DECIZIE nr.28 din 30 ianuarie 2002
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.2 alin.(1) şi ale art.17 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, ale art.9, 10, 11, 12, ale art.13 alin.(1), ale art.14, 15 şi 17 din Legea nr.333/2001 privind unele măsuri pentru diminuarea consecinţelor încetării răscumpărării de unităţi de fond de către Fondul Naţional de Investiţii, precum şi ale art.1, 53, art.1920 alin.(1), art.1922 alin.(3) şi ale art.1923 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/1998 privind valorificarea unor active bancare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.409/2001, cu modificările şi completările ulterioare
 |
| Textul actului publicat în M.Of. nr. 152/1 mar. 2002 |
|
Nicolae Popa - preşedinte Nicolae Cochinescu - judecător Constantin Doldur - judecător Kozsokár Gábor - judecător Şerban Viorel Stănoiu - judecător Lucian Stângu - judecător Ioan Vida - judecător Paula C. Pantea - procuror Vlad Mihai Cercel - magistrat-asistent Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi ale art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 9, 10, 11, 12, ale art. 13 alin. (1), ale art. 14, 15 şi 17 din Legea nr. 333/2001 privind unele măsuri pentru diminuarea consecinţelor încetării răscumpărării de unităţi de fond de către Fondul Naţional de Investiţii, precum şi ale art. 1, 53, art. 1920 alin. (1), art. 1922 alin. (3) şi ale art. 1923 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/1998 privind valorificarea unor active bancare, aprobată, cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Constantin Lache, Iuliu Regnard Popescu, Neculai Bălan, Ecaterina Bălan, Felicia Crişan, Olga Silistraru, Rada Mazilescu, Marius Mazilescu, Ovidiu Ionel Mazilescu, Cornel Mazilescu, Drăgan Niţă, Dumitru Vucea, Titu Georgescu, Vergiliu Duroi, Ioan Şdirea, Gabriela Lucia Şdirea, Adrian Puşcaşu, Gheorghe Stroe, Mihai Enache, Ştefan Şerbănescu, Corina Vlădăşel, Mircea Popescu şi Asociaţia Naţională a Investitorilor FNI în Dosarul nr. 5.079/2001 al Tribunalului Bucureşti - Secţia comercială. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 17 ianuarie 2002 şi au fost consemnate în încheierea de la aceeaşi dată, când Curtea a amânat pronunţarea, în vederea depunerii de concluzii scrise, pentru data de 23 ianuarie 2002. La acea dată Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat din nou pronunţarea pentru data de 30 ianuarie 2002. CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Încheierea din 21 septembrie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 5.079/2001, Tribunalul Bucureşti - Secţia comercială a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi ale art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 9, 10, 11, 12, ale art. 13 alin. (1), ale art. 14, 15 şi 17 din Legea nr. 333/2001 privind unele măsuri pentru diminuarea consecinţelor încetării răscumpărării de unităţi de fond de către Fondul Naţional de Investiţii, precum şi ale art. 1, 53, art. 1920 alin. (1), art. 1922 alin. (3) şi ale art. 1923 din Legea nr. 409/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.51/1998 privind unele măsuri premergătoare privatizării băncilor, excepţie ridicată de Constantin Lache, Iuliu Regnard Popescu, Neculai Bălan, Ecaterina Bălan, Felicia Crişan, Olga Silistraru, Rada Mazilescu, Marius Mazilescu, Ovidiu Ionel Mazilescu, Cornel Mazilescu, Drăgan Niţă, Dumitru Vucea, Titu Georgescu, Vergiliu Duroi, Ioan Şdirea, Gabriela Lucia Şdirea, Adrian Puşcaşu, Gheorghe Stroe, Mihai Enache, Ştefan Şerbănescu, Corina Vlădăşel, Mircea Popescu şi Asociaţia Naţională a Investitorilor F.N.I. în cadrul unui litigiu privind executarea Contractului de fidejusiune/cauţiune nr. 2.205 din 6 decembrie 1999, încheiat între Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A., Fondul Naţional de Investiţii şi Societatea Comercială Sov Invest - S.A. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin următoarele: I.1. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, se susţine că acestea contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 41 alin. (1). Autorii excepţiei consideră că este normal ca persoanele care se adresează instanţelor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de actul de justiţie, însă acest lucru trebuie realizat cu respectarea principiilor prevăzute la art. 16 alin. (1) şi ale art. 41 alin. (1). Prin contractul de fidejusiune Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. s-a angajat să răscumpere unităţile de fond deţinute la Fondul Naţional de Investiţii în cazul incapacităţii de plată a societăţii de administrare Societatea Comercială Sov Invest - S.A. În aceeaşi motivare se susţine că statul este unicul acţionar al Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. şi, ca atare, creanţa asupra acestei societăţi reprezintă o creanţă asupra statului, intrând sub incidenţa art. 41 alin. (1) din Constituţie. Ţinând seama de prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora sunt scutite de taxa de timbru cererile introduse de proprietari sau de succesorii lor pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, autorii excepţiei susţin că această scutire trebuie să se aplice şi în privinţa cererilor privind bunuri mobile (drepturile de creanţă ale investitorilor), îndreptate împotriva statului. Astfel, se consideră că dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează obligaţia plăţii taxei de timbru la valoare în cazul cererilor cu obiect evaluabil în bani, sunt neconstituţionale, întrucât nu respectă prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie, contravenind în acelaşi timp principiului egalităţii consacrat la art. 16 alin. (1) din Constituţie. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate consideră că dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, contravin şi principiului accesului liber la justiţie, consacrat la art. 21 din Constituţie. Obligaţia de plată a taxei de timbru în acest caz reprezintă o restrângere nejustificată a accesului la justiţie, întrucât după câştigarea procesului de către reclamanţi pârâtul, statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, oricum va fi obligat să restituie taxa plătită, în cadrul cheltuielilor de judecată, din bugetul de stat. Prin urmare, obligaţia plăţii taxei de timbru duce, fără un temei legal, la restrângerea numărului de persoane care se pot adresa instanţelor judecătoreşti. De asemenea, este invocată şi contrarietatea dintre dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, şi cele ale art. 1091 din Codul civil. I.2. Dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, sunt considerate a fi neconstituţionale în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Astfel, prin textul de lege atacat sunt prevăzute scutiri de la plata taxei de timbru în cazul acţiunilor şi cererilor introduse de anumite organe de stat. Autorii excepţiei, recunoscând atributul exclusiv al puterii legiuitoare de a stabili scutiri pentru anumite categorii de acţiuni şi cereri, consideră neconstituţională stabilirea acestor scutiri numai în considerarea calităţii subiectelor de drept care sunt în situaţia de a introduce acţiuni sau cereri în justiţie. Principiul egalităţii presupune egalitatea de tratament juridic pentru persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică. Or, art. 17 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte în mod discriminatoriu scutiri de la plata taxei de timbru doar pentru anumite subiecte de drept dintre cele aflate în aceeaşi situaţie juridică. Sub acest aspect se susţine că în cadrul unei anumite acţiuni, dacă una dintre părţi este scutită de plata taxei de timbru, toate cererile, introduse de oricare dintre celelalte părţi, trebuie să fie scutite de plata taxei de timbru. II.1. