DECIZIE nr.182 din 14 iunie 2001
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3 teza finală din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 521/30 aug. 2001

Nicolae Popa - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Petre Ninosu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Ioan Vida - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3 teza finală din Codul penal, excepţie ridicată de Nicolae Bela în Dosarul nr. 858/2000 al Judecătoriei Agnita, judeţul Sibiu.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public,
având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, precum şi faptul că în speţă nu au intervenit elemente noi de natură să justifice schimbarea acesteia, solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 18 ianuarie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 858/2000, Judecătoria Agnita, judeţul Sibiu, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3 teza finală din Codul penal, excepţie ridicată de Nicolae Bela.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 29 alin. (6) şi ale art. 49 alin. (2). De asemenea, se consideră că art. 81 alin. 3 teza finală din Codul penal este în contradicţie cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi cu art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, intitulat „Libertatea şi siguranţa persoanei”.
Instanţa de judecată, exprimându-şi opinia, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile art. 81 alin. 3 teza finală din Codul penal nefiind contrare prevederilor constituţionale invocate.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul de vedere comunicat, apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.
Guvernul, în punctul său de vedere, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate şi nici celor din tratatele internaţionale privind drepturile omului.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra excepţiei ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor şi cel al Guvernului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 81 alin. 3 teza finală din Codul penal, astfel cum au fost modificate şi completate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.207/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.594 din 22 noiembrie 2000.
Art. 81 alin. 3 teza finală din Codul penal are următorul conţinut: „Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă [...] în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol şi tortură.”
Autorul excepţiei, invocând neconstituţionalitatea acestor dispoziţii legale, apreciază că au fost încălcate următoarele prevederi constituţionale:
- Art. 15 alin. (1): „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.”;
- Art. 16 alin. (1): „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”;
- Art. 20 alin. (1): „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.”;
- Art. 29 alin. (6): „Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.”;
- Art. 49 alin. (2): „Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.”
Autorul excepţiei consideră că sunt înfrânte şi prevederile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care au următorul conţinut: „1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă.
Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.

5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.”

Totodată autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate sunt în contradicţie şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, fără a indica însă vreun text al acestui document internaţional.
Examinând excepţia, Curtea constată că jurisprudenţa sa în materie este constantă, în sensul considerării dispoziţiilor legale criticate ca fiind constituţionale (spre exemplu, Decizia nr.25 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.136 din 1 aprilie 1999, şi Decizia nr.79 din 20 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.323 din 6 iulie 1999). În considerentele acestor decizii Curtea a reţinut că, deşi prin art. 81 alin. 3 din Codul penal legiuitorul a restrâns aplicarea măsurii de individualizare a pedepsei, în sensul că nu poate fi dispusă în cazul persoanelor care au săvârşit cu intenţie infracţiunile menţionate în acest text de lege, aceasta nu contravine însă prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 49. Drepturile fundamentale reprezintă o constantă a personalităţii cetăţeanului, o şansă egală acordată fiecărui individ şi, din această cauză, principiul egalităţii curpinde egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta. În această situaţie este evident că regimul pedepselor constituie o problemă de politică penală, pe care organul legislativ este singurul îndreptăţit să o soluţioneze în funcţie de împrejurările existente la un moment dat în domeniul criminalităţii. Prin măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei în condiţiile art. 81 alin. 3 din Codul penal s-a urmărit în exclusivitate instituirea unui tratament penal mai sever pentru acele categorii de infracţiuni apreciate de legiuitor ca fapte cu un grad de pericol ridicat. În asemenea condiţii încălcarea principiului egalităţii s-ar putea pune în discuţie numai dacă instituirea unor astfel de măsuri ar crea discriminări între cetăţeni, potrivit criteriilor stabilite de legiuitorul constituant. Dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, iar nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui. Cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi Curtea a constatat că proporţionalitatea, aşa cum este consfinţită de alin. (2) al art. 49 din Constituţie, priveşte măsura restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, iar nu restrângerea aplicării măsurii de suspendare condiţionată a executării pedepsei, impusă de necesitatea realizării unei politici represive mai ferme.
Deoarece nu au intervenit elemente noi de natură să justifice schimbarea jurisprudenţei, soluţiile adoptate de Curtea Constituţională în aceste decizii, precum şi considerentele pe care s-au întemeiat îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
Referitor la toate celelalte critici de neconstituţionalitate Curtea constată că nu le poate reţine, deoarece acestea nu au o legătură semnificativă cu soluţionarea excepţiei.
De altfel, în temeiul art. 58 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării care adoptă reglementări, inclusiv pentru instituirea mijloacelor de individualizare a pedepselor, aşa cum este suspendarea executării pedepsei în cele două forme ale sale.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3 teza finală din Codul penal, excepţie ridicată de Nicolae Bela în Dosarul nr. 858/2000 al Judecătoriei Agnita, judeţul Sibiu.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 iunie 2001.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Doina Suliman

Joi, 24 septembrie 2026, 15:42

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.