DECIZIE nr.40 din 7 februarie 2002
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 243/10 apr. 2002

Nicolae Popa - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Ioan Vida - judecător
Gabriela Ghiţă - procuror
Laurenţiu Cristescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Societatea Comercial㠄Galeriile Dragomir” - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 5.929/1999 şi de Mihai Ghezea în Dosarul nr. 19.759/2000, dosare ale Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea,
având în vedere că excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 373C/2001 şi nr. 403C/2001 au conţinut identic, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor.
Reprezentantul Ministerului Public nu se opune conexării dosarelor.
Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, coroborate cu cele ale art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea Dosarului nr. 403C/2001 la Dosarul nr. 373C/2001, care este primul înregistrat.
Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 9 octombrie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 5.929/1999, şi Încheierea din 25 iunie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 19.759/2000, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Societatea Comercial㠄Galeriile Dragomir” - S.A. din Bucureşti şi de Mihai Ghezea în două litigii ce au ca obiect infracţiunile de insultă şi calomnie.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 23 alin. (8) şi pe cele ale art. 20 din Constituţie, cu raportare la art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi la art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se mai arată c㠄art. 205, 206 şi 207 - luate împreună instituie o prezumţie de vinovăţie în sarcina inculpatului, prezumţie pe care nici nu i se îngăduie acestuia să o răstoarne decât în situaţia în care poate proba un interes legitim, dar şi aprecierea legitimităţii interesului este lăsată la liberul arbitru al instanţei de judecată”.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, exprimându-şi opinia, apreciază că excepţiile ridicate nu sunt întemeiate, întrucât prezumţia de nevinovăţie „este o prezumţie relativă, în virtutea căreia învinuitul sau inculpatul nu trebuie să-şi dovedească nevinovăţia, organelor judiciare revenindu-le obligaţia administrării probelor în procesul penal”.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că excepţia ridicată este nefondată. În acest sens arată c㠄dispoziţiile art. 205 şi art. 206 din Codul penal sancţionează, în mod justificat, acele exprimări care aduc atingere onoarei, reputaţiei sau vieţii particulare a persoanei, fără a aduce vreo îngrădire libertăţii de gândire, de opinie sau vreo încălcare a prevederilor cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte”. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede la art. 12 c㠄Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea atingeri”. Sancţionarea infracţiunilor de insultă şi de calomnie este conformă şi cu prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora demnitatea omului este inclusă printre valorile supreme garantate de Legea fundamentală. Cu privire la dispoziţiile art. 207 din Codul penal se arată că acestea „nu realizează o prejudecare asupra cauzei şi nici nu instituie o prezumţie de vinovăţie, întrucât proba existenţei unor elemente care constituie temei al răspunderii penale, între care şi vinovăţia, trebuie făcută de cel care susţine acuzarea, inclusiv sub aspectul vinovăţiei”. Se invocă şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, exemplificând aceasta prin deciziile nr. 200/1999 şi nr. 134/2000.
Guvernul consideră că dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie, consacrat atât în Constituţie, cât şi în Codul de procedură penală, deoarece în cadrul procesului acest principiu acţionează, probele sunt administrate, dar la final instanţa are posibilitatea acordată de lege de a considera că fapta în privinţa căreia s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiune, deoarece interesul legitim care a stat la baza săvârşirii ei înlătură pericolul social al faptei. Proba verităţii este, în opinia Guvernului, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea trăsăturii esenţiale a pericolului social al acesteia. Având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, din care se invocă deciziile nr. 231/2001 şi nr. 78/2001, Guvernul apreciază că excepţiile ridicate nu sunt întemeiate.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, rapoartele întocmite în cauze de judecătorii-raportori, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, cu următorul conţinut:
- Art. 205: „Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.
Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.” [...] ;
- Art. 206: „Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.” [...];
- Art. 207: „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.”
În susţinerea excepţiei autorii acesteia au invocat următoarele prevederi constituţionale şi reglementări internaţionale:
- Art. 23 alin. (8) din Constituţie: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”;
- Art. 20 din Constituţie: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”;
- Art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. prin Rezoluţia 217 A(III) din 10 decembrie 1948: „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.”;
- Art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.135 din 31 mai 1994: „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorii acesteia nu aduc critici concrete dispoziţiilor art. 205 şi 206 din Codul penal, referitoare la incriminarea infracţiunilor de insultă şi de calomnie. Ei susţin însă că prin efectul prevederilor art. 207 din acelaşi cod autorul unor asemenea infracţiuni este sancţionat pe baza unei prezumţii de vinovăţie, nepermiţându-i-se dovedirea verităţii afirmaţiilor sau imputărilor făcute decât în cazul în care demonstrează că a făcut acele afirmaţii sau imputări pentru apărarea unui interes legitim, iar existenţa sau inexistenţa unui asemenea interes este lăsată la aprecierea arbitrară a instanţei judecătoreşti. Rezultă, în opinia autorilor excepţiei, că neconstituţionalitatea textelor de lege criticate constă în condiţionarea admisibilităţii probei verităţii de existenţa interesului legitim, care înlătură prezumţia de nevinovăţie, prevăzută atât de art. 23 alin. (8) din Constituţie, cât şi de reglementările internaţionale invocate.
Curtea constată că a mai fost sesizată în numeroase cazuri cu excepţii de neconstituţionalitate având un obiect identic, iar în jurisprudenţa sa constantă a statuat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate, considerându-le în concordanţă şi cu reglementările internaţionale. Astfel, de exemplu, în Decizia nr.200 din 25 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.58 din 8 februarie 2000, Curtea a reţinut c㠄Insulta este o infracţiune contra demnităţii, iar în art. 1 alin. (3) din Constituţie demnitatea omului este inclusă printre valorile supreme garantate de Legea fundamentală”, precum şi c㠄Această garantare a demnităţii omului, în sens restrâns, se realizează prin incriminarea şi sancţionarea penală a faptelor contra demnităţii, între care şi insulta”. Aceste considerente se referă, evident, şi la infracţiunea de calomnie.
În ceea ce priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor art. 207 din Codul penal cu raportare la prevederile art. 23 alin. (8) din Constituţie, prin Decizia nr.134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.393 din 23 august 2000, Curtea a statuat că textul de lege analizat „nu reglementează stabilirea vinovăţiei în cazul infracţiunilor de insultă şi de calomnie. În realitate, acest text de lege instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmaţiilor sau imputărilor făcute, acestea constituind un caz special de înlăturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim”. Prin aceeaşi decizie s-a mai reţinut c㠄Apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor impune, în unele situaţii, sancţionarea penală a afirmaţiilor sau imputărilor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar nu au fost făcute pentru apărarea unui „interes legitim””. Această cerinţă rezultă şi din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. Acelaşi sens îl au şi prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform cărora „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”, precum şi reglementarea cuprinsă la art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Curtea constată că nu se învederează existenţa unor elemente noi care ar putea determina reconsiderarea jurisprudenţei sale, astfel încât soluţiile din deciziile anterioare sunt valabile şi în cauza de faţă.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1, 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Societatea Comercial㠄Galeriile Dragomir” - S.A. în Dosarul nr. 5.929/1999 şi de Mihai Ghezea în Dosarul nr. 19.759/2000, dosare ale Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 februarie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Laurenţiu Cristescu

Vineri, 25 septembrie 2026, 01:30

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.