DECIZIE nr.95 din 21 martie 2002
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal
Textul actului publicat în M.Of. nr. 301/8 mai. 2002

Nicolae Popa - preşedinte
Costică Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokár Gábor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Lucian Stângu - judecător
Ioan Vida - judecător
Şerban Bengescu - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Societatea Comercial㠄Editura Atac la Persoan㔠- S.A. în Dosarul nr. 22.005/2000 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind neîntemeiată, arătând că în materia reglementată de art. 205, 206 şi 207 din Codul penal Curtea Constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii, exemplu fiind Decizia nr.308 din 15 noiembrie 2001 şi Decizia nr.337 din 29 noiembrie 2001. Se apreciază că nu sunt evocate împrejurări noi care să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii şi se propune respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierea din 27 noiembrie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 22.005/2001, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Societatea Comercial㠄Editura Atac la Persoan㔠- S.A., parte responsabilă civilmente într-un proces de calomnie prin presă.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale menţionate sunt contrare prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovăţie, prevederilor art. 20, referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale în concordanţă cu tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului şi la prioritatea reglementărilor internaţionale în caz de neconcordanţă, coroborate cu prevederile art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu cele ale art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la prezumţia de nevinovăţie.
Instanţa de judecată, exprimându-şi opinia, arată că aceasta este neîntemeiată. Existenţa infracţiunilor de insultă şi calomnie, ca a oricăror alte infracţiuni, trebuie să fie dovedită, sub aspect obiectiv şi subiectiv, prin identificarea elementelor constitutive prevăzute de lege. Instanţa apreciază c㠄pentru aceste infracţiuni nu este necesară dovedirea legăturii de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată, însă această situaţie nu este consecinţa unei prezumţii de vinovăţie a inculpatului, ci a faptului că relaţia cauzală rezultă firesc din celelalte elemente a căror existenţă trebuie în prealabil dovedită”. Nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie nici art. 207 din Codul penal, care prevede doar posibilitatea pentru făptuitor de a dovedi că afirmaţiile sunt adevărate şi au fost făcute pentru apărarea unui interes legitim, fiind normal ca, dacă un astfel de interes nu poate fi demonstrat, el să răspundă, conform legii penale, pentru infracţiunile de insultă sau calomnie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în cauză.
Preşedintele Camerei Deputaţilor arată că dispoziţiile art. 205 şi 206 din Codul penal sancţionează în mod justificat acele exprimări care aduc atingere demnităţii persoanei, fără a îngrădi libertatea de gândire sau de exprimare ori aplicarea prevederilor cuprinse în tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului. Dispoziţiile art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevăd c㠄Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa personală, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea atingeri”. Se mai arată că autorul excepţiei ignoră prevederile din Constituţia României şi din convenţiile internaţionale, care limitează exerciţiul libertăţii de gândire şi de exprimare, şi anume art. 29 alin. (2) din Constituţie, conform căruia libertatea conştiinţei trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi respect reciproc, art. 30 alin. (6) din Constituţie, potrivit căruia libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, art. 54 din Constituţie, care arată că exercitarea drepturilor şi a libertăţilor constituţionale trebuie să se realizeze cu bună-credinţă, fără să se încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi, precum şi prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform cărora exercitarea libertăţii de exprimare poate fi restrânsă în vederea protejării, între altele, a reputaţiei sau a drepturilor altora. Dispoziţiile art. 205 şi 206 din Codul penal sunt în concordanţă cu prevederile Constituţiei, deoarece sunt destinate să apere demnitatea persoanei, valoare supremă consacrată prin Legea fundamentală.
Dispoziţiile art. 207 din Codul penal „instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmaţiilor sau imputărilor făcute, aceasta constituind un caz special de înlăturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim”. În caz contrar apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor impune sancţionarea penală a afirmaţiilor sau a imputărilor care nu sunt justificate de apărarea unui interes legitim, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate. Sarcina stabilirii în cadrul fiecărui proces penal a existenţei sau inexistenţei interesului legitim este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
Se mai arată că privitor la aceste texte de lege Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr.200 din 25 noiembrie 1999 şi prin Decizia nr.134 din 6 iulie 2000, statuând că dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal sunt constituţionale.
Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie, consacrat de Constituţie şi de Codul de procedură penală, deoarece în cadrul procesului penal acest principiu funcţionează. Din administrarea probelor se poate stabili dacă fapta a fost sau nu săvârşită cu vinovăţie, iar interesul legitim nu este decât elementul care face ca, deşi există cele două trăsături ale infracţiunii (fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie), fapta să nu constituie infracţiune, atunci când se face proba verităţii, deoarece lipseşte pericolul social necesar pentru existenţa unei infracţiuni. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr.231 din 16 noiembrie 2000 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.78 din 15 februarie 2001), arătând că proba verităţii înlătură caracterul penal al faptei, prin lipsa pericolului social. De asemenea, prin Decizia nr.308 din 15 noiembrie 2001 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.21 din 16 ianuarie 2002) Curtea a precizat că art. 207 din Codul penal se referă la fapte determinate ce pot fi dovedite, iar nu la învinuirea unei persoane înainte ca aceasta să fi fost dovedită, potrivit cerinţelor legale, în cadrul unui proces. În concluzie, se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, în raport cu art. 23 alin. (8) şi art. 20 din Constituţie, este neîntemeiată.
Preşedintele Senatului nu a transmis punctul său de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, care au următorul cuprins:
- Art. 205: „Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.
Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”;
- Art. 206: „Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”;
- Art. 207: „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.”
Textele constituţionale invocate de autorul excepţiei ca fiind încălcate au următoarea redactare:
- Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”;
- Art. 23 alin. (8): „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”
Autorul excepţiei a mai invocat şi încălcarea art. 11 paragraful 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia „Orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită, în mod legal, în cursul unui proces public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale”, precum şi a art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede c㠄Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.

1. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 şi 206 din Codul penal, Curtea constată că nu pot fi reţinute criticile formulate, având în vedere următoarele considerente: Prin dispoziţiile art. 205 şi 206 din Codul penal legiuitorul incriminează şi sancţionează faptele de insultă şi calomnie ca infracţiuni contra demnităţii persoanei, valoare esenţială, prevăzută în art. 1 alin. (3) din Constituţie. Prin aceste texte de lege sunt sancţionate penal cuvintele, gesturile, precum şi orice alte mijloace prin care se aduce atingere onoarei ori reputaţiei unei persoane sau se afirmă, în public, fapte determinate care, dacă ar fi adevărate, ar expune acea persoană la sancţiuni penale, administrative sau disciplinare ori dispreţului public.

Curtea constată că incriminarea acestor fapte nu contravine în nici un mod prezumţiei de nevinovăţie, principiu fundamental al procesului penal, consacrat atât de art. 23 alin. (8) din Constituţie, cât şi de art. 11 paragraful 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin art. 6 pct. 2.
Prin Decizia nr.308 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.21 din 16 ianuarie 2002, Curtea a reţinut c㠄dispoziţiile art. 205 şi 206 nu instituie „o prezumţie de vinovăţie”, astfel cum se susţine de către autorul excepţiilor, şi, prin urmare, nu derogă de la principiul constituţional invocat. În cazul acestor infracţiuni vinovăţia rezultă uneori din însăşi săvârşirea faptelor prevăzute de textele de lege criticate (res in se ipsa dolum habet), iar în alte cazuri, când vinovăţia nu ar rezulta ex re, instanţa are obligaţia de a stabili intenţia făptuitorului luând în considerare, pe baza probelor administrate în acest scop, toate circumstanţele legate de persoană, obiceiuri, timp şi altele”. Sub acest aspect trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, prevăzute în art. 17 din Codul penal, respectiv pericolul social al faptei, vinovăţia şi legalitatea incriminării, trebuie să existe şi în cazul celor două infracţiuni, întrucât numai săvârşirea lor cu vinovăţie poate atrage răspunderea penală a făptuitorului. Prin urmare, inculpatul, „persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penal㔠potrivit art. 23 din Codul de procedură penală, nu este considerat vinovat până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare. Astfel prezumţia de nevinovăţie operează pe tot parcursul procesului penal, instanţa de judecată fiind obligată, potrivit art. 62 din Codul de procedură penală, „să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”. De altfel, conform art. 66 din acelaşi cod, „Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa”, iar „În cazul când există probe de vinovăţie [...] are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”.

2. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal Curtea reţine, de asemenea, că este neîntemeiată, întrucât proba verităţii nu este o cauză de înlăturare a vinovăţiei, respectiv a intenţiei de a aduce atingere onoarei unei persoane, ci instituie în favoarea inculpatului o cauză specială care înlătură caracterul penal al faptelor de insultă sau de calomnie în lipsa pericolului social. Făptuitorul are posibilitatea să dovedească existenţa unui interes legitim în virtutea căruia a făcut afirmaţia sau imputarea adevărată, situaţie în care fapta sa nu mai constituie infracţiune. Insulta şi calomnia, deşi sunt fapte ce aduc atingere demnităţii persoanei, nu constituie infracţiuni atunci când au fost săvârşite pentru apărarea unui interes legitim şi dacă s-a făcut proba verităţii lor.

Sub acest aspect Curtea reţine că, deşi se instituie posibilitatea autorului insultei sau calomniei de a dovedi adevărul afirmaţiilor sau al imputărilor făcute în limitele interesului legitim, art. 207 din Codul penal nu înfrânge prezumţia de nevinovăţie consacrată prin art. 23 alin. (8) din Constituţie.
De altfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, respingând excepţia de neconstituţionalitate privind aceste dispoziţii. Astfel, prin Decizia nr.134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.393 din 23 august 2000, Curtea a statuat că art. 207 din Codul penal nu încalcă prevederile Constituţiei sau ale documentelor internaţionale invocate. Cu acel prilej Curtea a reţinut c㠄dispoziţiile art. 207 din Codul penal nu prejudecă asupra cauzei şi nici nu instituie o prezumţie de vinovăţie. Dimpotrivă, dovada existenţei tuturor elementelor ce pot constitui temei al răspunderii penale, între care şi vinovăţia, trebuie să fie făcută de cel care susţine acuzarea, iar cel acuzat are posibilitatea de a combate, pe tot parcursul procesului şi prin toate mijloacele legale de probă, împrejurările de fapt şi de drept pe care se bazează acuzarea, inclusiv sub aspectul vinovăţiei, aşa încât, până la stabilirea, prin hotărâre judecătorească definitivă, a răspunderii penale pentru comiterea unei infracţiuni persoana acuzată este considerată nevinovată”.
Prin aceeaşi decizie Curtea a constatat şi faptul că textul art. 207 din Codul penal „este în deplină concordanţă cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte susţinerea autorului excepţiei conform căreia drepturile garantate trebuie să fie concrete şi efective este pe deplin satisfăcută de textele de lege criticate, întrucât părţile implicate în procesul penal privind infracţiunile de insultă şi calomnie beneficiază de toate garanţiile procesuale instituite de lege, inclusiv de prezumţia de nevinovăţie, ca expresie a dreptului la apărare.
Asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal Curtea s-a mai pronunţat prin mai multe decizii dintre care menţionăm Decizia nr.308 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.21 din 16 ianuarie 2002, Decizia nr.337 din 29 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.75 din 31 ianuarie 2002, sau Decizia nr.231 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.78 din 15 februarie 2001. Soluţiile adoptate, precum şi considerentele pe care acestea se întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, întrucât nu au apărut împrejurări noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1, 2, 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Societatea Comercial㠄Editura Atac la Persoan㔠- S.A. în Dosarul nr. 22.005/2000 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 martie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu

Miercuri, 23 septembrie 2026, 11:12

Declinare de raspundere: Informaţiile publicate în aceasta rubrică, precum şi textele actelor normative nu au caracter oficial.