DECIZIE nr.309 din 15 noiembrie 2001
referitoare la excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.279 alin.2 lit.a) alin.2 din Codul de procedură penală şi ale art.207 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 32/18 ian. 2002

Nicolae Popa - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Ioan Vida - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală şi ale art. 207 din Codul penal, excepţii ridicate de Teodor Emilian Vasiliu, Mariana Ionescu şi Sorin Dumitru Popescu în dosarele nr. 2.011/2000, nr. 4.397/2000 şi, respectiv, nr. 4.887/2000 ale Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 325C/2001 şi nr. 326C/2001 la Dosarul nr. 324C/2001.
Reprezentantul Ministerului Public arată că se impune conexarea dosarelor, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, întrucât acestea au ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate.
Curtea, în temeiul art. 16 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, raportat la art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea dosarelor nr. 325C/2001 şi nr. 326C/2001 la Dosarul nr. 324C/2001.
Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate, considerând că dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală privind punerea în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate nu contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, deoarece nu conţin dispoziţii discriminatorii sau privilegii. De asemenea, se susţine că aceste prevederi nu contravin nici dispoziţiilor art. 1 alin. (3), privind statul român, şi nici celor ale art. 30 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie, referitoare la libertatea de exprimare. Se consideră că şi dispoziţiile art. 207 din Codul penal referitoare la proba verităţii sunt conforme cu prevederile constituţionale, întrucât nu se încalcă prezumţia de nevinovăţie, prevăzută la art. 23 alin. (8), libertatea conştiinţei, consacrată prin art. 29, libertatea de exprimare, garantată de art. 30, libertăţi care, potrivit art. 30 alin. (6) şi art. 54 din Constituţie, trebuie exercitate cu bună-credinţă, fără a se încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi. Totodată se consideră că nu sunt încălcate nici prevederile art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la libertatea de exprimare. Se invocă, în final, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr.272 din 20 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.219 din 27 aprilie 2001, şi Decizia nr.56 din 22 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.154 din 29 martie 2001, prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate referitoare la aceleaşi dispoziţii legale.
Întrucât nu au fost invocate elemente noi de natură a determina o reconsiderare a acestei jurisprudenţe, se solicită respingerea excepţiilor.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin încheierile din 4 iunie 2001 şi 21 iunie 2001 (pronunţate în dosarele nr. 4.397/2000, nr. 4.887/2000 şi, respectiv, nr. 2.011/2000), Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală, precum şi a celor ale art. 207 din Codul penal, excepţii ridicate de Mariana Ionescu, Sorin Dumitru Popescu şi, respectiv, de Teodor Emilian Vasiliu.
În motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate autorii acestora susţin că dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, privind egalitatea în drepturi, întrucât este „vădită inegalitatea în faţa legii, cel puţin procedural, a jurnaliştilor”. De asemenea, se consideră că ambele texte de lege criticate încalcă drepturile şi libertăţile cetăţenilor, garantate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 şi 20 din Constituţie, raportate la art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (referitoare la dreptul la libertatea de exprimare), şi, respectiv, art. 30 alin. (1), (2) şi alin. (8) teza finală, privind libertatea de exprimare. Se consideră că aplicarea dispoziţiilor privind procedura plângerii prealabile şi jurnaliştilor (pentru infracţiunile prevăzute la art. 193, 205 şi 206 din Codul penal) aduce atingere libertăţii de exprimare a acestora şi, totodată, constituie o discriminare în raport cu alte categorii de cetăţeni (judecători, procurori, notari, militari), care, tot „pentru fapte în legătură cu serviciul, se află în cercetări ale organelor competente, altele decât instanţele, luni şi ani de zile, iar de multe ori, pe baza acestor cercetări profesioniste sunt exoneraţi de orice răspundere”. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 207 din Codul penal, referitoare la proba verităţii, autorii excepţiilor consideră că acestea contravin prevederilor art. 30 alin. (8) teza finală din Constituţie. Se arată că proba verităţii devine necesară unui jurnalist pentru disculparea pentru informaţia sau opinia exprimată, dar aceasta nu este posibilă, deoarece proba verităţii ar presupune dezvăluirea surselor de informare ale jurnalistului, care sunt protejate. Autorii consideră că art. 207 din Codul penal vine în contradicţie, sub acelaşi aspect, cu prevederile art. 31 din Constituţie, potrivit cărora dreptul persoanei de a avea acces la informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, exprimându-şi opiniile asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, apreciază că acestea sunt neîntemeiate. Se consideră că textele de lege criticate nu contravin nici prevederilor art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece sunt în concordanţă cu cerinţele arătate în pct. 2 al art. 10 şi sunt menite să protejeze morala, reputaţia sau drepturile altora. Aceste dispoziţii, absolut necesare într-o societate democratică, permit persoanei vătămate în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunilor de insultă, calomnie şi ameninţare să se adreseze instanţei de judecată şi atunci când faptele au fost săvârşite prin presă, constituind un mijloc de protecţie a respectării moralităţii, reputaţiei persoanei, dar şi a dreptului publicului de a fi informat corect, conform realităţii şi în limitele decenţei. Instanţa de judecată mai consideră că dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală nu încalcă principiul egalităţii în drepturi, deoarece sunt situaţii diferite în cazul categoriilor profesionale invocate de autorii excepţiilor, situaţii cărora trebuie să le corespundă tratamente juridice deosebite, pentru respectarea altor principii constituţionale. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 207 din Codul penal instanţa de judecată consideră, de asemenea, ca fiind nefondate criticile, arătându-se că proba verităţii este admisibilă numai în anumite cazuri şi nu presupune, în toate cazurile, dezvăluirea surselor de informare ale ziariştilor sau că o asemenea dezvăluire nu ar fi permisă pentru ocrotirea unor interese publice sau individuale, reglementări care nu nu se regăsesc în cuprinsul Convenţiei.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprimă punctele de vedere asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctele sale de vedere, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată sub toate aspectele. Astfel, se consideră că dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală nu sunt contrare prevederilor art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece, „în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o restrângere nu este de natură să încalce art. 10 din Convenţie, dacă este prevăzută de lege, îndreptată spre îndeplinirea unui scop legitim şi necesară într-o societate democratică”. Referirile la organul judiciar căruia i se adresează plângerea nu sunt socotite, în opinia Guvernului, ca restrângeri aduse libertăţii de exprimare în accepţiunea art. 10 din Convenţie. Se invocă, în acest sens, însăşi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care în Cazul Constantinescu împotriva României a constatat că nu a existat o încălcare a art. 10 din Convenţie, deoarece „marja de apreciere a autorităţilor naţionale” în stabilirea existenţei „unei nevoi sociale imperioase care să răspundă ingerinţei în exercitarea libertăţii de exprimare nu a fost depăşită”. Se mai arată că acelaşi text de lege nu contravine nici prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece „nu creează nici privilegii, nici discriminări, neîncălcând vreunul dintre criteriile egalităţii în drepturi, enumerate în art. 4 din Constituţie”. Totodată se consideră că nu sunt încălcate nici prevederile art. 30 alin. (1), (2) şi (8) din Constituţie, deoarece textul procedural criticat nu conţine dispoziţii de asemenea natură. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a art. 207 din Codul penal se arată că este nefondată în raport cu prevederile art. 30 alin. (6) şi cu cele ale art. 54 din Constituţie.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au trimis punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţiile de neconstituţionalitate ridicate.
Obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală şi cele ale art. 207 din Codul penal, care au următorul cuprins:
- art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală: „Aceste prevederi se aplică şi în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 193, 205 şi 206 din Codul penal, săvârşite prin presă sau orice mijloace de comunicare în masă;” Aceste dispoziţii trebuie corelate cu cele ale paragrafului 1 al alin. 2 al art. 279 din Codul de procedură penală, la care se face referire, dispoziţii care prevăd: „Plângerea prealabilă se adresează:
a) instanţei de judecată, în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 şi 220, dacă făptuitorul este cunoscut. Când făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui.”;
- art. 207 din Codul penal: „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.”
