DECIZIE nr.287 din 1 noiembrie 2001
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.11 pct.2 lit.b) şi ale art.10 alin.1 lit.g) din Codul de procedură penală şi a dispoziţiilor art.121 alin.1 şi ale art.124 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 14/11 ian. 2002

Costică Bulai - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ioan Vida - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) şi ale art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală şi a dispoziţiilor art. 121 alin. 1 şi ale art. 124 din Codul penal, excepţie ridicată de Rodica Neagu în Dosarul nr. 1.068/2001 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.
La apelul nominal se prezintă părţile Iulia Gheorghe, Teodoru Potcoavă şi Aurel Tănăsescu, lipsind partea Paul Cristescu şi autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Părţile prezente solicită respingerea excepţiei.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată. Se arată că obiectul excepţiei îl constituie instituţia prescripţiei acţiunii penale în raport cu prevederile constituţionale ale art. 21, referitoare la accesul liber la justiţie, ale art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 123 alin. (1) privind înfăptuirea justiţiei, precum şi cu cele ale art. 125, privind instanţele judecătoreşti. Se precizează că instituţia prescripţiei acţiunii penale este cunoscută încă din perioada Imperiului Roman, devenind ulterior inerentă oricărui sistem de drept. Este firesc ca trecerea timpului să influenţeze în mod inevitabil asupra raporturilor juridice, consecinţele acesteia fiind reglementate prin instituţia prescripţiei, care în domeniul juridic penal este numai extinctivă şi are ca efect stingerea dreptului statului (când procesul penal este pornit din oficiu) ori al persoanei vătămate (în cazul în care procesul penal se pune în mişcare la plângerea prealabilă a acesteia) de a trage la răspundere penală pe infractor, precum şi a dreptului de a constrânge pe condamnat la executarea pedepsei pronunţate de justiţie. Astfel, o sancţionare tardivă ar deveni nu numai inutilă şi lipsită de sens, dar chiar ar perturba relaţiile sociale care între timp s-au restabilit. Se consideră că dispoziţiile legale criticate, care alcătuiesc instituţia prescripţiei, nu contravin accesului liber la justiţie şi nici competenţei instanţelor judecătoreşti, competenţă a cărei stabilire este de nivelul legii, iar nu de nivelul Constituţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 4 mai 2001, pronunţată în Dosarul nr. 1.068/2001, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) şi ale art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 121 alin. 1 şi ale art. 124 din Codul penal, excepţie ridicată de Rodica Neagu în recursul declarat împotriva Sentinţei penale nr. 175 din 13 februarie 2001, prin care Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a încetat procesul penal pornit pentru infracţiunea prevăzută la art. 180 alin. 1 din Codul penal, motivându-se cu împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21, referitoare la accesul liber la justiţie, ale art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 123 alin. (1), privind înfăptuirea justiţiei, şi ale art. 125 alin. (1), referitoare la instanţele judecătoreşti. Se arată că datorită dispoziţiilor legale privitoare la prescripţie nu se mai înfăptuieşte actul de justiţie de către instanţele judecătoreşti, prin simplul fapt al trecerii timpului, deşi în cele mai multe cazuri faptele şi vinovăţia pot exista. În caz de prescripţie instanţele judecătoreşti, fără a mai face act de dreptate, încetează procesul penal, iar vinovăţia inculpaţilor nu mai poate fi stabilită. Se consideră astfel că instituţia prescripţiei dă posibilitatea organelor judiciare de a favoriza pe unii infractori, tergiversând soluţionarea cauzelor prin ţinerea în nelucrare a dosarelor penale. Se apreciază că numai în situaţii speciale legea ar trebui să prevadă prescripţia răspunderii penale. De asemenea, se arată că este încălcat şi principiul egalităţii în drepturi, deoarece pentru infracţiuni contra păcii şi omenirii nu intervine prescripţia şi există posibilitatea aflării adevărului prin înfăptuirea justiţiei, iar în cazul celorlalte infracţiuni părţile sunt lipsite de acest drept, creându-se astfel inegalitate între cetăţeni în faţa legii şi a autorităţilor publice. Autorul excepţiei mai arată că dispoziţiile legale criticate contravin şi prevederilor art. 21 din Constituţie, referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece, prin încetarea procesului penal numai ca urmare a curgerii timpului, partea vătămată nu mai are posibilitatea să afle adevărul despre faptă, făptuitori,
