziţiile art. 248 din Codul penal, privitoare la abuzul în serviciu contra intereselor publice, ale art. 258 din Codul penal, privitoare la sancţionarea faptelor săvârşite de alţi funcţionari, şi ale art. 147 din Codul penal, privitoare la noţiunile de „funcţionar public” şi de „funcţionar”, contravin prevederilor art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, potrivit cărora statutul funcţionarilor publici se reglementează prin lege organică. Având în vedere că prin Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici s-a prevăzut că funcţionar public este persoana numită într-o funcţie publică, dispoziţiile din Codul penal privitoare la calitatea de funcţionar public şi de funcţionar sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie.
Judecătoria Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, arată că aceasta este neîntemeiată, deoarece în etapa actelor premergătoare efectuate în vederea începerii urmăririi penale nu există învinuit şi, prin urmare, nu se poate invoca încălcarea dreptului la apărare. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248, 258 şi 147 din Codul penal, raportate la art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, se apreciază că aceasta este neîntemeiată, neexistând nici o contradicţie între textele de lege invocate şi prevederile constituţionale. Se mai arată că autorii excepţiei au fost trimişi în judecată pentru fapte săvârşite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 188/1999.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul său de vedere, arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Art. 224 din Codul penal, prin instituirea efectuării, în vederea începerii urmăririi penale, a unor acte premergătoare, nu este de natură să aducă atingere dreptului la apărare atâta timp cât acesta este pe deplin respectat în cursul procesului penal, aşa cum precizează şi art. 24 din Constituţie. Din redactarea art. 224 şi a art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală nu rezultă o încălcare a art. 49 din Constituţie, iar în ceea ce priveşte dreptul oricărui învinuit sau inculpat de a fi informat asupra naturii învinuirii ce i se aduce, acest lucru este pe deplin reflectat în art. 6 din Codul de procedură penală. Cu privire la art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se arată că prin art. 6 pct. 3 lit. a) din Convenţie se acordă dreptul oricărui acuzat de a fi informat în termenul cel mai scurt asupra naturii şi cauzei acuzaţiei ce i se aduce. Se arată totodată că acest text trebuie să fie analizat în raport cu lit. b) din acelaşi paragraf, care conferă oricărui acuzat dreptul de a dispune de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, cât şi în raport cu câmpul de aplicare a termenului de „acuzaţie”, precis delimitat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Raportând prevederile Codului de procedură penală român la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se constată că în principiu se poate vorbi de existenţa unei „acuzaţii” din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale. O dată cu aceasta organul de cercetare penală are obligaţia de a-l chema pe inculpat, de a-i comunica fapta pentru care este învinuit şi de a-i da explicaţii cu privire la drepturile pe care le are (art. 236 şi 237 din Codul de procedură penală). Conform Codului de procedură penală român persoana acuzată este înştiinţată în timpul urmăririi penale asupra naturii şi cauzei acuzaţiei ce i se aduce şi în nici un caz o persoană nu poate fi trimisă în judecată fără ca ea să fi dispus de timpul necesar realizării apărării sale. În consecinţă, nu se poate susţine că art. 172 şi 224 din Codul de procedură penală încalcă art. 6 pct. 3 lit. a) şi b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, deci, nici art. 20 alin. (1) din Constituţie.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 248, a art. 147 alin. 1 şi a art. 258 din Codul penal, considerate ca fiind contrare art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, în punctul de vedere al Guvernului se menţionează că potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale reglementările privitoare la noţiunile de funcţionar public şi funcţionar, inclusiv cele legate de infracţiunile săvârşite de persoanele având această calitate, sunt de nivelul legii.
Cele două noţiuni definite la art. 147 din Codul penal nu sunt de rang constituţional şi, de aceea, extinderea răspunderii penale pentru infracţiunile prevăzute la art. 246-250 din Codul penal de la funcţionarii publici la ceilalţi funcţionari, prin dispoziţiile art. 258 din Codul penal, nu poate fi considerată neconstituţională atâta vreme cât reglementările privitoare la noţiunile de „funcţionar public” şi „funcţionar”, inclusiv incriminările care presupun o astfel de calitate a subiectului activ, sunt caracterizate prin Constituţie ca ţinând de domeniul legii. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 248 din Codul penal, acestea nu fac decât să precizeze calitatea subiectului activ al infracţiunii, aceea de funcţionar public, ceea ce nu are nimic neconstituţional.
Atât Codul penal, cât şi Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici sunt legi organice, iar neconcordanţa ce se susţine că ar exista între art. 147 din Codul penal şi dispoziţiile Legii nr. 188/1999 nu ridică o problemă de ordin constituţional, ci o problemă de interpretare juridică.
Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, precum şi dispoziţiile art. 248, 258 şi 147 din Codul penal.
Dispoziţiile criticate din Codul de procedură penală au următorul conţinut:
- Art. 172 alin. 1: „În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului.”;
- Art. 224: „În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale.
Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.”
Dispoziţiile criticate din Codul penal au următorul conţinut:
- Art. 147: „Prin „funcţionar public” se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.