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 333/2001 sunt considerate a contraveni prevederilor art. 78 din Constituţie. Din această perspectivă textul de lege acordă Consiliului de încredere al Fondului Naţional de Investiţii încă cel puţin 10 zile de funcţionare de la data intrării lui în vigoare (data publicării). Pe de altă parte, art. 13 alin. (2) din lege interzice membrilor Consiliului de încredere al Fondului Naţional de Investiţii, de la data intrării în vigoare a legii, dreptul de a mai desfăşura activităţi specifice pieţelor reglementate şi supravegheate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Această contradicţie între dispoziţiile cuprinse în aceeaşi lege, precum şi faptul că încheierea unui contract pentru efectuarea unui audit complet al Fondului Naţional de Investiţii presupune cheltuieli ce nu pot fi efectuate decât după finalizarea procedurilor de transformare a fondului, conform art. 12 din Legea nr. 333/2001, sunt considerate a reprezenta o încălcare a prevederilor art. 78 din Constituţie. Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 333/2001 încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie. Prin dispoziţiile legale criticate se reglementează prerogativa Adunării generale a Fondului Naţional de Investiţii de a decide transformarea acestuia în fond închis de investiţii. Pe această cale se consideră că se aduce atingere unor raporturi juridice preexistente, ceea ce face ca dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 333/2001 să retroactiveze. Dispoziţiile legale criticate sunt considerate a contraveni şi prevederilor art. 48 alin. (1) din Constituţie, întrucât încalcă drepturile investitorilor de a obţine repararea pagubelor suferite. II.2. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 333/2001 autorii excepţiei susţin că acestea contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 15 alin. (1) şi ale art. 37 alin. (1). Prin transferul către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare (fostul Oficiu pentru Recuperarea Creanţelor Bancare), un terţ faţă de organele legal constituite ale Fondului Naţional de Investiţii, al unor drepturi de a decide în locul acestora sunt încălcate drepturile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr.24/1993, precum şi dreptul la liberă asociere prevăzut la art. 37 alin. (1) din Constituţie. Dreptul la liberă asociere presupune, în opinia autorilor excepţiei, interzicerea intervenţiei oricăror alte persoane (chiar instituţii ale statului) în ordinea juridică stabilită de persoanele care se asociază. II.3. Dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 333/2001 sunt considerate a contraveni prevederilor art. 1 alin. (3), art. 15, art. 16 alin. (2), art. 37 alin. (1), ale art. 51 şi 78 din Constituţie. Conform dispoziţiilor criticate AVAB are atribuţia de a avansa cheltuielile necesare pentru efectuarea contractului de audit, pentru consultarea investitorilor şi pentru transformarea Fondului Naţional de Investiţii în fond închis de investiţii, acestea urmând să fie recuperate din activele fondului sau din sumele obţinute prin lichidarea activelor acestuia. Autorii excepţiei susţin că sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (3), art. 15 alin. (1) şi ale art. 37 alin. (1) din Constituţie, întrucât dreptul de a decide cu privire la soarta F.N.I. nu aparţine decât investitorilor, respectiv persoanelor care l-au înfiinţat, amestecul altor persoane sau instituţii fiind neconstituţional. Sub acest aspect, întrucât dispoziţiile art. 11 încalcă drepturile prevăzute în Constituţie şi în alte legi, se afirmă că este încălcat şi art. 51 din Constituţie, referitor la supremaţia acesteia. De asemenea, autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 15 alin. (2) şi ale art. 78 din Constituţie, deoarece încheierea contractului de audit presupune cheltuieli ce nu pot fi efectuate decât după finalizarea procedurilor de transformare a fondului, nefiind admisă soluţia privind avansarea cheltuielilor de către AVAB. II.4. Autorii excepţiei consideră totodată că dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 333/2001 contravin prevederilor art. 21 din Constituţie, referitoare la accesul liber la justiţie. Astfel, prin condiţionarea introducerii cererii de ridicare a sechestrului de finalizarea procedurii de transformare a F.N.I. se aduce o restrângere neconstituţională accesului liber la justiţie. În aceeaşi ordine de idei se susţine şi încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 49 alin. (1), art. 51 şi ale art. 150 alin. (1), fără a se motiva această pretinsă încălcare a Legii fundamentale. II.5. Autorii excepţiei mai susţin că dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 333/2001 încalcă prevederile art. 1 alin. (3), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (2), art. 51 şi ale art. 150 alin. (1) din Constituţie. Datorită faptului că prin reglementările legale criticate se prevede posibilitatea transformării F.N.I. în fond închis de investiţii, posibilitate pe care actele normative sub imperiul cărora a fost constituit Fondul Naţional de Investiţii nu o reglementează, aceste dispoziţii normative sunt considerate a avea caracter retroactiv. Pe de altă parte, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 333/2001 conferă Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare atribuţia de a emite un regulament pentru transformarea F.N.I. în fond închis de investiţii, în condiţiile legii. Or, ţinând seama de faptul că nu există o lege care să reglementeze această materie, se apreciază că sunt încălcate prevederile art. 16 alin. (2) din Constituţie, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare situându-se, în acest fel, deasupra legii. Pe cale de consecinţă, sunt încălcate şi prevederile constituţionale privind garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, consacrate la art. 1 alin. (3), cele privind supremaţia Constituţiei (art. 51) şi cele ale art. 150 alin. (1), privind abrogarea actelor normative contrare Constituţiei. II.6. Dispoziţiile art. 14 alin. (1) sunt considerate a fi neconstituţionale întrucât, prin reglementarea subrogării AVAB în toate drepturile şi obligaţiile Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A., rezultate din actele juridice încheiate cu Societatea Comercială Sov Invest - S.A. şi/sau cu F.N.I., se ajunge la consecinţe contrare Constituţiei. Astfel, AVAB are o capacitate de folosinţă precis delimitată prin lege, iar art. 53 din Legea nr. 409/2001 stabileşte că sumele obţinute de AVAB din exercitarea atribuţiilor sale servesc la acoperirea cheltuielilor proprii de funcţionare şi operare şi a cheltuielilor de administrare şi de valorificare a activelor bancare preluate, diferenţa urmând să fie virată la trezoreria statului. Întrucât nici o prevedere legală nu stabileşte obligaţia AVAB de a executa obligaţia de răscumpărare a titlurilor de participare la F.N.I., autorii excepţiei consideră că aceasta presupune un efect retroactiv al dispoziţiilor art. 14 alin. (1), ceea ce contravine art. 15 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, dispoziţiile criticate aduc atingere şi drepturilor de creanţă ale investitorilor, fapt ce contravine prevederilor constituţionale referitoare la proprietate şi la restrângerea exerciţiului unor drepturi, consacrate la art. 41 alin. (1), (2) şi (7), la art. 135 alin. (1) şi (6) şi, respectiv, la art. 49. Autorii excepţiei mai susţin că statul, fiind unicul acţionar al Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A., îşi anulează propria datorie, situându-se în acest fel mai presus de lege, ceea ce face ca aceste dispoziţii legale să încalce prevederile art.16 alin. (2) şi ale art. 51 din Constituţie. În susţinerea excepţiei sunt invocate şi dispoziţiile constituţionale ale art.1 alin. (3), art. 11, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art.20, 48 şi ale art. 150 alin. (1), precum şi cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 din primul Protocol adiţional