având în vedere că procesul penal este iniţiat nu numai din oficiu, dar şi la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Exprimându-şi opinia asupra excepţiei, instanţa de judecată consideră că aceasta este neîntemeiată. Se apreciază că dispoziţiile legale criticate nu sunt contrare prevederilor constituţionale invocate. Astfel se arată că nu au incidenţă în cauză prevederile art. 123 alin. (1), care se referă la supremaţia legii în activitatea organelor judiciare, şi nici cele ale art. 125 alin. (1) din Constituţie, privind instanţele prin care se realizează justiţia. Totodată se arată că art. 10 şi 11 din Codul de procedură penală, consacrând soluţiile ce pot fi adoptate în situaţiile ce împiedică exercitarea acţiunii penale, nu contravin prevederilor constituţionale. Se mai precizează că instituţia răspunderii penale a fost consacrată pentru ca raporturile juridice de conflict să nu treneze, ţinând seama de faptul că după trecerea unui timp îndelungat de la data săvârşirii infracţiunii aplicarea unei sancţiuni sau executarea acesteia nu mai are eficienţă în raport cu scopul sancţiunilor penale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece „prescripţia reprezintă o reflectare în dreptul penal a necesităţii de a angaja în mod operativ şi eficient răspunderea penală. Eficienţa răspunderii penale depinde, în mare măsură, şi de durata cât mai redusă existentă de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea acesteia” şi de aceea „reglementarea acestei instituţii de drept este o necesitate, ea regăsindu-se, de altfel, în toate legislaţiile”.
În ceea ce priveşte infracţiunile contra păcii şi omenirii s-a prevăzut imprescriptibilitatea răspunderii penale datorită caracterului lor deosebit de grav, manifestat în special în cel de-al II-lea război mondial. Se apreciază că nu se încalcă prin dispoziţiile legale criticate nici prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, care trebuie interpretat în legătură cu art. 4 din Constituţie, referitor la criteriile egalităţii în drepturi, deoarece instituţia prescripţiei nu creează privilegii sau discriminări.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Din cuprinsul încheierii de sesizare rezultă că este contestată legitimitatea constituţională a dispoziţiilor art. 121 alin. 1, referitoare la efectele prescripţiei, şi ale art. 124, privind perscripţia specială, din Codul penal, precum şi, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) din Codul de procedură penală, dispoziţii care privesc instituţia prescripţiei răspunderii penale şi efectele acesteia. Dispoziţiile legale criticate au următorul conţinut:
- art. 121 alin. 1 din Codul penal: „Prescripţia înlătură răspunderea penală.”;
- art. 124 din Codul penal: „Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 este depăşit cu încă jumătate.”;
- art. 10 lit. g) din Codul de procedură penală: „Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...] g) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului;”;
- art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală: „În cursul judecăţii instanţa pronunţă: [...]
b) încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f)-j).”
Autorul excepţiei afirmă că prescripţia răspunderii penale, având ca efect încetarea procesului penal, împiedică organele judiciare să înfăptuiască justiţia, să stabilească faptele şi să constate eventualele vinovăţii, zădărnicind şi prevenţia specială a legii penale. Sub acest aspect se invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 123 alin. (1), conform cărora „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”, şi ale art. 125 alin. (1), potrivit cărora „Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.
În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia a mai invocat şi încălcarea următoarelor prevederi constituţionale:
- art. 16 alin. (1): „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”;
- art. 21: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce urmează: Instituţia prescripţiei (reflectată de textele de lege criticate) este inerentă oricărui sistem de drept, ea răspunzând unei necesităţi obiective în disciplinarea juridică a vieţii sociale. Trecerea timpului influenţează în mod inevitabil asupra raporturilor juridice, determinând, după anumite intervale şi în anumite condiţii, pierderea sau câştigarea unui drept ori încetarea efectelor unei hotărâri judecătoreşti neexecutate. Consecinţele trecerii timpului asupra raporturilor juridice trebuie să facă obiectul reglementării juridice, care se realizează prin instituţia prescripţiei. În domeniul reglementării juridice penale prescripţia este numai extinctivă şi are