Prin „funcţionar” se înţelege persoana menţionată în alin. 1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.”;
- Art. 248: „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”;
- Art. 258: „Dispoziţiile art. 246-250 privitoare la funcţionari publici se aplică şi celorlalţi funcţionari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime.”
Textele constituţionale invocate de autorul excepţiei ca fiind încălcate sunt:
- Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”;
- Art. 24 alin. (1): „Dreptul la apărare este garantat.”;
- Art. 49: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.”;
- Art. 72 alin. (3) lit. i): „Prin lege organică se reglementează: [...]
i) statutul funcţionarilor publici;”.
Totodată, se arată că sunt încălcate şi dispoziţiile art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora: „Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării [...].”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională constată că în esenţă autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţiile art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, întrucât acestea limitează exerciţiul dreptului la apărare al învinuitului şi al inculpatului, asigurându-l doar pe parcursul procesului penal, iar nu şi în faza premergătoare procesului, deşi în temeiul art. 224 din acelaşi cod organul de urmărire penală efectuează numeroase acte de cercetare anterior declanşării procesului penal. Se susţine că organul de urmărire penală nu este obligat să încunoştinţeze persoana cercetată în legătură cu actele premergătoare şi nici să asigure acesteia exercitarea dreptului la apărare şi asistarea apărătorului la efectuarea acestor acte. În consecinţă, se apreciază că aceste texte din Codul de procedură penală contravin art. 24 din Constituţie şi art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În legătură cu susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 24 din Constituţie, Curtea Constituţională constată că, dimpotrivă, art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală transpune în norme procedurale, pentru inculpat, învinuit şi celelalte părţi ale procesului penal, pe tot parcursul procesului penal, principiul constituţional al dreptului la apărare, inclusiv sub aspectul dreptului acestora de a fi asistaţi de apărător.
Curtea constată, de asemenea, că în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. 1 din Codul de procedură penal㠄Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”.
Art. 224 din Codul de procedură penală reglementează posibilitatea efectuării unor acte premergătoare începerii procesului penal. Faza actelor premergătoare nu este parte componentă a procesului penal şi, într-adevăr, pentru această fază nu este reglementată asigurarea exercitării dreptului la apărare. Este de observat însă că potrivit prevederilor art. 224 alin. 1 din Codul de procedură penală actele premergătoare se efectueaz㠄în vederea începerii urmăririi penale”.
Începerea urmăririi penale se dispune, de principiu, in rem, atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, astfel cum prevede art. 228 alin. 1 din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1)”. Începerea urmăririi penale se dispune in personam numai dacă, în acelaşi timp, există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii.
Totodată, alin. 3 al art. 224 din Codul de procedură penală prevede c㠄Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă”. Rezultă deci că în această fază, cu excepţia procesului-verbal menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate acte de procedură care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 din Codul de procedură penală şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.
Curtea reţine că efectuarea în practică, în cadrul actelor premergătoare, a unor acte specifice urmăririi penale, în scopul eludării garanţiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală, în speţă a dreptului la apărare, aşa cum se susţine în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate din cauză, chiar dacă ar fi reală, reprezintă o problemă de aplicare şi respectare a legii, care nu intră sub incidenţa contenciosului constituţional.
De altfel, prin Decizia nr.141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a reţinut c㠄garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat.
[...] Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal”. S-a mai reţinut, de asemenea, că, deşi „în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală, procesulverbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă, atunci când instanţa ar înţelege să-i dea eficienţă”.
Aşa fiind şi întrucât nu au intervenit împrejurări noi de natură a modifica această jurisprudenţă, Curtea Constituţională urmează să respingă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, cu raportare la prevederile art. 24 din Constituţie.
De asemenea, Curtea Constituţională constată că este neîntemeiată şi cea de-a doua critică de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Sub acest aspect Curtea reţine că art. 6 pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează drepturile „acuzatului”. În sensul acestui articol, noţiunea de „acuzat” priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni.
Aşa cum s-a arătat şi anterior, asemenea acte se efectuează, potrivit regulilor procedurii penale române, doar în cursul procesului penal, în condiţiile asigurării exercitării dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie. Faţă de cele arătate Curtea reţine că textele de lege criticate nu aduc atingere dreptului la apărare nici prin raportarea lor la prevederile art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederi aplicabile potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, excepţia de neconstituţionalitate urmând să fie respinsă şi sub acest aspect.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147, art. 248 şi ale art. 258 din Codul penal, Curtea Constituţională constată că şi sub acest aspect aceasta este neîntemeiată şi, în consecinţă, urmează să fie respinsă, întrucât reglementările privitoare la noţiunile de „funcţionar public” şi „funcţionar”, inclusiv incriminările care presupun o astfel de calitate a subiectului activ, nu reprezintă o problemă de domeniul jurisdicţiei constituţionale. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (de exemplu Decizia nr.192 din 12 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.11 din 9 ianuarie 2001).
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 224 din Codul de procedură penală,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 224 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 147, art. 248 şi art. 258 din Codul penal, excepţie ridicată de Rada Stănescu şi Anica Codârleanu în Dosarul nr. 548/2000 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 aprilie 2001.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,
Cristina Radu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 19:27

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.