Textele constituţionale, invocate de autorul excepţiei ca fiind încălcate, au următoarea redactare:
- art. 1 alin. (3): „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”;
- art. 11: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”;
- art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”;
- art. 16 alin. (1): „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”;
- art. 29 alin. (1) şi (2): „(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.”;
- art. 30 alin. (1), (2) şi alin. (8) teza finală: „(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă. [...] (8) [...] Delictele de presă se stabilesc prin lege.”;
- art. 31 alin. (1): „Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.”
Autorul excepţiei a mai invocat şi încălcarea art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care are următorul cuprins: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

Autorii excepţiilor consideră că este neconstituţională instituţia plângerii prealabile (prevăzută la art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală ca o condiţie necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale) în cazurile prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din acelaşi cod, deoarece se încalcă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, prin faptul că pentru infracţiunile menţionate în acest text, săvârşite de jurnalişti (care ar constitui infracţiuni de serviciu), alte categorii profesionale nu pot fi chemate în judecată direct în faţa instanţei, ci este prevăzută o procedură prealabilă, de cercetare de către „organe competente, altele decât instanţele”, care-i pot exonera de orice răspundere penală. Se consideră că astfel se instituie o discriminare interzisă de art. 16 alin. (1) din Constituţie. Totodată autorii excepţiei apreciază că sunt încălcate şi prevederile art. 29 alin. (1) şi (2), referitoare la libertatea conştiinţei, ale art. 30 alin. (1), (2) şi (8) din Constituţie, referitoare la libertatea de exprimare, prevederile art. 1 alin. (3) şi cele ale art. 11 şi art. 20 din Constituţie, raportate la art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la libertatea de exprimare.

1. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală, Curtea constată că nu pot fi reţinute criticile formulate,

având în vedere următoarele considerente: Condiţionarea punerii în mişcare a acţiunii penale de existenţa plângerii prealabile a persoanei vătămate reprezintă o excepţie de la regula generală a oficialităţii procesului penal, înscrisă în art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală. Cazurile în care este necesară plângerea prealabilă se împart în două categorii: în cazul anumitor infracţiuni, prevăzute expres şi limitativ de lege, plângerea prealabilă se depune direct la instanţa de judecată, iar în cazul altor infracţiuni, determinate, de asemenea, prin lege, plângerea trebuie adresată organului de urmărire penală competent, sesizarea instanţei urmând a se face prin rechizitoriul procurorului. Potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”. Stabilirea infracţiunilor în cazul cărora este necesară plângerea prealabilă, a acelora în care trebuie efectuată urmărirea penală, precum şi a celor în cazul cărora sesizarea instanţei de judecată se face prin plângerea prealabilă directă a persoanei vătămate este lăsată de Constituţie la libera opţiune a legiuitorului. În speţă, textul art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală, introdus prin Legea nr. 45/1993 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.147 din 1 iulie 1993), extinde cazurile în care plângerea penală a persoanei vătămate poate fi adresată direct instanţei de judecată, prevăzute de paragraful 1 al aceluiaşi alineat, şi cu privire la „infracţiunile prevăzute în art. 193, 205 şi 206 din Codul penal, săvârşite prin presă sau orice mijloace de comunicare în masă;”.