ca efect stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală pe infractor din oficiu sau, ca în speţă, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum şi a dreptului de a constrânge pe condamnat la executarea pedepsei pronunţate de justiţie. Sub ambele sale forme, prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei, instituţia prescripţiei este necesară pentru înlăturarea consecinţelor negative ale tragerii la răspundere penală sau ale supunerii la executarea pedepsei, după ce, din cauza trecerii unui interval mare de timp de la săvârşirea infracţiunii sau de la aplicarea pedepsei, aceste măsuri au încetat să mai fie necesare şi ar fi chiar perturbatoare pentru relaţiile sociale care între timp s-au restabilit.
Curtea observă că stabilirea termenelor prescripţiei în general şi deci şi a termenelor prescripţiei răspunderii penale şi a prescripţiei executării pedepsei este de esenţa instituţiei prescripţiei. Termenele sunt stabilite de legiuitor în raport cu gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, respectiv în raport cu gravitatea pedepsei aplicate. Este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili aceste termene, ca, de altfel, şi celelalte condiţii, precum şi efectele prescripţiei, iar acestea nu pot fi considerate ca fiind contrare Constituţiei.
În ceea ce priveşte critica autorului excepţiei referitoare la contrarietatea textelor penale şi procedural penale care reglementează prescripţia răspunderii penale în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că aceasta nu este întemeiată. Astfel termenele de prescripţie sunt stabilite potrivit criteriului gravităţii pedepsei prevăzute de lege ori, în cazul prescripţiei executării pedepsei, a pedepsei aplicate, iar nu în raport cu rasa, naţionalitatea, originea etnică a inculpatului sau condamnatului ori cu alte criterii prevăzute la art. 4 din Constituţie ca fiind discriminatorii. Pe de altă parte, dispoziţiile legale criticate nu instituie nici privilegii, prescripţia aplicându-se deopotrivă inculpaţilor ori condamnaţilor cu privire la care s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 şi, respectiv, în art. 126 din Codul penal.
Curtea constată, de asemenea, că prescripţia răspunderii penale nu împiedică nici liberul acces la justiţie, de vreme ce ea intervine atunci când procesul penal la care părţile au acces nestânjenit nu a fost soluţionat definitiv în termenul de prescripţie prevăzut de lege. Persoana vătămată nu este împiedicată, aşa cum nu a fost împiedicat nici autorul excepţiei, să se adreseze justiţiei pentru soluţionarea conflictului de drept penal. Pretinsa tergiversare de către instanţe a soluţionării unor cauze penale este, pe de o parte, o problemă de fapt, iar nu de neconstituţionalitate a textelor de lege criticate, iar pe de altă parte, partea vătămată are suficiente mijloace penale şi procedural penale pentru a se apăra împotriva unui asemenea abuz [recuzarea judecătorului, prevăzută la art. 48 lit. d) din Codul de procedură penală, ori depunerea unui denunţ în condiţiile art. 221 sau 223 din Codul de procedură penală].
Curtea constată că textele de lege criticate nu contravin nici prevederilor art. 123 alin. (1) din Constituţie, referitoare la înfăptuirea justiţiei, deoarece şi în acest caz justiţia se înfăptuieşte în numele legii, şi anume potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură penală privind prescripţia, înfăptuirea justiţiei însemnând nu numai soluţionarea în fond a cauzelor, ci şi soluţionarea lor pe cale de excepţie, prin aplicarea dispoziţiilor penale şi procedural penale care reglementează aceste excepţii.
În sfârşit, Curtea observă că dispoziţiile legale criticate nu au nici o legătură cu prevederile art. 125 alin. (1) din Constituţie, care se referă la realizarea justiţiei prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti, deoarece nu se pune problema competenţei acestora. Or, pentru argumentele deja expuse Curtea nu poate lua în considerare opinia autorului excepţiei potrivit căreia realizarea justiţiei ar însemna numai soluţionarea în fond a cauzelor, iar nu şi aplicarea tuturor dispoziţiilor legale de natură să pună capăt unui litigiu (în speţă, cele referitoare la prescripţie).
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) şi ale art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 121 alin. 1 şi ale art. 124 din Codul penal, excepţie ridicată de Rodica Neagu în Dosarul nr. 1.068/2001 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2001.

PREŞEDINTE,
prof. univ. dr. Costică Bulai

Magistrat-asistent,
Marioara Prodan

Miercuri, 23 septembrie 2026, 02:42

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.