DECIZIE nr.V din 25 iunie 2001

Textul actului publicat în M.Of. nr. 675/25 oct. 2001

Sub preşedinţia preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 364 şi următoarele din Codul de procedură civilă, referitoare la desfiinţarea hotărârii arbitrale pe calea acţiunii în anulare.

Ministerul Public a fost reprezentat de Traian Gherasim, adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

Adjunctul procurorului general a susţinut recursul în interesul legii astfel cum este formulat, cerând să se decidă în sensul că acţiunea în anulare, prevăzută la art. 364 din Codul de procedură civilă, nu poate fi considerată cale de atac împotriva unui act jurisdicţional şi că trebuie soluţionată potrivit procedurii de judecată în primă instanţă, în complet format dintr-un judecător, pronunţându-se sentinţă susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 364 şi următoarele din Codul de procedură civilă s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu desfiinţarea hotărârii arbitrale pe calea acţiunii în anulare.

Astfel unele instanţe au considerat că acţiunile în anulare a hotărârilor arbitrale sunt acţiuni principale şi au procedat la judecarea acestora în primă instanţă, în compunerea prevăzută la art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, republicată, pronunţând sentinţe.

Alte instanţe au soluţionat, de asemenea, în primă instanţă astfel de acţiuni, dar au pronunţat decizii. Au fost şi instanţe care, considerând că acţiunile în anulare îndreptate împotriva hotărârilor arbitrale sunt căi de atac, au procedat la judecarea acestora ca instanţe de apel, pronunţând decizii.

În fine, au fost şi instanţe care au considerat că acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale constituie o cale de atac ce trebuie soluţionată de instanţa judecătorească imediat superioară celei prevăzute la art. 342 din Codul de procedură civilă, în circumscripţia în care a avut loc arbitrajul, în complet prevăzut pentru judecarea recursului.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Potrivit art. 364 din Codul de procedură civilă "hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare, pentru unul din următoarele motive:
a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533;
f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri;
h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire;
i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii".

Din această dispoziţie a legii rezultă similitudinea majorităţii motivelor pentru care hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată pe calea acţiunii în anulare cu cazurile de casare ce pot fi invocate în cadrul căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 304 din Codul de procedură civilă.

De aceea se impune să se considere că acţiunea în anulare constituie calea unică de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii arbitrale, având conţinut şi efecte similare căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti.

Natura juridică a acestei căi de atac este determinată tocmai de caracterul definitiv al hotărârii arbitrale, care nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel şi poate fi pusă în executare silită. Cum în procedura de drept comun o astfel de hotărâre poate fi atacată numai cu recurs, este evident că şi acţiunea în anulare constituie o cale de atac având caracteristici asemănătoare recursului, dar cu unele particularităţi ce decurg din motivele ce pot fi invocate în sprijinul acesteia, care, cu toată similitudinea de reglementare, nu sunt identice totuşi cu cazurile de casare din materia recursului.

De altfel, din moment ce prin art. 367-368 din Codul de procedură civilă, referitoare la executarea hotărârii arbitrale, se prevede că hotărârea arbitrală este obligatorie şi că, la cererea părţii, poate fi învestită cu formulă executorie şi executată silit, întocmai ca şi o hotărâre judecătorească, iar prin art. 370-3703 din acelaşi cod se mai prevede că, în condiţiile aplicării dispoziţiilor Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, pot fi recunoscute şi executate în România şi hotărârile arbitrale străine, ar fi de neînţeles să se ajungă, pe calea acţiunii în anulare, la judecarea din nou a litigiului care a fost soluţionat de tribunalul arbitral.

O atare interpretare se impune şi pentru că prin art. 364 din Codul de procedură civilă sunt prevăzute restrictiv cazurile în care poate fi desfiinţată o hotărâre arbitrală pe calea acţiunii în anulare, aşa cum, în întreg sistemul instituit prin Codul de procedură civilă, instanţa de control judiciar poate reforma hotărârile atacate numai în cazul constatării unor motive prevăzute limitativ de lege, relevându-se în această privinţă dispoziţiile din art. 304, art. 317-318, art. 322 şi art. 330 din codul menţionat.

Or, este de principiu că o judecată în fond presupune o examinare devolutivă a cauzei, care nu s-ar putea realiza în cazul în care soluţionarea pricinii ar urma să se facă în anumite limite prestabilite, cum sunt cele instituite prin art. 364 lit. a)-i) din Codul de procedură civilă.

Mai mult, prevederea de la art. 365 alin. 1, cu referire la art. 342 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia competenţa de a soluţiona acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei care ar fi fost competentă să judece fondul pricinii dacă nu ar fi existat o convenţie arbitrală, este conformă principiilor ce guvernează căile de atac menţionate la art. 2 pct. 2 şi 3, la art. 3 pct. 2 şi 3 şi la art. 4 pct. 1 din acelaşi cod.

Reiese deci că în accepţiunea legiuitorului soluţionarea litigiului la tribunalul arbitral constituie o judecată în fond, iar acţiunea în anulare, fiind o cale de atac, nu poate determina o reexaminare cu caracter devolutiv. Raţiunea acestei interpretări este dată şi de ansamblul reglementărilor care se referă la desfiinţarea hotărârii arbitrale.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 3641 din Codul de procedură civilă, "părţile nu pot renunţa prin convenţia arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale", putând renunţa la acest drept numai după pronunţarea acelei hotărâri, reglementare care este asemănătoare cu prevederea cu caracter general înscrisă la art. 267 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia, "după pronunţarea hotărârii, partea poate renunţa în instanţă la calea de atac".

De asemenea, dispoziţiile de la art. 366 alin. 1 din Codul de procedură civilă, referitoare la procedura ce trebuie urmată de instanţa care examinează acţiunea în anulare, impun aprecierea că regulile respective de procedură sunt specifice unei căi de atac.

De altfel, o atare concluzie reiese şi din dispoziţia de la alineatul doi al articolului menţionat, potrivit căreia "hotărârea instanţei judecătoreşti cu privire la acţiunea în anulare poate fi atacată numai cu recurs".

Este de remarcat că şi raţiuni de echitate, în legătură cu fixarea taxei de timbru în raport cu valoarea obiectului litigiului, cer ca acţiunea în anulare să fie considerată cale de atac, timbrată ca atare, iar nu ca o acţiune propriu-zisă, care să determine încasarea unei noi taxe integrale de timbru.

Aşa fiind, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează să se admită recursul în interesul legii şi să se stabilească că acţiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac, iar competenţa de soluţionare a acestei căi de atac revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute în art. 342 din Codul de procedură civilă, în circumscripţia în care a avut loc arbitrajul.

Pe cale de consecinţă, ţinându-se seama de natura juridică sui generis a acestei căi de atac, care impune instanţei examinarea cauzei în limitele prestabilite de dispoziţiile art. 364 din Codul de procedură civilă, ce conţin motive având similitudine cu cele înscrise în art. 304 din acelaşi cod, completul de judecată pentru soluţionarea unei atari căi de atac va fi constituit, în raport cu nivelul instanţei competente, din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea recursului, chiar dacă, în conformitate cu art. 366 alin. 2 din Codul de procedură civilă, hotărârea instanţei judecătoreşti cu privire la acţiunea în anulare poate fi atacată cu recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 364 şi următoarele din Codul de procedură civilă, stabileşte că acţiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac. Competenţa de soluţionare a acestei căi de atac revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute în art. 342 din Codul de procedură civilă, în circumscripţia în care a avut loc arbitrajul. Pronunţată în şedinţă publică la data de 25 iunie 2001.

PREŞEDINTELE CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE,
PAUL FLOREA

Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.