la această convenţie. Totodată autorii excepţiei apreciază că prin dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 333/2001 se aduce atingere gajului general al creditorilor chirografari asupra patrimoniului Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A., investitorii fiind astfel lipsiţi de garanţia statului asupra activităţii Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. Se invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale, concretizată prin Decizia nr.77/1995, precum şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a stabilit că protecţia dreptului de proprietate poartă asupra tuturor drepturilor cu valoare economică, inclusiv asupra drepturilor de creanţă. Se consideră că este încălcat şi principiul separaţiei puterilor în stat, prin intervenţia legiuitorului în ordinea juridică stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Pe cale de consecinţă, se consideră că sunt neconstituţionale şi prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 333/2001, privind subrogarea AVAB în locul Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. în toate procesele în curs în legătură cu actele juridice prevăzute în anexa la lege. De asemenea, este invocată neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 14 şi cele ale art. 43 alin. (2) şi ale art. 161 din Codul de procedură civilă. II.7. În opinia autorilor excepţiei prevederile art. 15 din Legea nr. 333/2001 sunt considerate a contraveni dispoziţiilor constituţionale privitoare la dreptul de proprietate, consacrate la art. 41 alin. (1), (2) şi (7) şi la art. 135 alin. (1) şi (6). Autorii excepţiei susţin că AVAB ar trebui să aibă atribuţia de a plăti cererile de răscumpărare a titlurilor de participare, iar nu de a le conserva. Prin această dispoziţie legală s-ar consimţi la transferarea proprietăţii particulare a bunului în folosinţa statului, ceea ce Constituţia nu admite. II.8. În opinia autorilor excepţiei dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 333/2001 sunt considerate a avea efect retroactiv, fiind astfel contrare prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. În legătură cu dispoziţiile criticate din Legea nr. 333/2001 se consideră că ele contravin şi prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (1) şi alin. (2) lit. f). III.1 şi 2. Sesizarea de neconstituţionalitate are în vedere şi faptul că prevederile art. 1 şi 53 din Legea nr. 409/2001 sunt considerate a fi neconstituţionale, deoarece încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (2), art. 20, art. 41 alin. (1) şi (2), art. 51, art. 135 alin. (1) şi (6) şi ale art. 150 alin. (1) din Constituţie. Totodată este încălcat şi principiul separaţiei puterilor în stat, întrucât prin aceste texte de lege sunt afectate dispoziţiile cuprinse în hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care Curtea Supremă de Justiţie a constatat valabilitatea contractului de fidejusiune/cauţiune încheiat între Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A., Fondul Naţional de Investiţii şi Societatea Comercială Sov Invest - S.A. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate consideră că prin stabilirea capacităţii de folosinţă a AVAB această instituţie nu are atribuţia de a achita drepturile de creanţă ale investitorilor, ceea ce aduce atingere prevederilor constituţionale privind dreptul de proprietate, consacrate la art. 41 alin. (1) şi (2) şi la art. 135 alin. (1) şi (6). În acest mod sunt încălcate şi prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi ale art. 15 alin. (1) privind garantarea tuturor drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, ale art. 16 alin. (2) şi ale art. 51, privind supremaţia Constituţiei şi a legii, precum şi ale art. 150 alin. (1), care au în vedere abrogarea actelor normative contrare Constituţiei. În susţinerea excepţiei se invocă şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 din primul Protocol adiţional la această convenţie. De asemenea, este invocată şi contrarietatea dispoziţiilor art. 1 şi 53 din Legea nr. 409/2001 faţă de cele ale art. 43 alin. (2) şi ale art. 161 din Codul de procedură civilă. III.3 şi 4. Prevederile art. 1920 alin. (1) şi ale art. 1922 alin. (3) din Legea nr. 409/2001 sunt considerate a contraveni prevederilor constituţionale ale art. 21 şi ale art. 15 alin. (2). Prin impunerea cerinţei ca judecătorul să nu primească o cerere de chemare în judecată decât o dată cu dovada că aceasta a fost deja comunicată către AVAB, autorii excepţiei consideră că se îngrădeşte accesul la justiţie sau că legea are un efect retroactiv. De asemenea, faptul că în recurs nu se pot invoca alte apărări, cu excepţia celor de ordine publică, reprezintă, în opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, fie recunoaşterea unui efect retroactiv al legii, fie îngrădirea mijloacelor de apărare şi de exercitare a drepturilor, contrare art. 21 din Constituţie. III.5. Prin dispoziţiile art. 1923 din Legea nr. 409/2001 autorii excepţiei consideră că sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2), art. 21 şi ale art. 49 alin. (1). Se susţine că nu se poate reglementa un nou termen de prescripţie aplicabil cererilor privind executarea unor hotărâri rămase irevocabile sub imperiul unei legi anterioare, fără a se încălca principiul constituţional al neretroactivităţii legii sau prevederile privind accesul liber la justiţie. Pentru aceleaşi motive se consideră a fi încălcate şi dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Constituţie. În timpul şedinţei de judecată unii dintre autorii excepţiei au solicitat extinderea controlului de constituţionalitate a textelor criticate prin raportare şi la alte dispoziţii constituţionale. În esenţă, a fost invocată încălcarea prevederilor art. 11 şi 20 din Constituţie, cu referire la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi nerespectarea procedurii constituţionale de adoptare a Legii nr. 409/2001. Tribunalul Bucureşti - Secţia comercială, exprimându-şi opinia, apreciază că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale. Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul său de vedere, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 146/1997 se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, concretizată prin deciziile nr. 7 şi nr. 70/1993, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1994, deciziile nr. 18 şi nr. 164/1997 şi Decizia nr.49/1999. Conform acestei jurisprudenţe accesul liber la justiţie nu presupune gratuitatea acestuia, fiind legal şi normal ca beneficiarii unui serviciu public să contribuie la acoperirea cheltuielilor ocazionate de buna sa funcţionare. Principiul egalităţii nu este încălcat de dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997, întrucât acesta vizează egalitatea între cetăţeni în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea între cetăţeni şi autorităţile publice. De altfel, art. 4 alin. (2) din Constituţie interzice discriminarea pe anumite criterii, aplicabile numai persoanelor fizice. Obligaţia de plată a taxelor de timbru este justificată de prevederile art. 53 alin. (1) din Constituţie, conform cărora cetăţenii au obligaţia de a contribui, prin taxe şi impozite, la cheltuielile publice. Scutirile de la plata taxei de timbru, acordate prin art. 17 din Legea nr. 146/1997, nu sunt nejustificate, întrucât privesc acţiunile introduse pentru întregirea veniturilor statului. În ceea ce priveşte prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acestea nu conţin nici o interdicţie cu privire la scutirea de la plata taxei de timbru. Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că dispoziţiile atacate din Legea nr. 333/2001 nu contravin prevederilor art. 37 şi 48 din Constituţie. Astfel, libertatea de asociere, ca drept fundamental, nu este aplicabilă asociaţiilor şi societăţilor de drept privat cu scop patrimonial, iar art. 48, prin ipoteză, vizează doar actele administrative, iar nu legile, ca acte juridice ale Parlamentului. În concluzie se consideră că excepţia este neîntemeiată. Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată. În legătură cu dispoziţiile Legii nr. 146/1997 se apreciază că acestea nu contravin prevederilor constituţionale invocate de autorii excepţiei. Scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru, acordată instituţiilor publice, se bazează pe faptul că instituţiile respective sunt finanţate integral din banii publici, iar obligarea acestora la plata taxelor de timbru ar implica restituirea către stat a sumelor acordate de acesta, ceea ce ar crea un circuit bănesc inutil. În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 333/2001, criticate prin excepţia de neconstituţionalitate, Guvernul apreciază că acestea nu încalcă drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, ci constituie prevederi de natură constructivă, cu scopul de a demara soluţionarea problemei investitorilor F.N.I. În legătură cu măsura subrogării AVAB în drepturile şi obligaţiile Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. rezultate din anumite contracte, aceasta se bazează pe dispoziţiile art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituţie, fiind necesară pentru a se proteja economiile unei mari părţi a populaţiei. Prin cap. IV din Legea nr. 333/2001 nu se aduce atingere drepturilor de decizie ale investitorilor, adunarea generală a investitorilor fiind competentă să decidă asupra activităţii ulterioare a Fondului Naţional de Investiţii. Dispoziţiile art. 41 din Constituţie nu sunt încălcate întrucât, pe de o parte, subrogarea AVAB în drepturile şi obligaţiile Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. nu înseamnă încălcarea drepturilor de proprietate ale investitorilor, iar pe de altă parte, conform art. 41 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege. Sub aspectul criticilor formulate la adresa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.51/1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001, Guvernul apreciază că procedurile speciale instituite prin acest act normativ contribuie la constituirea resurselor financiare ale statului şi la accelerarea răscumpărării titlurilor de stat în vederea diminuării datoriei publice interne, fiind astfel evident interesul public care stă la baza acestor reglementări. Faţă de aceste argumente Guvernul consideră că excepţia ridicată este neîntemeiată. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere exprimate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de Guvern, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorilor excepţiei şi ale celorlalte părţi, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. În legătură cu obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, deşi atât autorii excepţiei de neconstituţionalitate, cât şi instanţa de judecată, în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, au reţinut că sunt criticate dispoziţiile art. 1, 53, art. 1920 alin. (1), art. 1922 alin. (3) şi ale art. 1923 din Legea nr. 409/2001, în realitate aceste articole sunt cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001. În consecinţă, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi ale art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.173 din 29 iulie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 9, 10, 11, 12, ale art. 13 alin. (1), ale art. 14, 15 şi 17 din Legea nr. 333/2001 privind unele măsuri pentru diminuarea consecinţelor încetării răscumpărării de unităţi de fond de către Fondul Naţional de Investiţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.360 din 4 iulie 2001, precum şi ale art. 1, 53, ale art. 1920 alin. (1), art. 1922 alin. (3) şi ale art. 1923 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/1998 privind valorificarea unor active bancare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.482 din 15 decembrie 1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.398 din 19 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii legale care au următorul cuprins: I. Dispoziţii din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare: - art. 2 alin. (1): Acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti, se taxează astfel: [...].; - art. 17: Sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile şi acţiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul României, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public şi de Ministerul Finanţelor, indiferent de obiectul acestora, precum şi cele formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice. II. Dispoziţii din Legea nr. 333/2001 privind unele măsuri pentru diminuarea consecinţelor încetării răscumpărării de unităţi de fond de către Fondul Naţional de Investiţii: - art. 9: (1) În termen de 10 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi Consiliul de încredere al Fondului Naţional de Investiţii, cu acordul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, asigură încheierea unui contract pentru efectuarea unui audit complet al activităţii fondului. Raportul de audit include, fără a se limita la acestea, calcularea activelor totale şi a obligaţiilor, precum şi o evaluare generală a situaţiei financiare a fondului. (2) Adunarea generală a investitorilor la Fondul Naţional de Investiţii decide, conform legii, cu privire la continuarea activităţii fondului, transformarea în fond închis de investiţii, în condiţiile legii, sau lichidarea fondului.; - art. 10: În cazul în care Consiliul de încredere al Fondului Naţional de Investiţii nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute la art. 9, acestea se aduc la îndeplinire de către Oficiul pentru Recuperarea Creanţelor Bancare.; - art. 11: Cheltuielile pentru efectuarea auditului prevăzut la art. 9 alin. (1), pentru consultarea investitorilor şi, după caz, pentru finalizarea procedurilor de transformare în fond închis de investiţii, în condiţiile legii, se avansează de către Oficiul pentru Recuperarea Creanţelor Bancare din fondul prevăzut la art. 6, urmând să fie recuperate din activele fondului sau din sumele obţinute prin lichidarea activelor acestuia, dacă investitorii hotărăsc lichidarea.; - art. 12: După finalizarea procedurilor de transformare a Fondului Naţional de Investiţii reprezentanţii acestuia pot solicita instanţelor judecătoreşti competente ridicarea sechestrului asupra activelor acestuia.; - art. 13 alin. (1): Procedura de transformare a Fondului Naţional de Investiţii în fond închis de investiţii, în condiţiile legii, precum şi organizarea şi funcţionarea acestuia se stabilesc prin regulament al Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.; - art. 14: (1) Oficiul pentru Recuperarea Creanţelor Bancare preia fără plată toate drepturile şi obligaţiile Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C.