DECIZIE nr.337 din 29 noiembrie 2001
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.205, 206 şi 207 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 75/31 ian. 2002

Nicolae Popa - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Ioan Vida - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Societatea Comercial㠄Editura Atac la Persoan㔠- S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 13.602/1999 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, considerând că dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 20 şi ale art. 23 alin. (8) din Constituţie şi nici celor ale art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate, de asemenea, în motivarea excepţiei. Totodată arată că nu poate fi primită susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovăţie, deoarece proba verităţii permite inculpatului să facă dovada veridicităţii afirmaţiilor sau informaţiilor publicate în condiţiile existenţei unui interes legitim care astfel a fost apărat. Se invocă în final jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr.272 din 20 decembrie 2000 şi Decizia nr.56 din 22 februarie 2001, prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate referitoare la aceleaşi dispoziţii legale.
Întrucât nu au fost invocate elemente noi de natură a determina o reconsiderare a acestei jurisprudenţe, se solicită respingerea excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 27 august 2001, pronunţată în Dosarul nr. 13.602/1999, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţii ridicate de Societatea Comercial㠄Editura Atac la Persoan㔠- S.A. din Bucureşti.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal contravin prevederilor art. 20 şi ale art. 23 alin. (8) din Constituţie, ale art. 11 paragraful 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât - contrar prevederilor Legii fundamentale şi actelor normative internaţionale menţionate - instituie o prezumţie de vinovăţie în sarcina inculpatului. Inculpatului nu i se îngăduie să răstoarne această prezumţie de vinovăţie decât în cazul în care poate proba un interes legitim, a cărui apreciere este însă lăsată la liberul arbitru al instanţei de judecată.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, exprimându-şi opiniile asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, apreciază că acestea sunt neîntemeiate. Se consideră că, referitor la art. 205 şi 206, „din modul în care sunt redactate aceste texte nu rezultă în vreun fel că existenţa vreunuia din elementele constitutive ale acestor infracţiuni ar fi ab initio prezumată, fiind deci necesară, în considerarea prezumţiei de nevinovăţie ce acţionează în favoarea inculpatului, dovedirea fiecăruia din aceste elemente”. În privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, instanţa consideră, de asemenea, că este neîntemeiată, invocându-se în acest sens şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a comunicat punctul său de vedere în sensul că prevederile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate şi, în consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Guvernul, în punctele sale de vedere, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată sub toate aspectele. Astfel, se consideră c㠄dispoziţiile art. 207 din Codul penal nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie, consacrat atât în Constituţie, cât şi în Codul de procedură penală, deoarece în cadrul procesului acest principiu acţionează, probele sunt administrate, dar în final instanţa are posibilitatea acordată de lege de a considera că fapta respectivă nu constituie infracţiune, deoarece interesul legitim care a stat la baza săvârşirii ei înlătură pericolul social al faptei. Proba verităţii este prin urmare o cauză care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea trăsăturii esenţiale a pericolului social al acesteia”. Totodată se consideră că nici dispoziţiile art. 205 şi 206 din Codul penal nu încalcă prezumţia de nevinovăţie consacrată de Constituţie şi de documentele internaţionale invocate.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Preşedintelui Camerei Deputaţilor, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, prevederile din Legea fundamentală invocate, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţiile de neconstituţionalitate ridicate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, care au următorul cuprins:
- Art. 205: „Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.
Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”;
- Art. 206: „Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”;
- Art. 207: „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.”
Textele constituţionale invocate de autorul excepţiei ca fiind încălcate au următoarea redactare:
- Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”;
- Art. 23 alin. (8): „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”
Autorul excepţiei a mai invocat şi încălcarea art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia „Orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită, în mod legal, în cursul unui proces public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale”, precum şi a art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede: „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”

1. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 şi 206 din Codul penal, Curtea constată că nu pot fi reţinute criticile formulate, având în vedere următoarele considerente: Infracţiunile de insultă, prevăzută în art. 205, şi de calomnie, prevăzută în art. 206 din Codul penal, constituie infracţiuni contra demnităţii, prin care sunt sancţionate penal cuvintele, gesturile, precum şi alte mijloace prin care se aduce atingere onoarei ori reputaţiei unei persoane sau se afirmă în public fapte determinate, care, dacă ar fi adevărate, ar expune acea persoană la sancţiuni (penale, administrative, disciplinare) ori dispreţului public.

