DECIZIE nr.264 din 25 septembrie 2001
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.9 alin.2 din Legea contenciosului administrativ nr.29/1990, cu modificările ulterioare

Textul actului publicat în M.Of. nr. 1/4 ian. 2002

Nicolae Popa - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Ioan Vida - judecător
Paula C. Pantea - procuror
Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările ulterioare, excepţie ridicată de Societatea Comercială Caregnato G & Denis"-S.R.L. Oradea în Dosarul nr. 3.518/CA/2000 al Curţii de Apel Oradea.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, precizând că art. 9 alin. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările ulterioare, potrivit căruia hotărârea pronunţată de instanţă în cererea de suspendare a unui act administrativ, în cazurile la care se referă alin. 1 al aceluiaşi articol, este executorie de drept, nu contravine prevederilor constituţionale ale art. 24 alin. (1), referitoare la garantarea dreptului la apărare, şi nici celor ale art. 128, referitoare la folosirea căilor de atac, prevederi invocate de autor în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece, potrivit art. 14 din aceeaşi lege, hotărârea prin care s-a soluţionat o acţiune în materia contenciosului administrativ poate fi atacată cu recurs. Prin urmare poate fi atacată cu recurs şi hotărârea la care se referă textul de lege criticat, interpretare dată, de altfel, şi de Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie prin Decizia nr.IV din 27 septembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.636 din 27 decembrie 1999. În final, se apreciază că în cauză se ridică o problemă de aplicare a legii, iar nu de constituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 1 martie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 3.518/CA/2000, Curtea de Apel Oradea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările ulterioare. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială "Caregnato G & Denis" - S.R.L. Oradea în recursul de contencios administrativ declarat de aceasta împotriva

Încheierii din 30 iunie 2000 a Tribunalului Bihor, prin care s-a dispus suspendarea executării lucrărilor de construcţie efectuate în temeiul autorizaţiei eliberate de Primăria Municipiului Oradea până la soluţionarea acţiunii în anularea autorizaţiei.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 24 alin. (1) referitoare la garantarea dreptului la apărare şi pe cele ale art. 128 referitoare la folosirea căilor de atac, deoarece nu prevăd nici o cale de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţă asupra cererii de suspendare a actului administrativ. Deşi face referiri la Decizia nr.IV/1999 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, prin care "s-a stabilit, în aplicarea art. 9 din Legea nr. 29/1990, că este susceptibilă de recurs atât hotărârea prin care se soluţionează cererea de suspendare a executării actului administrativ, formulată în cadrul acţiunii principale, având ca obiect anularea acestui act, cât şi hotărârea prin care o atare cerere este soluţionată separat", autorul excepţiei consideră că această decizie constituie un argument în susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 9 alin. 2 din Legea nr. 29/1990, cu modificările ulterioare.

Exprimându-şi opinia asupra excepţiei, instanţa de judecată consideră că aceasta este neîntemeiată. Se argumentează că "Nu se poate reţine că art. 9 din Legea nr. 29/1990 ar contraveni prevederilor art. 24 din Constituţia României, deoarece chiar recurentul, invocând în critica sa Decizia nr.IV din 27 septembrie 1999, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie într-un recurs în interesul legii, confirmă posibilitatea părţii ce se consideră lezată de a uza de căile de atac - recursul. Cu prilejul exercitării căii de atac partea ce se consideră lezată poate uza de toate mijloacele de apărare pe care legea i le permite în apărarea dreptului şi interesului său legitim".

În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul său de vedere, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată, deoarece, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, "suspendarea se dispune prin încheiere, iar aceasta, ca orice hotărâre judecătorească premergătoare, este supusă căii de atac".

Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că în realitate "nu suntem în prezenţa unui text neconstituţional, ci a aplicării greşite de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Legii nr. 29/1990 şi ale Codului de procedură civilă, situaţie soluţionată prin Decizia nr.IV din 27 septembrie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie Secţiile Unite".

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor şi cel al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din cererea formulată de autorul acesteia şi din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 9 alin. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările ulterioare, dispoziţii care au următorul conţinut:

"Tribunalul va soluţiona cererea de suspendare, de urgenţă, chiar şi fără citarea părţilor, hotărârea pronunţată în acest caz fiind executorie de drept."

