DECIZIE nr.308 din 15 noiembrie 2001
referitoare la excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 21/16 ian. 2002

Nicolae Popa - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Ioan Vida - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţii ridicate de Societatea Comercial㠄Editura Atac la persoan㔠- S.A. în dosarele nr. 9.668/1999, nr. 9.182/1998 şi, respectiv, nr. 12.435/2000 ale Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 309C/2001 şi nr. 314C/2001 la Dosarul nr. 308C/2001.
Reprezentantul Ministerului Public arată că se impune conexarea dosarelor în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, întrucât acestea au ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate.
Curtea, în temeiul art. 16 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, raportat la art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea dosarelor nr. 309C/2001 şi nr. 314C/2001 la Dosarul nr. 308C/2001.
Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate, considerând că dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 20 şi ale art. 23 alin. (8) din Constituţie, deoarece nu conţin dispoziţii contrare art. 11 paragraful 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi nici celor ale art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate, de asemenea, în motivarea excepţiei. Totodată susţine că aceste prevederi nu contravin nici dispoziţiilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovăţie, deoarece proba verităţii permite inculpatului să facă dovada veridicităţii afirmaţiilor sau informaţiilor publicate în condiţiile existenţei unui interes legitim care, astfel, a fost apărat. Se invocă, în final, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr.272 din 20 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.219 din 27 aprilie 2001, şi Decizia nr.56 din 22 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.154 din 29 martie 2001, prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate referitoare la aceleaşi dispoziţii legale. Întrucât nu au fost invocate elemente noi de natură a determina o reconsiderare a acestei jurisprudenţe, se solicită respingerea excepţiilor.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin încheierile din 25 iunie 2001, 2 iulie şi 16 iulie 2001 (pronunţate în dosarele nr. 12.435/2000, nr. 9.182/1998 şi, respectiv, nr. 9.668/1999), Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţii ridicate de Societatea Comercial㠄Editura Atac la persoan㔠- S.A.
În motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate autorul acestora susţine că dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal contravin prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, întrucât, „luate împreună, instituie o prezumţie de vinovăţie în sarcina inculpatului, prezumţie care nici nu-i îngăduie acestuia să o răstoarne decât în situaţia în care poate proba un interes legitim, dar şi aprecierea legitimităţii interesului este lăsată la liberul arbitru al instanţei de judecată”. Totodată se consideră că textele de lege criticate încalcă şi prevederile art. 20 din Constituţie, raportate la art. 11 paragraful 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi la art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, texte referitoare la prezumţia de nevinovăţie.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, exprimându-şi opiniile asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, apreciază că acestea sunt neîntemeiate. Se consideră că, referitor la art. 205 şi 206, „din modul în care sunt redactate aceste texte nu rezultă în vreun fel că existenţa vreunuia din elementele constitutive ale acestor infracţiuni ar fi ab initio prezumată, fiind deci necesară, în considerarea prezumţiei de nevinovăţie ce acţionează în favoarea inculpatului, dovedirea fiecăruia din aceste elemente”. În privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, instanţa consideră, de asemenea, că este neîntemeiată, invocându-se în acest sens şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctele sale de vedere, apreciază că excepţiile de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate sub toate aspectele. Astfel, se consideră c㠄dispoziţiile art. 207 din Codul penal nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie, consacrat atât în Constituţie cât şi în Codul de procedură penală, deoarece, în cadrul procesului, acest principiu acţionează, probele sunt administrate, dar, în final, instanţa are posibilitatea acordată de lege de a considera că fapta respectivă nu constituie infracţiune, deoarece interesul legitim care a stat la baza săvârşirii ei înlătură pericolul social al faptei. Proba verităţii este, prin urmare, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea trăsăturii esenţiale a pericolului social al acesteia”. Se invocă în acest sens însăşi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în Cazul Constantinescu împotriva României a constatat că nu a existat o încălcare a art. 10 din Convenţie, deoarece „marja de apreciere a autorităţilor naţionale” în stabilirea existenţei „unei nevoi sociale imperioase care să răspundă ingerinţei în exercitarea libertăţii de exprimare nu a fost depăşită”. Se mai arată că acelaşi text de lege nu contravine nici prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece „nu creează nici privilegii, nici discriminări, neîncălcând vreunul dintre criteriile egalităţii în drepturi, enumerate în art. 4 din Constituţie”. Totodată se consideră că nici dispoziţiile art. 205 şi 206 din Codul penal nu încalcă prezumţia de nevinovăţie consacrată de Constituţie şi de documentele internaţionale invocate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au trimis punctele lor de vedere asupra excepţiilor de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţiile de neconstituţionalitate ridicate.
Obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, care au următorul cuprins:
- art. 205: „Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.
Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”;
- art. 206: „Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”;
- art. 207: „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.”
Textele constituţionale invocate de autorul excepţiei ca fiind încălcate au următoarea redactare:
- art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”;
- art. 23 alin. (8): „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”
Autorul excepţiilor a mai invocat şi încălcarea art. 11 paragraful 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia „Orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită, în mod legal, în cursul unui proces public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale”, precum şi a art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede: „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”

1. Examinând excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 şi 206 din Codul penal, Curtea constată că nu pot fi reţinute criticile formulate, având în vedere următoarele considerente: Infracţiunile de insultă, prevăzută în art. 205, şi de calomnie, prevăzută în art. 206 din Codul penal, constituie infracţiuni contra demnităţii, prin care sunt sancţionate penal cuvintele, gesturile, precum şi alte mijloace prin care se aduce atingere onoarei ori reputaţiei unei persoane sau se afirmă, în public, fapte determinate, care, dacă ar fi adevărate, ar expune acea persoană la sancţiuni (penale, administrative, disciplinare) ori dispreţului public.