- S.A., rezultate din actele juridice încheiate de aceasta cu Fondul Naţional de Investiţii şi/sau cu Societatea Comercială SOV INVEST - S.A., prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta lege. (2) Oficiul pentru Recuperarea Creanţelor Bancare se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. şi dobândeşte calitatea procesuală pe care aceasta o are, la data intrării în vigoare a prezentei legi, în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent dacă este vorba de faza de judecată sau de executarea silită.; - art. 15: Oficiul pentru Recuperarea Creanţelor Bancare efectuează toate demersurile legale în vederea conservării şi realizării drepturilor de creanţă rezultate din actele juridice prevăzute la art. 14.; - art. 17: Sumele obţinute din realizarea creanţelor prevăzute la art. 14, după deducerea cheltuielilor efectuate în conformitate cu prevederile legale în vigoare, sunt utilizate pentru răscumpărarea titlurilor de stat în vederea diminuării datoriei publice interne. III. Dispoziţii din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/1998 privind valorificarea unor active bancare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001, cu modificările şi completările ulterioare: - art. 1: Prezenta ordonanţă de urgenţă stabileşte cadrul juridic pentru valorificarea unor active ale băncilor la care statul este acţionar majoritar, în vederea pregătirii acestora pentru începerea procedurii de privatizare, în scopul creşterii gradului de solvabilitate şi a credibilităţii interne şi externe sau reglementării problemelor de natură financiară ale acestora pentru menţinerea viabilităţii sistemului bancar, precum şi pentru accelerarea procedurilor de recuperare a creanţelor cesionate.; - art. 53: (1) Sumele obţinute de AVAB din valorificarea activelor bancare preluate au ca destinaţie acoperirea cheltuielilor proprii de funcţionare şi operare şi a cheltuielilor de administrare şi de valorificare a activelor bancare preluate, iar diferenţa se virează la trezoreria statului. (2) Din sumele obţinute potrivit alin. (1) AVAB poate prevedea în bugetul de venituri şi cheltuieli un fond suplimentar ce va fi utilizat în vederea creşterii valorii activelor bancare şi a eficientizării operaţiunilor de valorificare.; - art. 1920 alin. (1): Reclamantul este obligat să comunice cererea, actele pe care se întemeiază şi, după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora în instanţă. Judecătorul nu va primi cererea fără dovada privind îndeplinirea obligaţiei de comunicare. Prevederile acestui alineat se aplică oricărei cereri, indiferent de natura ei, cu excepţia cererilor formulate în timpul judecăţii sau a celor prin care se exercită o cale de atac.; - art. 1922 alin. (3): În recurs nu se pot invoca apărări ce nu au fost formulate în faţa instanţei a cărei hotărâre este recurată, cu excepţia celor de ordine publică.; - art. 1923: (1) Termenul de prescripţie a acţiunilor îndreptate împotriva AVAB este de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acţiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii actului, dacă legea nu prevede un termen mai scurt. (2) Termenul prevăzut la alin. (1), pentru acte sau fapte anterioare legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă, curge de la data intrării în vigoare a acesteia. În susţinerea excepţiei autorii acesteia au invocat încălcarea următoarelor prevederi constituţionale: - art. 1 alin. (3): România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.; - art. 11: (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.; - art. 15: (1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obigaţiile prevăzute de acestea. (2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.; - art. 16 alin. (1) şi (2): (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege.; - art. 20: (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.; - art. 21: (1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.; - art. 37 alin. (1): Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere.; - art. 41 alin. (1), (2) şi (7): (1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. [...] (7) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.; - art. 48: (1) Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionare în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. (2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. (3) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.; - art. 49: (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.; - art. 51: Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.; - art. 78: Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei.; - art. 134 alin. (1) şi alin. (2) lit. f): (1) Economia României este economie de piaţă. (2) Statul trebuie să asigure: [...] f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.; - art. 135 alin. (1) şi (6): (1) Statul ocroteşte proprietatea. [...] (6) Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă.; - art. 150 alin. (1): Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii. De asemenea, se invocă şi încălcarea următoarelor dispoziţii din acte internaţionale: - art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.; - art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată în prealabil că nu pot fi primite susţinerile autorilor excepţiei privind contrarietatea dintre dispoziţii legale cuprinse în diferite acte normative, întrucât în atribuţiile sale intră doar examinarea dispoziţiilor legale în raport cu prevederile şi principiile constituţionale. În acest sens este evidentă jurisprudenţa constantă a Curţii, concretizată, de exemplu, prin Decizia nr.67 din 27 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.307 din 30 iunie 1999, sau Decizia nr.151 din 12 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.3 din 7 ianuarie 2000. Aşa fiind, aceste susţineri urmează să fie respinse. De asemenea, Curtea nu poate examina nici argumentul adus în timpul şedinţei de judecată în legătură cu neconstituţionalitatea Legii nr. 409/2001, cauzată de nerespectarea regulilor constituţionale privind procedura de mediere, întrucât acest argument nu este conţinut în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum aceasta a fost ridicată în faţa instanţei de judecată. Curtea Constituţională, prin Decizia nr.181 din 17 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.65 din 16 februarie 1999, a statuat că invocarea unui motiv de neconstituţionalitate direct în faţa sa, motiv ce nu are nici o legătură cu cel invocat în sesizare şi nici nu este o dezvoltare a acestuia, are semnificaţia ridicării unei excepţii direct în faţa Curţii, eludându-se astfel prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 12 din Legea nr. 47/1992, ceea ce este inadmisibil. I.1. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează plata taxei de timbru într-un cuantum stabilit în funcţie de valoarea obiectului litigiului, Curtea constată că asupra acestor dispoziţii s-a mai pronunţat prin Decizia nr.211 din 7 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.99 din 6 martie 2000, respingând excepţia de neconstituţionalitate. Soluţia s-a bazat, în esenţă, pe faptul că accesul liber la justiţie nu înseamnă şi gratuitatea acestuia. Art. 21 din Constituţie nu instituie nici o interdicţie cu privire la taxele în justiţie, nefiind aşadar interzis ca legea să prevadă ca justiţiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfăşurată de autorităţile judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. De altfel, în procesul civil contribuţia justiţiabilului, prin avansarea unei părţi din aceste cheltuieli, poate fi recuperată, în temeiul art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, de la partea care cade în pretenţii. Prin urmare, regula este cea a timbrării acţiunilor în justiţie, excepţiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor. Considerentele şi soluţia adoptată rămân valabile şi în prezenta cauză. Cu toate acestea, pentru a se asigura accesul la justiţie al cât mai multor persoane, Legea nr. 146/1997, prin dispoziţiile art. 21 alin. (1), atribuie Ministerului Finanţelor Publice competenţa de a acorda scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, în anumite situaţii deosebite, cum ar putea fi şi cea de faţă. Susţinerile autorilor excepţiei privind încălcarea principiului egalităţii în drepturi şi al garantării dreptului de proprietate privată sunt neîntemeiate, întrucât, pe de o parte, stabilirea unor excepţii de la plata taxelor de timbru, plată ce constituie o obligaţie, iar nu un drept, reprezintă un atribut exclusiv al legiuitorului, pe care acesta îl exercită în considerarea anumitor situaţii determinate, cum este şi cazul scutirii reglementate la art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, iar, pe de altă parte, dreptul de creanţă asupra Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. nu reprezintă o creanţă asupra statului. Statul român şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. sunt persoane juridice distincte, chiar dacă întregul capital social al Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. este deţinut de către stat. Aceasta rezultă din dispoziţiile art. 25 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 8 din 30 ianuarie 1954, şi, respectiv, din cele ale art. 1 din Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni din România în societate bancară pe acţiuni, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.28 din 26 ianuarie 1999. I.2. Privitor la dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii lor. Astfel, prin Decizia nr.34 din 24 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.290 din 27 iunie 2000, Decizia nr.121 din 27 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.544 din 2 noiembrie 2000, precum şi prin Decizia nr.87 din 20 martie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.298 din 7 iunie 2001, au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate pe baza argumentului principal că principiul egalităţii, consacrat la art. 16 alin. (1) din Constituţie, are în vedere egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea dintre cetăţeni şi autorităţile publice. Pe de altă parte, plata unor taxe sau impozite nu reprezintă un drept, ci o obligaţie constituţională a cetăţenilor, prevăzută la art. 53 alin. (1) din Constituţie, conform căruia Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. După cum s-a arătat mai sus legiuitorul este suveran în a acorda scutiri de la plata taxelor de timbru în considerarea anumitor situaţii determinate. Considerentele şi soluţiile pronunţate în aceste decizii sunt valabile şi în cauza de faţă, criticile de neconstituţionalitate urmând să fie respinse. În ceea ce priveşte susţinerea că, în cadrul unui anumit litigiu, dacă o parte este scutită de plata taxei de timbru, atunci şi celelalte părţi ar trebui să fie scutite, Curtea reţine că este neîntemeiată. Diferenţa de tratament se justifică prin inexistenţa unor situaţii identice în care s-ar afla părţile, simpla calitate de părţi în acelaşi proces nefiind de natură să ducă la altă concluzie. De altfel părţile într-un proces îndeplinesc roluri şi au poziţii diferite. De aceea partea care introduce o acţiune sau o cerere în instanţă trebuie să achite anticipat taxa de timbru, aceasta urmând să fie suportată, la sfârşit, de cel care pierde procesul. O asemenea soluţie este justificată, deoarece întotdeauna una dintre părţi este interesată în soluţionarea litigiului, iar cealaltă se face vinovată de declanşarea activităţii judiciare. Raţiunea pentru care anumite autorităţi publice sunt scutite de plata taxei de timbru este aceea că acţiunile şi cererile introduse de ele prezintă o strânsă legătură cu veniturile bugetului de stat, fiind vorba de realizarea unui interes public. De aceea nu se poate afirma că persoanele fizice sau juridice care urmăresc realizarea unor interese proprii, părţi în litigiile cu autorităţile publice prevăzute la art. 17 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, se află în aceeaşi situaţie juridică. II.1. Cu privire la dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 333/2001 Curtea constată că acestea nu încalcă prevederile art. 78 din Constituţie. Având în vedere că în textul legii nu se prevede o altă dată pentru intrarea sa în vigoare, rezultă că Legea nr. 333/2001 a început să producă efecte juridice de la data publicării în Monitorul Oficial al României (4 iulie 2001). Având în vedere faptul că autorii excepţiei critică o necorelare legislativă între dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi ale art. 13 alin. (2) din Legea nr. 333/2001, Curtea reţine că aceasta nu poate constitui un motiv de neconstituţionalitate, deoarece eventualele neconcordanţe între dispoziţii cuprinse într-o lege nu sunt supuse controlului de constituţionalitate. În ceea ce priveşte critica privind dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 333/2001, aceasta este, de asemenea neîntemeiată. Faptul că Legea fundamentală recunoaşte drepturile şi libertăţile cetăţenilor ca valori supreme şi prevede că aceştia beneficiază de drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţie şi în alte legi nu poate duce la concluzia că regimul juridic al unor drepturi constituite sub imperiul unor reglementări nu poate fi modificat prin reglementări ulterioare. Această modificare reprezintă opţiunea legiuitorului, exercitată în baza art. 58 alin. (1) din Constituţie. Prevederea legală atacată stabileşte o atribuţie firească a Adunării generale a investitorilor Fondului Naţional de Investiţii, de a decide cu privire la continuarea activităţii fondului, la transformarea sa în fond închis de investiţii sau la încetarea activităţii. Prin aceasta se reglementează modul de exercitare a drepturilor investitorilor, fiind în concordanţă cu prevederile constituţionale ale art. 41 alin. (1) teza a doua. Nu este vorba de un efect retroactiv al legii, întrucât nu se aduce atingere modului de constituire a drepturilor, aşa cum acesta este reglementat de Ordonanţa Guvernului nr.24/1993, aprobată prin Legea nr. 83/1994, ci se stabileşte un mod diferit de exercitare a drepturilor în condiţii de criză, pentru viitor. În ceea ce priveşte art. 48 alin. (1) din Constituţie, acesta nu are legătură cu dispoziţia art. 9 alin. (2) din Legea nr. 333/2001. II.2. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 333/2001 Curtea constată că acestea nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autorii excepţiei. Prevederea art. 37 alin. (1) din Constituţie se referă la asociere ca rezultat al exercitării unui drept fundamental fără caracter patrimonial. Aşa fiind, apartenenţa la un fond de investiţii nu reprezintă o asociere, în sensul art. 37 alin. (1) din Constituţie, şi ca atare textele criticate nu pot fi contrare acestei dispoziţii a Legii fundamentale. Pe cale de consecinţă, nu sunt încălcate nici dispoziţiile art. 1 alin. (3), referitoare la garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor ca valori supreme, şi ale art. 15 alin. (1), privind universalitatea drepturilor şi libertăţilor acestora. II.3. Pentru aceleaşi motive, expuse la pct. II.2, Curtea constată că susţinerile autorilor excepţiei privind contrarietatea dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 333/2001 cu prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 15 alin. (1) şi ale art. 37 alin. (1) din Constituţie nu pot fi primite. Se reţine în acest sens că dispoziţia atacată nu are caracter retroactiv, fiind vorba despre măsuri ce vor fi luate în viitor şi care nu privesc raporturi contractuale preexistente, ci doar raporturi juridice născute în urma adoptării acestei legi. Pe de altă parte aceste dispoziţii au fost justificate de împrejurarea că la data de 4 iulie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 333/2001, mandatul Consiliului de încredere al Fondului Naţional de Investiţii încetase, fiind necesară instituirea în sarcina unei autorităţi publice [Oficiul pentru Recuperarea Creanţelor Bancare devenit Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare - AVAB în temeiul art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/1998, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 7 din Legea nr. 409/2001] a unor atribuţii privind convocarea Adunării generale a investitorilor Fondului Naţional de Investiţii, alegerea unui nou consiliu de încredere, precum şi atribuţii privind reluarea activităţii fondului. În acest sens a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr.335 din 28 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.67 din 30 ianuarie 2002. În consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 333/2001 este neîntemeiată. II.4. Referitor la dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 333/2001 Curtea reţine că argumentul privind încălcarea