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia a invocat încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 24 alin. (1), potrivit cărora "Dreptul la apărare este garantat", precum şi ale art. 128, conform cărora, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce urmează:

Dispoziţiile art. 9 alin. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările ulterioare, trebuie corelate cu cele ale alin. 1 al aceluiaşi articol, care prevăd posibilitatea reclamantului ca, "în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente", să solicite instanţei suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii. Soluţionarea de către instanţă, de urgenţă, chiar şi fără citarea părţilor, a cererii de suspendare, precum şi caracterul executoriu de drept al hotărârii pronunţate (dispoziţii procedurale conţinute de textul de lege criticat) nu sunt de natură să încalce exerciţiul dreptului la apărare, garantat de prevederile art. 24 alin. (1) din Constituţie. Dispoziţiile legale criticate dau posibilitatea persoanei vătămate de o autoritate publică printr-un act administrativ de a solicita şi de a obţine, de urgenţă şi temporar, suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ. Chiar dacă soluţionarea pe cale separată a cererii de suspendare a executării actului administrativ se poate face şi fără citarea părţilor, aceasta se justifică prin urgenţa şi caracterul provizoriu al măsurii de suspendare a executării actului contestat, cerinţe pe care le apreciază instanţa. Această măsură nu are nici o influenţă asupra soluţionării fondului acţiunii. De altfel, Codul de procedură civilă prevede şi în alte materii posibilitatea încuviinţării de către instanţă a unor măsuri vremelnice, în cazuri urgente, fără citarea părţilor (de exemplu: art. 300 referitor la recurs, art. 401 referitor la suspendarea executării silite, art. 582 referitor la ordonanţa preşedinţială). Conform dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Constituţie, "În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu", prevederi constituţionale care sunt respectate, întrucât în cadrul procesului în care se judecă fondul acţiunii în contencios părţile pot fi asistate de un avocat, iar împotriva măsurii de suspendare a executării actului partea interesată poate face recurs.

Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate nu contravin nici prevederilor art. 128 din Constituţie, referitoare la folosirea căilor de atac, deoarece, potrivit acestui text constituţional, părţile pot exercita aceste căi în condiţiile legii, stabilirea lor fiind deci de nivelul legii, iar nu de nivelul Constituţiei.

Dreptul la exercitarea căii de atac a recursului împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat cererea de suspendare a executării actului administrativ este prevăzut atât de legea specială, Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, în art. 14 (potrivit căruia hotărârea prin care s-a soluţionat o acţiune în materia contenciosului administrativ poate fi atacată cu recurs), precum şi de dispoziţiile generale ale Codului de procedură civilă (şi anume art. 299, potrivit căruia "Hotărârile date fără drept de apel [...] sunt supuse recursului"), dispoziţii la care fac trimitere, de altfel, prevederile art. 18 din Legea nr. 29/1990, conform cărora procedura legii contenciosului administrativ "se completează cu prevederile Codului de procedură civilă".

În consecinţă, Curtea constată că în realitate textul de lege criticat nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate. Faptul că referitor la practica neunitară a unor instanţe judecătoreşti cu privire la aplicarea textului art. 9 alin. 2 din Legea nr. 29/1990, cu modificările ulterioare, a fost declarat un recurs în interesul legii admis de Curtea Supremă de Justiţie în Secţii Unite nu are nici o semnificaţie cu privire la aprecierea constituţionalităţii acestor dispoziţii legale. De altfel, prin Decizia nr.IV din 27 septembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.636 din 27 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a stabilit ca fiind corectă interpretarea conform căreia "este susceptibilă a fi atacată cu recurs atât hotărârea prin care se soluţionează cererea de suspendare a executării actului administrativ, formulată în cadrul acţiunii principale, având ca obiect anularea acelui act, cât şi hotărârea prin care o atare cerere este soluţionată separat".

Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările ulterioare, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Caregnato G & Denis" - S.R.L. Oradea în Dosarul nr. 3.518/CA/2000 al Curţii de Apel Oradea.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 septembrie 2001.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Marioara Prodan

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.