Curtea constată că incriminarea acestor fapte nu contravine în nici un mod prezumţiei de nevinovăţie, consacrată atât de art. 23 alin. (8) din Constituţie, cât şi de art. 11 paragraful 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin art. 6 pct. 2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, prevăzute în art. 17 din Codul penal (pericolul social al faptei, săvârşirea cu vinovăţie şi legalitatea incriminării), există şi în cazul celor două infracţiuni, deoarece numai săvârşirea lor cu vinovăţie poate atrage răspunderea penală a făptuitorului. Calitatea de inculpat a celui chemat în judecată nu reprezintă o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie, ci defineşte, potrivit art. 23 din Codul de procedură penală, doar „persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală”. Prin urmare, persoana chemată în judecată penală, inculpatul, nu este considerată vinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare. În speţă instanţa de judecată este obligată, potrivit art. 62 din Codul de procedură penală, „să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”, deoarece, conform art. 66 din acelaşi cod, „învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa”, iar „în cazul când există probe de vinovăţie [...] are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”. Prezumţia de nevinovăţie, consacrată prin art. 23 alin. (8) din Constituţie şi prin textele din tratatele internaţionale, invocate de autorul excepţiei, ca o garanţie a libertăţii individuale, constituie unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal.
Curtea reţine că dispoziţiile art. 205 şi 206 nu instituie „o prezumţie de vinovăţie”, astfel cum se susţine de către autorul excepţiilor, şi, prin urmare, nu derogă de la principiul constituţional invocat. În cazul acestor infracţiuni vinovăţia rezultă uneori din însăşi săvârşirea faptelor prevăzute de textele de lege criticate (res in se ipsa dolum habet), iar în alte cazuri, când vinovăţia nu ar rezulta ex re, instanţa are obligaţia de a stabili intenţia făptuitorului luând în considerare, pe baza probelor administrate în acest scop, toate circumstanţele legate de persoană, obiceiuri, timp şi altele.

2. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, Curtea reţine, de asemenea, că este neîntemeiată, întrucât proba verităţii nu este o cauză de înlăturare a vinovăţiei, respectiv a intenţiei de a aduce atingere onoarei unei persoane, ci constituie o cauză specială care înlătură caracterul penal al faptelor de insultă sau de calomnie.

Curtea observă că faptele de insultă şi de calomnie demonstrează o lipsă de respect pentru demnitatea persoanei şi, de aceea, numai dacă au fost săvârşite pentru apărarea unui interes legitim şi dacă s-a făcut proba verităţii lor, ele nu constituie infracţiuni.
Curtea reţine că nici prin instituirea posibilităţii autorului de a dovedi adevărul afirmaţiilor sau al imputărilor făcute şi nici prin restrângerea în limitele interesului legitim a acestei posibilităţi art. 207 din Codul penal nu înfrânge prezumţia de nevinovăţie consacrată prin art. 23 alin. (8) din Constituţie, prin art. 11 paragraful 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi prin art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, textul de lege criticat nu conţine nici o prevedere conform căreia persoana chemată în judecată penală pentru săvârşirea infracţiunilor de insultă şi de calomnie ar fi prezumată a fi vinovată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare.
De altfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii. Astfel, prin Decizia nr.134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.393 din 23 august 2000, Curtea a statuat că art. 207 din Codul penal nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 23 alin. (8) din Constituţie, deoarece el „nu reglementează stabilirea vinovăţiei în cazul infracţiunilor de insultă şi de calomnie. În realitate, acest text de lege instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmărilor sau imputărilor făcute, aceasta constituind un caz special de înlăturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim”. S-a mai reţinut c㠄Apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor impune, în unele situaţii, sancţionarea penală a afirmărilor şi imputărilor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar nu au fost făcute pentru apărarea unui „interes legitim”. De altfel, necesitatea sancţionării rezultă din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie”. Prin aceeaşi decizie Curtea a constatat şi faptul că textul art. 207 din Codul penal „este în deplină concordanţă cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Considerentele şi soluţia adoptate prin decizia citată îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, neexistând elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.
Curtea observă, de asemenea, că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la „garantarea unor drepturi concrete şi efective şi nu teoretice şi iluzorii” nu are nici o concludenţă în cauză, întrucât art. 207 din Codul penal se referă la fapte determinate privitoare la o persoană, deci elemente concrete care pot fi dovedite, iar nu la învinuirea unei persoane înainte ca aceasta să fi fost dovedită potrivit cerinţelor legale, în cadrul unui proces, situaţie la care se referă Cazul Allenet de Ribemont contra Franţei, caz invocat de autorul excepţiilor.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţii ridicate de Societatea Comercial㠄Editura Atac la persoan㔠- S.A. în dosarele nr. 9.668/1999, nr. 9.182/1998 şi, respectiv, nr. 12.435/2000 ale Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2001.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Marioara Prodan

Miercuri, 23 septembrie 2026, 11:10

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.