prevederilor art. 21 din Constituţie, referitoare la liberul acces la justiţie, nu poate fi primit, întrucât în momentul de faţă nu există nici o autoritate competentă care să solicite ridicarea sechestrului. O asemenea ipoteză este posibilă doar după constituirea organelor de conducere ale Fondului Naţional de Investiţii. În ceea ce priveşte prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 49 alin. (1), art. 51 şi ale art. 150 alin. (1) Curtea reţine că acestea nu au legătură cu dispoziţiile criticate. II.5. Cu privire la dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 333/2001 Curtea reţine că acestea nu contravin prevederilor constituţionale invocate de autorii excepţiei. Faptul că în Ordonanţa Guvernului nr.24/1993, aprobată prin Legea nr. 83/1994, nu era prevăzută posibilitatea transformării unui fond de investiţii în fond închis nu poate duce la concluzia că dispoziţiile art. 13 alin. (1) sunt retroactive, încălcând drepturile şi libertăţile investitorilor, întrucât o asemenea ipoteză operează numai în cazul în care adunarea generală a investitorilor adoptă această soluţie. Curtea constată totodată că Legea nr. 333/2001 este o lege specială, care derogă de la regimul juridic general al fondurilor de investiţii, prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr.24/1993, aprobată prin Legea nr. 83/1994, ceea ce permite legiuitorului să stabilească atribuţii distincte pentru Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, privitoare la elaborarea regulamentului pentru transformarea Fondului Naţional de Investiţii în fond închis de investiţii. În legătură cu invocarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţie Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cazul Legii nr. 333/2001, întrucât ipoteza textului constituţional vizează actele normative preconstituţionale ce sunt abrogate în măsura în care contravin Constituţiei. Or, este evident faptul că această lege a fost emisă ulterior intrării în vigoare a Constituţiei României. II.6. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 333/2001 Curtea constată că acestea reglementează la alin. (1) preluarea, cu titlu gratuit, de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare - AVAB, a drepturilor şi obligaţiilor Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A., rezultate din actele juridice prevăzute în anexa la lege, iar la alin. (2), subrogarea AVAB în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A., rezultate din aceleaşi acte. Examinând criticile formulate de autorii excepţiei, Curtea reţine că prin aceste dispoziţii nu este încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, întrucât nu este împiedicată în nici un mod desfăşurarea cursului unui proces aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. De altfel, prin Decizia nr.1.323/2001 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a respins o cerere de constatare a nulităţii contractului de fidejusiune, dar nu s-a stabilit în mod irevocabil o obligaţie de plată în sarcina fidejusorului. Aşadar nu există o hotărâre definitivă a unei instanţe judecătoreşti, a cărei executare silită să fi fost împiedicată prin subrogarea prevăzută la art. 14 din Legea nr. 333/2001. De asemenea, prin dispoziţiile art. 14 nu se aduce atingere prevederilor constituţionale privind dreptul de proprietate, prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, şi nici celor ale art. 1 din primul Protocol adiţional la această convenţie. Schimbarea fidejusorului din actele juridice prevăzute în anexă reprezintă o măsură menită să concure la soluţionarea unei stări de criză, la conservarea patrimoniului Fondului Naţional de Investiţii şi a drepturilor de creanţă ale investitorilor. Astfel art. 14 din Legea nr. 333/2001 prevede că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare - AVAB preia atât drepturile, cât şi obligaţiile Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A., fără nici o altă precizare. Rezultă că singura modificare a raporturilor rezultate din actele juridice prevăzute în anexă este cea a persoanei fidejusorului, Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. fiind înlocuită cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare - AVAB. Deşi art. 17 din Legea nr. 333/2001 şi art. 53 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001, prevăd o destinaţie precisă pentru sumele obţinute din activitatea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare - AVAB, şi anume trezoreria statului, iar art. 8 alin. (1) din ordonanţă, care reglementează principalele atribuţii ale Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare - AVAB, nu face vorbire despre obligaţia acestei instituţii rezultată din contractul de fidejusiune încheiat de Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. cu Fondul Naţional de Investiţii şi Societatea Comercială Sov Invest - S.A., şi anume aceea de a răscumpăra titlurile de participare la Fondului Naţional de Investiţii, totuşi alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că AVAB îndeplineşte orice alte atribuţii care îi revin prin acte normative. Legea nr. 333/2001 reprezintă un act normativ care lărgeşte sfera atribuţiilor Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare - AVAB, completând capacitatea sa de folosinţă prin subrogarea în drepturile şi obligaţiile Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. Prin urmare preluarea obligaţiilor unei persoane implică şi eventuala lor executare silită. În acest sens Curtea constată că prin notele scrise depuse la dosarul cauzei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare - AVAB întăreşte concluzia că subrogarea prevăzută la art. 14 din Legea nr. 333/2001 are ca efect preluarea de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare - AVAB a tuturor drepturilor şi obligaţiilor Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. rezultate din actele juridice prevăzute în anexa la lege, deci inclusiv din Contractul de fidejusiune/cauţiune nr. 2.205 din 16 decembrie 1999, şi că preluarea acestor obligaţii implică, în mod necesar, executarea lor silită, în eventualitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive împotriva Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare - AVAB. Pe de altă parte, nu se poate susţine că prin schimbarea debitorului Casei de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. a fost creată o situaţie nefavorabilă pentru investitori, fiind afectat gajul general al acestora asupra patrimoniului fidejusorului, deoarece în locul unei societăţi comerciale, cu un patrimoniu limitat, s-a subrogat o instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale, care poate recurge la venituri bugetare pentru executarea eventualelor obligaţii. Susţinerea autorilor excepţiei conform căreia Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. ar fi garantată de stat este doar parţial adevărată. Astfel, conform art. 4 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 66/1996, republicată, Sumele depuse de persoanele fizice la Casa de Economii şi Consemnaţiuni pe instrumente de economisire, precum şi dobânzile şi câştigurile cuvenite pentru acestea sunt garantate de stat. Rezultă de aici că statul garantează cu bugetul său doar obligaţia de restituire a depunerilor persoanelor fizice la Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C. - S.A. Pentru orice alte obligaţii ale acesteia statul răspunde doar în cazul şi în limita neexecutării obligaţiei de aport la capitalul social, ca orice acţionar. Pentru aceleaşi motive nu se poate admite nici susţinerea potrivit căreia statul îşi anulează propria datorie, nefiind încălcate prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (2) şi ale art. 51. Nu sunt încălcate nici dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi ale art. 15 alin. (1) din Constituţie, în cauză nefiind atinse drepturile şi libertăţile cetăţenilor, aşa cum s-a arătat mai sus. În ceea ce priveşte prevederile constituţionale ale art. 48, acestea nu au legătură cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 333/2001. II.7. Cu referire la dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 333/2001 Curtea reţine că acestea reglementează atribuţia AVAB de a efectua toate demersurile legale pentru conservarea şi realizarea drepturilor de creanţă rezultate din actele juridice în care s-a subrogat. În această ordine de idei se constată că aceste dispoziţii vizează în mod evident numai situaţia în care AVAB are calitatea de creditor. În ceea ce priveşte drepturile de creanţă ale investitorilor, aceştia sunt cei care trebuie să efectueze toate demersurile în vederea conservării şi realizării acestor drepturi. De aceea criticile privind încălcarea prevederilor constituţionale referitoare la proprietate sunt neîntemeiate. II.8. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 333/2001, Curtea constată că acestea nu au caracter retroactiv, întrucât stabilesc destinaţia unor sume ce urmează să fie obţinute în viitor de către AVAB, şi, prin urmare, această critică de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la criticile potrivit cărora dispoziţiile atacate din Legea nr. 333/2001 ar încălca prevederile art. 16 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (1) şi alin. (2) lit. f) din Constituţie, Curtea constată că sunt neîntemeiate. Nu se poate susţine că principiul egalităţii în drepturi ar fi încălcat, întrucât dispoziţiile atacate din Legea nr. 333/2001 nu conţin reglementări diferenţiate pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică. Pe de altă parte, reglementarea este justificată de necesitatea protejării interesului public, naţional, în activitatea economică, financiară şi valutară, obligaţie a statului prevăzută la art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituţie. III.1. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001, Curtea constată că acestea nu contravin prevederilor constituţionale invocate de autorii excepţiei. Textul art. 1 stabileşte obiectul de reglementare al ordonanţei şi precizează cadrul juridic general pentru valorificarea unor active ale băncilor la care statul este acţionar majoritar, în scopul declanşării procedurii de privatizare, precum şi modul de rezolvare a problemelor de natură financiară şi măsurile privind accelerarea procedurilor de recuperare a creanţelor cesionate. Măsurile instituite în acest scop au în vedere începerea procedurii de privatizare şi sunt dispuse numai pentru viitor. O reglementare este retroactivă doar dacă modifică efecte din trecut ale unor fapte petrecute anterior, iar nu pentru că ia în considerare asemenea fapte. De asemenea, Curtea constată ca fiind neîntemeiate criticile cu privire la încălcarea prevederilor constituţionale referitoare la dreptul de proprietate. Prin art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/1998 nu se încalcă dreptul de proprietate sau creanţele asupra statului, ci se stabileşte cadrul pentru valorificarea activelor bancare la care statul este acţionar majoritar, legiuitorul având posibilitatea de a stabili conţinutul şi limitele acestor drepturi. III.2. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 53 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001, Curtea constată că acestea au în vedere activele bancare valorificate după intrarea în vigoare a ordonanţei, deci nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2). Destinaţia pe care ordonanţa o dă sumelor obţinute din valorificarea activelor rămâne la latitudinea exclusivă a legiuitorului, în funcţie de oportunităţile pe care acesta le consideră necesare. De asemenea, nu pot fi reţinute susţinerile autorilor excepţiei privind imposibilitatea AVAB de a achita drepturile de creanţă ale investitorilor, pentru motivele prezentate la pct. III.6 din prezenta decizie. În ceea ce priveşte prevederile art. 150 alin. (1) din Constituţie, după cum s-a arătat anterior, acestea nu sunt aplicabile în cauză. În consecinţă, şi această critică de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca neîntemeiată. III.3, 4 şi 5. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1920 alin. (1), art. 1922 alin. (3) şi ale art. 1923 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001, acestea sunt incluse în cap. IV4, intitulat Reguli speciale privind soluţionarea litigiilor, care reglementează procedura de soluţionare a litigiilor în care figurează ca parte AVAB. Aceste prevederi reiau dispoziţiile art. 9 alin. (1), art. 11 alin. (3) şi ale art. 12 din Ordonanţa Guvernului nr.55/1999 privind executarea silită a creanţelor bancare neperformante preluate la datoria publică internă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.411 din 27 august 1999, cu modificările şi completările ulterioare, în prezent abrogată în temeiul art. 35 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001. În legătură cu aceste dispoziţii din Ordonanţa Guvernului nr.55/1999 Curtea s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr.126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.447 din 11 septembrie 2000, şi prin Decizia nr.242 din 23 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.687 din 21 decembrie 2000, respingând excepţiile de neconstituţionalitate. În motivarea soluţiilor Curtea a reţinut că reglementarea procedurii de judecată este de competenţa exclusivă a legiuitorului, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, acesta fiind îndreptăţit să reglementeze proceduri derogatorii de la dreptul comun, în considerarea anumitor situaţii determinate. Obligaţia reclamantului de a comunica Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare, înainte de introducerea în instanţă, cererea sa împreună cu anumite acte, caracterul nedevolutiv al recursului şi termenul special de prescripţie a acţiunilor îndreptate împotriva AVAB reprezintă condiţii pentru execitarea unor drepturi, de natură să împiedice abuzul de drept şi să asigure celeritatea procedurii de realizare a creanţelor prevăzute de ordonanţă. Astfel de proceduri legale nu îngrădesc accesul liber la justiţie. Neexistând elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile pronunţate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 9, 10, 11, 12, ale art. 13 alin. (1), ale art. 14, 15 şi 17 din Legea nr. 333/2001, precum şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1, 53, art. 1920 alin. (1), art. 1922 alin. (3) şi ale art. 1923 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001, cu modificările şi completările ulterioare, CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi ale art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 9, 10, 11, 12, art. 13 alin. (1), ale art. 14, 15 şi 17 din Legea nr. 333/2001 privind unele măsuri pentru diminuarea consecinţelor încetării răscumpărării de unităţi de fond de către Fondul Naţional de Investiţii, precum şi ale art. 1, 53, art. 1920 alin. (1), art. 1922 alin. (3) şi ale art. 1923 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/1998 privind valorificarea unor active bancare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Constantin Lache, Iuliu Regnard Popescu, Neculai Bălan, Ecaterina Bălan, Felicia Crişan, Olga Silistraru, Rada Mazilescu, Marius Mazilescu, Ovidiu Ionel Mazilescu, Cornel Mazilescu, Drăgan Niţă, Dumitru Vucea, Titu Georgescu, Vergiliu Duroi, Ioan Şdirea, Gabriela Lucia Şdirea, Adrian Puşcaşu, Gheorghe Stroe, Mihai Enache, Ştefan Şerbănescu, Corina Vlădăşel, Mircea Popescu şi Asociaţia Naţională a Investitorilor F.N.I. în Dosarul nr. 5.079/2001 al Tribunalului Bucureşti - Secţia comercială. Definitivă şi obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2002. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent,
Vlad Mihai Cercel
Miercuri, 23 septembrie 2026, 16:22
Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.