Curtea reţine că prevederile art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice nu sunt încălcate pentru că textul de lege menţionat nu conţine privilegii sau discriminări de natura acelora prevăzute la art. 4 din Constituţie, şi anume de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială. Faptul că pentru categoria de infracţiuni prevăzută de textul de lege criticat este aplicabilă procedura plângerii prealabile prevăzută la alin. 2 lit. a) al art. 279 din Codul de procedură penală, iar nu aceea prevăzută la lit. b) sau c) ale aceluiaşi articol nu poate fi considerat o discriminare. În mod constant Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat că principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, ci presupune ca în situaţii deosebite (cum este şi cel în speţă) să se adopte soluţii juridice deosebite. Or, situaţia jurnaliştilor trimişi în judecată numai pentru infracţiunile prevăzute la art. 193, 205 şi 206 din Codul penal, săvârşite prin presă sau prin orice mijloace de comunicare în masă, este diferită de aceea a judecătorilor, procurorilor, notarilor ori a altor categorii profesionale prevăzute la lit. c) a aceluiaşi articol, diferenţă rezultând din specificul activităţii acestora, natura deosebită a infracţiunilor pentru care sunt reclamaţi, gravitatea faptelor ori principiile constituţionale ocrotite. Totodată Curtea observă că argumentele invocate de autorii excepţiilor, referitoare la competenţa organelor, altele decât instanţele, ori la exonerarea de răspundere care ar fi posibilă în mai mare măsură în faţa acestor organe de cercetare penală, nu pot fi luate în considerare, deoarece, chiar potrivit prevederilor constituţionale [art. 125 alin. (3)], competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite numai de lege, iar nu de Constituţie, iar garanţii procesuale care să asigure aflarea adevărului de către instanţă ori de către organul de cercetare penală sunt, deopotrivă, existente în ambele situaţii, aflarea adevărului fiind unul dintre principiile de bază ale procesului penal (art. 3 din Codul de procedură penală).
Curtea mai constată că textul procedural criticat nu încalcă prevederile art. 30 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi nici pe cele ale art. 10 din Convenţie, referitoare la libertatea de exprimare, deoarece, potrivit prevederilor constituţionale ale alin. (6) din art. 30, „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”, iar, potrivit prevederilor art. 10 alin. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „exercitarea acestor libertăţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...] protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora [...]”. Or, tocmai pentru sancţionarea depăşirii limitelor constituţionale ale exercităţii libertăţii de exprimare textul menţionat stabileşte extinderea procedurii plângerii prealabile adresate instanţei de judecată şi asupra infracţiunilor de ameninţare, insultă şi calomnie săvârşite prin presă sau prin orice mijloace de comunicare în masă, dispoziţiile sale fiind astfel conforme Constituţiei şi Convenţiei.
Curtea mai constată că nu sunt încălcate, de asemenea, nici prevederile art. 30 alin. (8) teza finală, referitoare la stabilirea prin lege a delictelor de presă, deoarece, nefiind încă adoptată o lege prin care să fie stabilite delictele de presă, textul constituţional invocat nu are nici o incidenţă în cauză.
Totodată Curtea observă că nu sunt încălcate, prin dispoziţiile procedurale criticate, nici prevederile art. 29 alin. (1) şi (2) din Constituţie, referitoare la libertatea conştiinţei, deoarece libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase „trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc”, potrivit chiar alin. (2) al art. 29 din Constituţie, invocat de autori în motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate.
Prin urmare, reţinând că dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituţionale menţionate şi nici prevederilor art. 10 din Convenţie, Curtea reţine, totodată, că nu sunt încălcate, de asemenea, nici prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, referitoare la statul român ca stat de drept, ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi nici prevederile art. 20 din Constituţie, referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, existând depline concordanţe între textul din Convenţie invocat şi dispoziţiile legale criticate.

2. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, Curtea reţine, de asemenea, că este neîntemeiată, întrucât acestea sunt conforme cu prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei.

Astfel, nu poate fi reţinut motivul invocat, referitor la imposibilitatea efectuării probei verităţii, din cauza eticii jurnalistului care obligă la protejarea surselor de informare.