Curtea constată că incriminarea acestor fapte nu contravine în nici un mod prezumţiei de nevinovăţie, consacrată atât de art. 23 alin. (8) din Constituţie, cât şi de art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin art. 6 pct. 2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, prevăzute la art. 17 din Codul penal (pericolul social al faptei, săvârşirea cu vinovăţie şi legalitatea incriminării), există şi în cazul celor două infracţiuni, deoarece numai săvârşirea lor cu vinovăţie poate atrage răspunderea penală a făptuitorului. Calitatea de inculpat a celui chemat în judecată nu reprezintă o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie, ci defineşte, potrivit art. 23 din Codul de procedură penală, doar „persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală”. Prin urmare, persoana chemată în judecată penală, inculpatul, nu este considerată vinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare. În speţă, instanţa de judecată este obligată, potrivit art. 62 din Codul de procedură penală, „să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”, deoarece, conform art. 66 din acelaşi cod „Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa”, iar „În cazul când există probe de vinovăţie [...] are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”. Prezumţia de nevinovăţie, consacrată prin art. 23 alin. (8) din Constituţie şi prin textele din tratatele internaţionale, invocate de autorul excepţiei ca o garanţie a libertăţii individuale, constituie unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal.
Curtea reţine, de asemenea, că dispoziţiile art. 205 şi 206 nu instituie „o prezumţie de vinovăţie”, astfel cum se susţine de către autorul excepţiei şi, prin urmare, nu derogă de la principiul constituţional invocat. În cazul acestor infracţiuni vinovăţia rezultă din însăşi săvârşirea faptelor prevăzute de textele de lege criticate (res in se ibsa dolum habet), iar în cazurile în care vinovăţia nu ar rezulta ex re instanţa are obligaţia de a stabili intenţia făptuitorului luând în considerare, pe baza probelor administrate în acest scop, toate circumstanţele legate de persoană, obiceiuri, timp şi altele.

2. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal Curtea constată că este neîntemeiată, întrucât proba verităţii nu constituie o cauză de înlăturare a vinovăţiei, respectiv a intenţiei de a aduce atingere onoarei unei persoane, ci o cauză specială care înlătură caracterul penal al faptelor de insultă sau de calomnie. Existenţa unui interes legitim justifică aprecierea faptelor menţionate ca nefiind periculoase din punct de vedere social.

Curtea reţine, pentru aceste considerente, că nici prin instituirea posibilităţii autorului de a dovedi adevărul afirmaţiilor sau al imputărilor făcute şi nici prin restrângerea în limitele interesului legitim a acestei posibilităţi art. 207 din Codul penal nu înfrânge prezumţia de nevinovăţie, consacrată prin art. 23 alin. (8) din Constituţie, prin art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi prin art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
De altfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii. Astfel, prin Decizia nr.134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.393 din 23 august 2000, Curtea a statuat că art. 207 din Codul penal nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 23 alin. (8) din Constituţie, deoarece el „nu reglementează stabilirea vinovăţiei în cazul infracţiunilor de insultă şi de calomnie. În realitate, acest text de lege instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmărilor sau imputărilor făcute, aceasta constituind un caz special de înlăturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim”. S-a mai reţinut c㠄Apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor impune, în unele situaţii, sancţionarea penală a afirmărilor şi imputărilor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar nu au fost făcute pentru apărarea unui „interes legitim”. De altfel, necesitatea sancţionării rezultă din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie”. Prin aceeaşi decizie Curtea a constatat şi faptul că textul art. 207 din Codul penal „este în deplină concordanţă cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Considerentele şi soluţia adoptate prin decizia citată îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, neexistând elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.
Curtea observă, de asemenea, că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la „garantarea unor drepturi concrete şi efective şi nu teoretice şi iluzorii” nu are nici o concludenţă în cauză, întrucât art. 207 din Codul penal se referă la fapte determinate privitoare la o persoană, deci elemente concrete care pot fi dovedite, iar nu la învinuirea unei persoane înainte ca aceasta să fi fost dovedită potrivit cerinţelor legale, în cadrul unui proces, situaţie la care se referă Cazul Allenet de Ribemont contra Franţei, caz invocat de autorul excepţiilor.
Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 144 lit. c) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, ale art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Societatea Comercial㠄Editura Atac la Persoan㔠- S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 13.602/1999 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2001.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Florentina Geangu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 19:30

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.