Curtea observă că proba verităţii nu impune dezvăluirea surselor de informare, ci scopul ei este acela de a da posibilitatea jurnalistului de a dovedi adevărul informaţiilor date publicităţii. Totodată Curtea atrage atenţia că nu se poate justifica săvârşirea unor infracţiuni grave prin invocarea secretului surselor de informare.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 29 din Constituţie, şi anume a alin. (1) şi (2), referitoare la libertatea conştiinţei, Curtea constată că reglementarea probei verităţii în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie, prin art. 207 din Codul penal, nu aduce nici un fel de atingere libertăţii conştiinţei, garantată de Legea fundamentală, ci, dimpotrivă, asigură exercitarea cu bună-credinţă a libertăţii gândirii şi a opiniilor, fără a se încălca drepturile şi libertăţile fundamentale ale celorlalţi, în spiritul art. 54 din Constituţie. Or, faptele de insultă şi calomnie demonstrează tocmai o lipsă de respect pentru demnitatea persoanei şi, de aceea, numai dacă au fost săvârşite pentru apărarea unui interes legitim şi dacă s-a făcut proba verităţii lor, ele nu constituie infracţiuni.
În ceea ce priveşte invocarea încălcării art. 31 din Constituţie, referitor la dreptul la informare, Curtea reţine netemeinicia acestei critici, deoarece, potrivit prevederilor alin. (4) din acest articol, „Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”. Or, procedura de sancţionare a ziariştilor pentru săvârşirea infracţiunilor de ameninţare, insultă sau calomnie are în vedere tocmai obligaţiile constituţionale ale celor care folosesc mijloacele de informare în masă şi care trebuie să asigure o informare corectă a publicului.
Curtea Constituţională a mai fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 şi alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală. Poate fi menţionată în acest sens Decizia nr.162 din 21 septembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.544 din 2 noiembrie 2000, prin care s-a statuat că această excepţie este neîntemeiată, dispoziţiile legale criticate fiind constituţionale, deoarece „nu aduc atingere acestor drepturi fundamentale ale omului, obiectul reglementării constituindu-l doar procedura de punere în mişcare a acţiunii penale numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere”.
Considerentele şi soluţia adoptată îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.
Curtea constată că nu este întemeiată nici critica referitoare la încălcarea art. 30 alin. (1) din Constituţie, deoarece libertatea de exprimare, ca orice altă libertate sau drept fundamental, trebuie să fie exercitată cu bună-credinţă, potrivit art. 54 din Constituţie, „fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”, iar conform art. 30 alin. (6), „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
De altfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii. Astfel, prin Decizia nr.134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.393 din 23 august 2000, Curtea a statuat că art. 207 din Codul penal nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 23 alin. (8) din Constituţie, deoarece acesta „nu reglementează stabilirea vinovăţiei în cazul infracţiunilor de insultă şi de calomnie. În realitate, acest text de lege instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmărilor sau imputărilor făcute, aceasta constituind un caz special de înlăturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim”. S-a mai reţinut c㠄Apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor impune, în unele situaţii, sancţionarea penală a afirmărilor şi imputărilor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar nu au fost făcute pentru apărarea unui „interes legitim”. De altfel, necesitatea sancţionării rezultă din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie”. Prin aceeaşi decizie Curtea a constatat şi faptul că textul art. 207 din Codul penal „este în deplină concordanţă cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Considerentele şi soluţia adoptate prin decizia citată îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, neexistând elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.
Curtea observă, de asemenea, că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la protejarea surselor de la care jurnaliştii preiau informaţii nu este relevantă în cauză, întrucât art. 207 din Codul penal se referă la fapte determinate privitoare la o persoană, deci elemente concrete care pot fi dovedite, iar nu la obligaţia impusă de un tribunal unui ziarist de a-şi dezvălui sursele, sub sancţiunea aplicării unei amenzi, situaţie la care se referă Cazul Goodwin contra Regatul Unit, caz invocat de autorii excepţiilor.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală şi ale art. 207 din Codul penal, excepţii ridicate de Teodor Emilian Vasiliu, Mariana Ionescu şi Sorin Dumitru Popescu în dosarele nr. 2.011/2000, nr. 4.397/2000 şi, respectiv, nr. 4.887/2000 ale Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2001.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Marioara Prodan

Miercuri, 23 septembrie 2026, 23:46

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.